Grecia se pregăteşte să facă un „pas dramatic”, respectiv să-şi declare falimentul, în situaţia în care nu va primi, până la finele lunii aprilie, acceptul creditorilor internaţionali pentru deblocarea fondurilor de urgenţă de care are nevoie Atena, spun surse apropiate situaţiei, citate de Financial Times pe 15 aprilie.
Pornind de la posibilitatea părăsirii zonei euro, Jacques Sapir, director la Școala de Înalte Studii în Științe Sociale din Paris, oferă, pe blogul său, o perspectivă interesantă asupra strategiei guvernului de la Atena.
Starea de fapt
”Știm că Grecia a încheiat un acord provizoriu cu creditorii săi (statele din zona euro, dar și FMI). Acum țara trebuie să facă față unor mari dificultăți pe termen scurt, printre care scurgerea capitalului din sistemul bancar (12 miliarde de euro în luna februarie), dar și incertitudinii financiare privind capacitatea statului de a-și rambursa datoriile. Această incertitudine este o armă politică și economică ce poate fi folosită împotriva noului guvern. Investițiile sunt reduse puternic în Grecia, iar investițiile străine directe sunt la punctul mort. In aceste condiții, Eurogrupul (reuniunea miniștrilor de Finanțe din zona euro) și-a asumat responsabilitatea de a face presiuni politice și economice tot mai puternice asupra guvernului grec.
Știm de asemenea că politicile de austeritate sunt un eșec nu numai în Grecia, ci și în alte țări. Efectele distructive ale acestor politici de austeritate, inclusiv în cazul Portugaliei, Spaniei și Italiei, sunt evidente astăzi. Din punct de vedere tehnic, putem spune că multiplicatorul cheltuielilor fiscale, acest multiplicator care leagă mișcarea PIB-ului de cea a cheltuielilor bugetare, a fost grav subestimat de autoritățile UE, aceasta chiar și după publicarea studiului economistului FMI Olivier Blanchard, în ianuarie 2013, în care se demonstrează existența unor erori privind multiplicatorul fiscal. Este evident că politicile puse în aplicare în Grecia sub numele de ”Memorandum” nu au funcționat și au avut efecte distructive în economie. Aceste politici, trebuie să insistăm, nu au fost puse în practică pentru a ”ajuta” Grecia, ci pentru a permite rambursarea datoriilor elene către țările creditoare, lucru recunoscut într-o notă a FMI. Dar și din acest punct de vedere politicile sunt distructive. Este clar că Grecia, prin aplicarea ”Memorandumurilor”, nu-și va putea plăti datoria. Politica aplicată pentru a face ca țara să fie solvabilă vor ajunge să o facă insolvabilă.
Politicile puse în practica de UE trebuie privite în acest cadru, iar ele au un caracter antidemocratic, dar și fascinant. Tăind accesul la ajutoarele de urgență în lichidități oferite de BCE pe 4 februarie, refuzând toate soluțiile propuse de Atena, liderii europeni speră că presiunea va fi atât de mare încât Alexis Tsipras va accepta condițiile creditorilor. Acestea nu sunt economice, pentru că am vazut că ele au agravat situația țării. Aceste condiții sunt în realitate unele politice. Acceptarea ”reformării” pieței muncii și a pensiilor nu este o urgență în plan economic, însă ar permite instituțiilor europene să ”anuleze” partea esențială a programului și mesajului Syriza. Liderii europeni vor să anuleze rezultatul alegerilor de pe 25 ianuarie, dacă acesta va pune în pericol politica pe care o promovează de ani buni.Vor să anuleze aceste alegeri chair dacă se consideră mari apărători ai democrației. Avem astfel o demonstrație a faptului că ”democratia” nu este decât o vorbă și că liderii UE nu vor înceta să o nege, la fel cum neagă și suveranitatea unui popor care s-a exprimat prin aceste alegeri. În cadrul acestei strategii, Eurogrupul a respins propunerile prezentate de Grecia. Numai că astfel a radicalizat poziția guvernului grec. Trebuie însă să înțelegem de ce acesta din urmă nu a rupt legăturile cu instituțiile europene.
Rațiunile politicii elene față de Europa
Syriza și-a plasat acțiunile în interiorul UE. Unii membri ai partidului au făcut acest lucru din motive ideologice, însă majoritatea lor au făcut-o din motive realiste. Atașamentul populației și a elitelor din Grecia la UE este important și trebuie să înțelegm de ce.
Există rațiuni de ordin geopolitic. Grecii își amintesc de izolarea în care s-a aflat țara lor după evenimentele din Cipru din 1973, evenimente care au condus la intervenția Turciei. Aceste evenimente au cauzat căderea regimului coloneilor. Guvernările succesive de stânga și de dreapta ce au urmat au încercat să evite o nouă asemenea izolare prin aderarea la piața comună (sub guvernarea conservatoare a lui Caramanlis) și apoi prin susținerea construcției comunitare. Chiar și aderarea Greciei la Uniunea Economică și Monetara (adoptarea euro) poate fi considerată o expresie a acestei voințe de a evita izolarea. Ne putem gândi că această teamă de izolare în fața Turciei poate fi contrabalansată prin acorduri militare și politice cu Rusia mai degrabă decât prin aderarea la UE.
Urmează apoi rațiunile economice. Grecia a profitat în perioada 1975-2000 de fondurile structurale europene și multe din investițiile publice au fost realizate prin programe de ajutor european (ajutoare pentru insule și pentru zonele montane). Însă pentru că fondurile s-au redus odata cu aderarea la UE a fostelor țări socialiste, se poate spune ca acest argument este mult mai slab acum decât în urmă cu zece ani. Grecii au sesizat că astăzi acest ajutor este mult mai slab, pe când constrângerile impuse de UE sunt cu adevărat mortale.
Există apoi și rațiuni ideologice. Elitele ce au modernizat Grecia, elite din care face parte și Syriza, au considerat mereu că atașamentul la Europa Occidentala, nucleul dur al pieței comune, este o garanție a aplicării reformelor necesare pentru eliberarea Greciei de moștenirea otomană. Putem discuta la infinit despre ceeea ce moștenirea otomana mai reprezintă sau nu în cultura socială și politică a Greciei, însă prezența masivă a nepotismului, a corupției și a instituțiilor căpușă care permit menținerea acestui nepotism și a acestei corupții sunt atribuite acestei ”moșteniri”. Din acest punct de vedere, aderarea la UE a fost considerată singura garantie a aplicării reformelor necesare.
Aceste trei motive explică de ce Syriza este un partid profund pro-european și de ce actualul proces este unul dureros. Liderii Syriza au sperat să coalizeze în jurul lor țările care au suferit de pe urma austerității, precum Spania, Portugalia și chiar Italia și Franța. A sperat să formeze un ”front unit” la scară europeană împotriva austerității. Dar au păcătuit prin optimismul acesta. Prin optimismul față de guvernul Franței, care pe zi ce trece se dovedește un lacheu al Germaniei. Prin optimismul față de guvernele Spaniei și Portugaliei, care văd în Syriza o amenințare la adresa dominației lor asupra proriilor popoare. Lideii Syriza s-au trezit, mutatis mutandis, în poziția liderilor bolșevici care credeau că revoluția din Rusia se va extinde în Germania și care nu au știut ce să mai facă când acest lucru nu s-a adeverit. De pe urma acestei constatări s-a născut Noua Politică Economică a URSS, concepută ca o alternativă la eșecul revoluției în Germania. În jurul acestei politici economice s-a coalizat un bloc format din bolșevici și alti modernizatori (menșevici, socialiștii revoluționari), bloc care trebuia să imprime o dinamică progresistă noii politici economice. Se pare că liderii Syriza au luat în calcul că optimismul lor va fi înșelat. Alianța politică pe care au făcut-o cu Grecii Independenți arată că conceiile pe care le fac pentru a rămâne în zona euro ar avea o limită. Este posibil și ca ei să fi subestimat mișcarea de rezistență națională care s-a manifestat după alegerile de pe 25 ianuarie.
Guvernul elen a înțeles că, în afară de o capitulare necondiționată, o supunere abjectă în fața diktatelor europene, nu vor găsi terenul unui acord cu Eurogrupul și BCE. Faptul că a fost de acord cu privatizarea portului Pireu, pentru a nu atinge interesele Chinei, arată că guvernul Greciei nu mai așteaptă mare lucru de la UE și se pregătește sa conteze tot mai mult pe Rusia și China.
Ce fel de strategie?
Ar trebui să estimăm ce se va întâmpla în următoarele zile sau următoarele săptămâni.
Guvernul grec a decis să-și onoreze obligațiile față de FMI. Este de înțeles. Nu poți întoarce spatele Eurogrupului și FMI-ului. O încetare a plăților către FMI ar avea multe consecințe importante asupra Greciei, cu atât mai mult cu cât Grecia ar rămâne fără finanțare europeană și ar fi obligată să iasă din zona euro. Decizia de a plăti datoria la FMI lasă să se întrevada o posibilă ruptură în interiorul guvernului elen.
Între timp, guvernul vrea să plaseze întreaga responsabilitate pe umerii Eurogrupului și ai UE, din rațiuni politice și de moralitate politică. Afirmând în campania electorală că nu dorește părăsirea zonei euro, guvernul trebuie să acționeze în așa fel încât să fie forțat să iasă din zona euro. De aceea nu trebuie să ne așteptăm la gesturi de ruptură din partea Greciei, ci la o fermitate în privința unor principii: nici gând să renunțe la promisiunile electorale și la programul în baza căruia a fost ales. Guvernul vrea însă ca ruptura să fie decisă de instituțiile europene, astfel încât visul european să fie cât mai puțin afectat. Moartea ideii europene, cel puțin a formei sale celei mai integratoare, va avea cu siguranță consecințe. Dacă responsabilitatea pentru aceasta va fi asumată de Bruxelles si Frankfurt, aceasta ar da și mai multă legitimitate guvernului grec.
Aici apare posibilitatea creării unei monede noi care să circule în paralel cu euro, pentru a permite guvernului elen să-și plătească datoriile, să relanseze finanțarea și investițiile. Un asemenea scenariu nu are echivalent, iar aceasta nu pentru că nu ar exista sisteme cu două monede. Însă aceste sisteme au fost foarte instabile (una dintre monede o va învinge pe cealaltă) și nu există precedente în care o monedă supranaționala este învinsă de o monedă națională nou creată, cu excepția ruperii unei țări (Austro-Ungaria, URSS). În acest caz dubla circulație nu durează decât câteva săptămâni. Dacă guvernul grec va decide, în fața strangulării financiare la care este supus, să emită o moneda nouă, vor apărea două probleme:
– Care va fi stabilitatea acestei monede?
– Care va fi paritatea cu euro?
Stabilitatea acestei noi monede ar putea fi garantată de un fond de stabilizare, el însuși creat printr-un împrumut pe o durată limitată (de maximum doi ani). Rusia a și spus, prin vocea ministrului de Externe, că ia în calcul posibilitatea unui asemenea împrumut. Aceasta este însă o modalitate ”fină” de ieșire din zona euro. Dacă această monedă este stabilă, ea se va impune în fața euro, cu o devalorizare de 20-30%. Această depreciere ar trebui să ducă la o balanță comercială excedentară în interval de 6 luni – un an, sporind șansele rambursării împrumutului. Condițiile stabilizării unei noi monede elene par unele bune. Fondul de stabilizare ar putea fi oferit de Rusia. Excedentul comnercial ar putea fi sporit prin renunțarea la contra-sancțiunile impuse de Rusia Greciei, ca stat UE. De ridicarea acestor sancțiuni ruse ar putea beneficia în primă fază Grecia și Ungaria. Grecia ar trebui să înceteze plata datoriilor denominate in euro, iar acest lucru va ridica probleme țărilor euro și BCE.
Marea schimbare
O asemenea soluție ar implica o schimbare care depășește cazul singular al Greciei. În timpul pregătirilor pentru vizita sa la Moscova de pe 8 aprilie, Alexis Tsipras a spus că ”sancțiunile împotriva Rusiei nu duc nicăieri”. Această declarație a dezavuat politica Bruxelles-ului, în special în ce privește Ucraina. Iată de ce se îngrijorează Comisia Europeană. Atena ar putea să decidă să apere poziția Rusiei în cadrul UE, iar UE ar deveni agresivă la adresa Greciei. Nu este în interesul nimănui ca Grecia să părăsească UE. Guvernul elen știe bine că poate fi mult mai de ajutor Moscovei dacă rămâne în cadrul UE, contestând și paralizând sistematic toate deciziile. De partea cealaltă, un stat poate fi ”expulzat” teoretic din UE, însă pentru aceasta este nevoie de unanimitate. Or, este limpede că vor xista mereu una sau două țări membre care vor refuza să voteze, temându-se că ar putea fi următoarele pe lista expulzărilor.
Acest refuz de a merge mai departe pe linia confruntării cu Rusia este împărtășit în Grecia chiar și de forțele politice care nu sunt la guvernare și el ar putea duce la o poziție similară și în alte state: Cipru, Slovacia, Ungaria. Însă miza este una și mai mare. Este limpede că un conflict între zona euro si Grecia este inevitabil, iar acest conflict va duce a ieșirea Greciei din zona euro. Vizita lui Alexis Tsipras la Moscova, precum și relatiile strânse pe care guvernul vrea să le stabilească cu China și statele BRICS în general, reprezintă un moment istoric. Este momentul reculului instituțiilor europene în fața avansării, timide, prudente dar cât se poate de reale, a unor țări emergente precum Rusia și China.
Teama de o asemenea schimbare a raporturilor de forțe începe să apară astăzi în mințile ușor încețoșate ale liderilor europeni. Care sunt posibilitățile? Ei ar trebui să accepte măcar o parte din ceea ce cere Syriza, însă au și spus că așa ceva ar însemna condamnarea implicită a politicilor de austeritate, pentru că Spania și Portugalia vor decide să reia revendicările Greciei. Există astfel riscul ca politica stabilită de Germania în beneficiul Germaniei să se dovedească un eșec. Guvernul german este conștient de asta și de aceea a creat un ”front al fermității” asupra acestor chestiuni. Însă o poziție intransigentă față de Grecia incumbă riscul prăbușirii întregii construcții politice la care liderii europeni lucrează de 15 ani. Expresia ”marea schimbare” pare una corectă. Rămâne de văzut cum se vor adapta guvernanții francezi la noua situație.”
