Petrecerea de Halloween
Între cele mai noi apariţii în seria de „Opere complete Agatha Christie”, pe care o publică de câţiva ani Editura RAO, se află şi romanul „Petrecerea de Haloween”. Când scria această antrenantă naraţiune, în care protagonistul este celebrul detectiv Hercule Poirot, scriitoarea avea 78 de ani. Prolifică, ea reuşea să încredinţeze tiparului câte o nouă carte din şase în şase luni, un ritm susţinut, dar departe de acela din deceniul 1930-1940, când scria cel puţin trei romane pe an. Ideea „Petrecerii de Halloween” i-a venit în minte la sfârşitul anului 1966, după ce, însoţindu-şi soţul, Sir Max Mallowan, reputat arheolog, într-un turneu de conferinţe în Statele Unite, a văzut pe viu cum petrec americanii această sărbătoare. A transformat un obişnuit halloween party pentru adulţi într-o întâlnire specifică a tinerilor de 11-12 ani, la care participă şi un alter ego al prozatoarei, autoarea de romane poliţiste Ariadne Oliver. Aşa cum se întâmplă frecvent în ultimele 12 romane pe care le va scrie Agatha Christie.
„Petrecerea de Halloween” reconstituie colorat şi în ritm trepidant tradiţiile americane care, odată cu globalizarea, au pătruns în ultima vreme şi în Europa de Est, dar care, la sfârşitul anilo ’60, erau încă „exotice” pentru cititorii europeni. La o asemenea petrecere este invitată la Woodleich Common şi scriitoarea Ariadne Oliver, care pătrunde cu dezinvoltură în ritualurile pregătirii evenimentului. Dovleci scobiţi cu lumânări în ei, bucate tradiţionale, un grup de adolescenţi nerăbdători să petreacă în satul gătit de sărbătoare. Între ei, o fată recunoscută pentru fantezia bogată cu care născoceşte poveşti despre crime şi bârfe suculente.
Când tânăra este găsită înecată, Ariadne e pe punctul să dea crezare ultimei poveşti şi se întreabă care dintre participanţii la petrecere a vrut s-o reducă la tăcere pe adolescenta prea vorbăreaţă. Dar a avut loc într-adevăr o crimă? Sau evenimentul a fost un accident nefericit? Misterul va fi dezlegat de Hercule Poirot, un prieten al doamnei Oliver, cu bine cunoscuta-i vervă ce pune la lucru „celulele cenuşii” ale belgianului mustăcios.
Ca şi în alte romane ale sale, Agatha Christie face şi aici aluzie la mitologia greco-latină şi la „Muncile lui Hercule” (erou care îi împrumută prenumele personajului ei predilect, dar şi titlul unui alt roman antrenant).
„«Oare ce văd?», se întrebă Poirot. «Ar putea fi. În locul ăsta, da. Văd o fiinţă umană?… sau e… oare ce-o fi?». Mintea lui îl purtă spre nişte aventuri de-acum mulţi ani, pe care le botezase «Muncile lui Hercule». Nu se afla într-o grădină englezească. Avea o atmosferă aparte. Încercă să se concentreze. Magică, precum o vrajă, frumoasă, copleşitor de frumoasă, dar sălbatică. «Dacă ai regiza o scenă de teatru, ai propriile nimfe, fauni, frumuseţe grecească, şi ai avea teamă. Da, se gândi el, în această grădină scufundată există teamă»… Pietrele fuseseră pătate de sânge şi apoi crima fusese uitată, totul îngropat, venise Michael Garfield, proiectase şi construise o grădină de o frumuseţe rară şi o femeie mai în vârstă, care nu mai avea mulţi ani de trăit, îi dăduse banii pentru ea”.
Conacul dintre dealuri
Romanul a fost scris într-o perioadă de mare prolificitate a Agathei Christie, deceniul 1940-1950. A apărut pe piaţă în 1946, bucurându-se imediat de succes, aşa cum era de aşteptat. Invitat să ia prânzul la conacul lui Lucy Angkatell, Hercule Poirot se trezeşte în mijlocul unei scene tragice. Pe marginea piscinei aflate în apropierea impunătorului edificiu dintre dealuri zace un bărbat lângă o baltă de sânge. Detectivului i se pare că e tocmai martorul unui déjà-vu şi se grăbeşte să-şi ofere serviciile asistenţei oripilate şi, mai ales, să o liniştească pe soţia celui asasinat, care tocmai se afla lângă el cu un revolver în mână. La puţină vreme, Hercule Poirot constată că sub aparenţele unor relaţii aristocrat-cordiale care îi leagă pe invitaţii la conacul dintre dealuri, se află de fapt un ghem de secrete de familie, de relaţii încordate, de mistere. Niciunul dintre cei prezenţi nu poate fi exclus de pe lista suspecţilor. În mare vervă, dar fără a crea suspiciuni şi disensiuni între prietenii amabilei gazde, Poirot îşi desfăşoară ancheta după bine cunoscutul ritual care a făcut din personaj unul dintre cei mai inspiraţi detectivi din toate timpurile. Un profesionist de cabinet, care investighează fără arme şi fără efecte speciale, dar care este şi fin psiholog, şi înzestrat cercetător al naturii umane. Chiar dacă nu se ridică la nivelul complexităţii acţiunii şi al tipologiilor din „Zece negri mititei” sau „Moarte pe Nil”, acest roman al Agathei Christie se citeşte şi el cu sufletul la gură şi cu participarea activă a lectorului care află doar în ultimele pagini prin ce raţionamemte subtile a reuşit Hercule Poirot să descâlcească misterul.
„John Christoff ieşi din păduricea de castani şi se îndreptă spre casă. Ferestrele conacului scăldat în lumina lunii îi dădeau o impresie stranie de nevinovăţie. Se uită la ceas. Era ora trei. Inspiră adânc, iar pe chip i se putea citi nervozitatea. Nu mai era nici pe departe un tânăr de douăzeci şi patru de ani îndrăgostit. Era un bărbat practic şi ager, de aproape patruzeci de ani, cu mintea perfect limpede.
Desigur, fusese un bleg, însă nu-i părea rău! Acum înţelegea că era stăpânul propriului destin. Se simţea ca şi cum, timp de ani de zile, ar fi avut o ghiulea legată de picior. Acum ghiuleaua dispăruse. Era liber.”
Chiparosul trist
„Ce ştia Roddy despre Mary Gerrard? Nimic… ba chiar mai puţin decât atât! Ce-i păsa lui de ea… de adevărata Mary? Poate că avea calităţi admirabile, dar cunoştea Roddy ceva despre ele? Vechea poveste… vechea bătaie de joc a firii! Nu zicea chiar Roddy că nu era altceva decât o «vrajă»? Roddy însuşi şi-ar fi dorit să se elibereze din mrejele ei… nu? Dacă Mary ar fi murit, Roddy şi-ar fi dat seama într-o bună zi că aşa era cel mai bine. Ar fi zis: «În sfârşit, am înţeles. N-aveam nimic în comun».
Romanul „Chiparosul trist”, publicat de Agatha Christie în 1940, este una dintre cărţile de vârf ale autoarei care poate sta alături de bine cunoscutele-i capodopere. El începe abrupt şi cu o situaţie aproape fără ieşire: există toate dovezile de necombătut că tânăra şi frumoasa Elinor Carlisle a ucis-o pe rivala ei în dragoste, Mary Gerrard. Şi că va plăti cu viaţa această crimă, verdict pe care pare că-l acceptă cu seninătate. Dar, la insistenţele doctorului Peter Lord, Hercule Poirot este de acord să întreprindă pe cont propriu o anchetă şi să dovedească nevinovăţia tinerei aflate la un pas de execuţie.
În stilul caracteristic şi jucându-se dezinvolt cu tot mai bine întreţinuta curiozitate a cititorului, scriitoarea îşi dovedeşte, în aproape 250 de pagini, abilitatea de a dezlega un mister care părea dezlegat de la început. Strecoară acolo unde nu te aştepţi capcane care îl solicită pe lector şi face, şi în această carte, din Hercule Poirot detectivul „cel mai cel”. Prin încrengătura de piste false, belgianul cu mustăţi colosale reuşeşte să se strecoare ca un dansator de elită până la deznodământul surprinzător, care îl lasă pe cititor cu respiraţia tăiată. Personajele sunt foarte bine conturate, sistemul juridic al vremii e descris cu bună cunoaştere şi aplomb, aşa cum şi balanţa între aparenţe şi realitate e ţinută în cumpănă dreaptă. Atmosfera unui sat britanic bine înstărit e cuceritoare, iar numeroasele caractere feminine, când elegant-rafinate, când predispuse la bârfă copioasă, dau savoare acestei naraţiuni în care nimic nu e de prisos.
Ceasurile
Scriitoare pasionată de mistere, Agatha Christie a abordat în romanele ei şi anchetele poliţiste, dar şi elemente ale romanelor de spionaj. „Ceasurile” e un policier în care se insinuează şi o latură a prozei de spionaj, care e un bine-venit catalizator în desfăşurarea trepidantă a evenimentelor. Pe de o parte, ancheta detectivistică a lui Hercule Poirot, care trebuie să pună cap la cap indiciile unuia dintre cele mai solicitante cazuri din cariera sa. Pe de altă parte, Colin Lamb, un specialist în biologie marină devenit accidental agent secret, care trebuie să descopere o reţea de spioni într-o localitate rurală din preajma Londrei. Aparent paralele, cele două anchete se întretaie la un moment dat, iar cei doi îşi unesc forţele în elucidarea dublului mister. Un mister cu aparente date suprarealiste: cadavrul care, înconjurat de ceasuri, trebuie să fie descoperit de o persoană anume, dactilografa Sheila Webb, în casa unei bătrâne domnişoare oarbe, ciudăţeniile unor străzi ale căror nume au în componenţă şi cuvântul „crescent”, personaje cu măşti etc. Intriga are de toate: false coincidenţe, o poveste de iubire care va avea happy end, un inspector de poliţie mai inspirat decât alţii care l-au secundat pe Hercule Poirot în anchete, culise ale spionajului. Acesta din urmă, ca preocupare secundară în romanul „Ceasurile”, scris în 1920, va deveni o temă exploatată copios de Agatha Christie într-o serie de romane care îndreptăţesc afirmaţia că scriitoarea este şi o întemeietoare a „spy romanului modern” în Marea Britanie. Şi mai este ceva inedit în acest roman: ipostaza de pensionar a lui Hercule Poirot asupra căreia Agatha Christie va mai reveni la distanţe mari în timp, dar niciodată cu atâtea amănunte, care îl fac dublu simpatic pe infailibilul detectiv cititorilor pasionaţi de această literatură.
„Sheila Webb deschise portiţa şi o luă înainte pe alee. Sună la uşă, dar, cum nu primi niciun răspuns, după un minut sau două de aşteptare apăsă pe clanţă, intrând în casă conform instrucţiunilor primite. Uşa din dreapta holului – micuţ de altfel – era întredeschisă. Bătu cu delicateţe, stătu câteva clipe, după care intră. Era un salon obişnuit, destul de frumuşel, totuşi excesiv mobilat – ar spune adepţii modernismului. Singurul lucru ieşit din comun era numărul impresionant de ceasuri: o pendulă ticăind într-un colţ, un ceas de porţelan de Dresda pe poliţa şemineului, un ceas pătrat, argintiu, pe masă, apoi unul din bronz aurit, modern, pe o etajeră din apropierea căminului, iar pe o măsuţă lângă fereastră se afla un ceas micuţ, de voiaj, într-o carcasă uzată din piele, pe care stătea inscripţionat într-un colţ, cu litere aurii, aproape şterse, numele ROSEMARY”… Pe jos stătea întins trupul unui bărbat. Avea ochii întredeschişi, cu privirea pierdută. Pe costumul de culoare gri-închis se putea distinge o pată întunecată, umedă încă”.
Regina mătăsurilor
Romanul istoric din Marea Britanie are de câţiva ani o nouă vedetă. Este vorba despre Vanora Bennett, londoneză get-beget, cunoscută jurnalistă care, în calitate de corespondent de presă, a transmis de la locul faptelor, din Angola şi Cambodgia până la Rusia şi Zimbabwe, corespondenţe incendiare despre conflicte politice, militare şi religioase. Ziarist independent, ea este colaboratoare la ediţia online a zirului „The Times”, unde are o rubrică săptămânală a cărei temă predilectă e viaţa nonconformistă din capitala britanică. În 2008, Vanora Bennett a publicat un roman istoric, „Regina mătăsurilor”, care a devenit bestseller internaţional, plasând-o pe autoare în apropierea Philippei Gregory, cea mai cunoscută scriitoare de ficţiune istorică din bătrânul Albion.
O apropiere care o onorează, dar o şi obligă pe nou venita în domeniu. După cum mărturiseşte, Vanora Bennett a dorit să scrie un roman despre viaţa primei regine Tudor din istoria Angliei, Elisabeth, prinţesă regală de York, primul copil al regelui Eduard al IV-lea şi al controversatei sale regine, Elisabeth Woodvil, şi sora prinţilor ucişi în Turnul Londrei. Documentându-se despre această epocă, una a „războaielor între veri”, scriitoarea a fost fascinată de amănuntele despre breasla mătăsarilor şi despre schimbările regulilor în jocul de şah tocmai în această perioadă. Astfel că romanul şi-a găsit pe nesimţite alte două personaje principale: surorile Lambert. Prima, care a existat în realitate, este Jane Shore, fostă Lambert, misterioasa amantă a regelui de York, căreia i-au fost dedicate studii istorice foarte serioase. A doua, personaj fictiv, este Isabel Claver, fostă Lambert, care s-a „născut” din trei personaje reale, toate trei purtând acelaşi prenume şi făcând parte din breasla mătăsarilor, la fel ca şi Alice Claver, personaj real, una dintre negustoresele cu mare influenţă în Londra Războiului dintre cele Două Roze, soacra lui Isabel, tânăra devenită regina mătăsurilor. Pe mai multe paliere, romanul este o ficţiune istorică despre tensiunile ce iau amploare în lupta pentru putere şi pentru coroana Angliei, dar şi o naraţiune de moravuri ale burgheziei pe cale de a se constitui şi de a-şi forma ritualuri de castă, un roman de război şi un roman de dragoste, în egală măsură. Chiar de la debut, Vanora Bennett respectă două reguli de bază ale literaturii istorice de valoare: judecarea evenimentelor doar în context, fără cântărirea lor din prezent, şi neimplicarea auctorială în vreuna din tabere. O surpriză este şi portretizarea lui Richard de Gloucester, devenit regele Richard al III-lea, personajul shakespearean bine-cunoscut care, în romanul Vanorei Bennett, îşi întregeşte spectaculos psihologia şi iese din tiparele monstrului din drama Marelui Will. Scris la persoana a treia, romanul „Regina mătăsurilor” nu are priza directă care impresionează în romanele plasate în aceeaşi epocă ale Philippei Gregory, „Regina albă” şi „Regina roşie”, dar câştigă în echilibrul construcţiei narative şi în îmbinarea spectaculoasă a unei impresionante documentări cu ficţiunea romanescă.
„Isabel se întoarse la adăpostul familiei Woodvill ceva mai târziu în dimineaţa aceea, înainte să ia barca pentru a merge acasă. Avea o poveste pregătită pentru paznici, cărora avea să le spună că uitase o parte din trusa ei de croitorie. Voia să se asigure că toţi copiii erau mai calmi şi că se pregăteau deja să se întoarcă la Palat, după ce mama lor va fi vorbit cu Dickon. Regina şi familia ei se aflau încă în casa Abaţiei, deşi cineva le mai dăduse fetiţelor ceva să brodeze, iar prinţesa Elisabeth stătea la fereastră şi citea în linişte din cartea ei de rugăciuni. Ea zări picioarele micuţului Richard după draperie. Probabil că juca arşice. Nu ieşi din spatele perdelei. Deîndată ce văzură o faţă nouă, fetele se uitară toate cu o expresie întrebătoare la ea – făcând-o pe Isabel şi mai conştientă de fericirea pe care nu o putea ascunde după ce fusese cu Dickon şi de rozul cu urme de zgârieturi din obrajii ei. Dar nu se apropiară de ea, în speranţa că vor găsi linişte în preajma ei. Erau ocupate. Isabel îşi dădu seama că sunt mai puţin îngrijorate decât cu o zi în urmă”.
Sânge regesc
La numai un an după ce şi-a făcut o fulminantă intrare în rândurile autoarelor de ficţiune istorică, Vanora Bennett publică, în 2009, un nou roman, „Sânge regesc”. Epoca despre care scrie acum este tot cea a Războiului celor Două Roze, aflat la începuturi. Personajul asupra căruia se apleacă de această dată scriitoarea este o regină ce şi-a depăşit cu mult vremea, făcând istorie, dar şi trăindu-şi viaţa personală după propriile ei reguli. Este vorba despe Catherine de Valois, fiică, soră, soţie şi mamă de regi. Căsătorită cu Henric al V-lea al Angliei din raţiuni de Stat, ea va fi dublu încoronată, ca regină a Albionului, dar şi ca regină a Franţei şi va deveni mama regelui, şi el cu dublă coroană, Henric al VI-lea, cel ucis în Turnul Londrei, un pion purtat pe câmpurile de bătălie ale „războaielor dintre veri”. Dar, rămasă văduvă şi regentă ca regină-mamă, va reuşi să se elibereze de servituţile rangului şi să-şi împlinească prin căsătorie iubirea pentru nobilul velş (şi el cu sânge regal) Owain Tudor. Fiind astfel, ca bunică, întemeietoare a dinastiei Tudor, nepotul ei, Henric al VII-lea, având să aducă pacea în războiul dintre casele Lancaster şi York prin căsătoria cu Elisabeth, fiica lui Eduard al IV-lea. Avea să înceapă astfel domnia unei noi dinastii care a dat Angliei doi dintre cei mai importanţi regi ai săi: Henric al VIII-lea şi Elisabeth I. Acţiunea romanului Vanorei Bennett se petrece şi în Franţa supusă de englezi, cu lupte pentru tron şi război pentru independenţă condus de Jeanne d’Arc, şi în Anglia, în care un rege victorios moare înainte de a-şi împlini idealurile, lăsând câmp deschis bătăliilor pentru tron. O amplă documentare, foarte bine manevrată în ficţiune, prezintă cititorilor Parisul universitar medieval, un splendid oraş al cireşilor, în care tiparniţele răspândesc poezie şi romane eroice şi, mai ales, foarte cititele cărţi ale Christinei de Pisan, un fascinant personaj cultural care îi educă pe copiii regelui Franţei şi care are un rol important în formarea intelectuală a lui Owain Tudor. Dar şi Londra dezbinată, teatru al luptelor politice şi al intrigilor din care regina îndrăgostită, Catherine de Valois, se va elibera îndeplinindu-şi destinul.
„Micul pătrat era o bijuterie: atât de luminos şi de plin de viaţă, încât Owain rămase cu gura căscată. Nu mai văzuse nimic asemănător. Era aproape întocmai ca în realitate. Nu, era mai bine decât în realitate: mai desăvârşit decât orice şi-ar fi putut vreodată închipui el. Era lumea în minitură; dar greşelile şi mizeriile zilnice şi micile ei urâţenii fuseseră lăsate deoparte. Văzu imediat că imaginea reprezenta Palatul Regal pe lângă care tocmai trecuse, deşi dintr-un unghi pe care nu-l cunoştea încă. Recunoscu zidurile gălbui, turnul de gardă din colţul de vest al Insulei şi acoperişurile albastru cu verde, cu conurile înalte, rotunjite, ce încununau turnurile, cele mai multe pictate în acelaşi albastru turcoaz ca şi acoperişurile, câteva schiţate cu un roşu bogat, ca de rubin. Contururile delicate ale turnului de la Sainte-Chapelle, cu rozeta lui şi cu degetele-i de piatră înălţându-se spre cer, încununate cu o strălucitoare cruce de aur… Cum făcuse artistul asta, se întreba el, privind tot mai îndeaproape, dar neîndrăznind chiar să atingă imaginea. Cum putea cineva, altul decât Dumnezeu însuşi, să imite atât de lesne lucrarea Creatorului?”
