Într-un fel, e reconfortant: nu suntem singurii care ne luptăm cu sensul vieții; doar că noi o facem cu cartea în mână și cu un semn de carte primit gratuit la stand.
La târgul de carte Gaudeamus, printre cele mai vândute titluri, au fost povești despre regalitate, copilării privilegiate, genii muzicale și actori cu aura atât de densă încât prima pagină pare să miroasă a culise. Iată câteva observații despre ce spune despre noi alegerea unor anumite titluri (care acum sunt bestseller-uri)
Patru Castele în patru anotimpuri , Maiestatea Sa Margareta, nu e doar o carte regală. E un memento că undeva, într-un colț al istoriei noastre destul de încâlcite, există eleganță, tihnă și un fel de ordine care nu se găsește în traficul din București. E cartea care ne arată prin succesul ei că oamenii tânjesc după o versiune mai frumoasă a realității. Le place ideea că lucrurile pot sta și altfel — că pot sta drept.
Apoi vine Lavinia Betea, cu Povești din cartierul Primăverii, care ne reamintește, cu o claritate aproape crudă, că istoria poate sa fie reprezentată și de case cochete, vile ascunse după garduri înalte, cu vecini care știu mai multe decât ar trebui. Cititorii cumpără cartea pentru că undeva, în adâncul sufletului, toți credem că dacă am înțelege cum au trăit „cei de sus”, poate ne-am descurca mai bine cu „josurile” noastre.
Citește și: Viața cu un artist, o formă subtilă de artă. Șase povești despre femei magice
Și la Humanitas în topul vânzărilor îl găsim pe Sergiu Celibidache – altfel, de Ioana Celibidache… pentru că cine nu vrea să știe ce se afla în spatele magiei unui dirijor care nu suporta înregistrările? E fascinant să descoperi vulnerabilitățile titanilor; ne face pe noi, muritorii, să părem mai puțin complicați.
Faptul că aceste cărți se vând bine nu e deloc surprinzător. Ele ating ceva în noi:
nevoia de a privi spre cei mari și de a ne întreba dacă nu cumva, într-o zi, am putea să ne mișcăm și noi prin lume cu aceeași grație, nebunie, geniu sau noroc.
Dar apoi, la vârful listei, apare surpriza. Cartea care s-a vândut mai bine decât Anthony Hopkins,„Hai că am reușit, puștiule” e „Fericirea e în actul doi” de Marius Manole, cel mai căutat volum la Gaudeamus.
Asta e o dovadă frumoasă că cititorii nu cumpără doar povești; cumpără oameni. Iar Marius Manole este un om pe care publicul îl simte aproape.
Poate pentru că l-au văzut tremurând într-un monolog, poate pentru că l-au văzut râzând, poate pentru că îl simt vulnerabil în felul în care el însuși își pune viața pe scenă. Popularitatea lui nu vine din Oscaruri — vine din sinceritate. Din faptul că pare transparent, nelustruit, imposibil de fals.
Într-o lume în care toți ne dăm cu puțin „gloss” pe suflet înainte să postăm orice pe internet, Manole apare ca cineva care a renunțat la artificii. Iar asta, în mod ironic, îl face mai strălucitor decât o mie de reflectoare.
Cartea lui a fost căutată la Gaudeamus nu doar pentru că e biografică, nu doar pentru că e scrisă cu sinceritate și, pe alocuri, stângăcia unui debut. Cartea lui Manole s-a vândut mai bine decât a uriașului Hopkins pentru că oamenii vor un model autentic. Un om viu, imperfect, inteligent, turbulent, cald. Un om care nu se teme să își dezbrace sufletul în văzul lumii. Și care n-are PR care să-i ambaleze politically correct adevărul.
Citește și: Anonimi ai culturii care fac România mai bună și mai frumoasă. Cum poți să fii și tu printre ei
Astfel se explică de ce, în acest an, o carte despre „actul doi” al vieții unui actor român a depășit chiar și cartea lui Anthony Hopkins. Nu pentru că publicul l-ar iubi mai puțin pe Hopkins, ci pentru că pe Manole îl simte aproape. Pentru că între a admira un titan și a te regăsi într-un om, românii aleg — surprinzător? — autenticitatea.
În viață, oamenii nu caută perfecțiunea. Caută companie. Caută sinceritate. Caută pe cineva care să le spună: uite, am trăit și eu ceva asemănător, și încă sunt aici. Iar Fericirea e în actul doi exact asta pare să ofere. O confirmare că viața e jucabilă, chiar și după pauză.
Iar uneori, abia atunci începe să fie interesantă.
Am multe amintiri cu Manole, împărțim aceeași dată de naștere, dar talentul lui uriaș, nereplicabil e un semn că zodia e o vrăjeală. În ceea ce-l privește ce păstrez în suflet pentru totdeauna e determinarea lui de a-și ține promisiunile și de a face bine, oricând, oricât i-ar fi de greu fizic sau sufletește.
Acum ceva ani, când avea premiera de la Oscar și Tanti Roz, cu Oana Pellea parteneră, l-am rugat să mergem împreună la Hospice Casa Speranței, la copiii aflați în situații complicate de sănătate, cam cum era personajul său din spectacol. Voiam să scriu un reportaj. În fata spitalului privat care găzduiește persoane ale căror maladii nu mai au rezolvare, s-a ghemuit în mașină și, la vorbele șoferului care a anunțat că ne așteaptă în parcare, a oftat greu:”Și ție ți-e frică să intri?”. Cinsprezece minute mai târziu inventa un spectacol avându-i protagoniști pe copiii în scaune cu rotile care râdeau cu hohote.
Hai sictir…