Hotarele istorice Vocalize în re minor (22)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Hotarele istorice Vocalize în re minor, apărut la  Editura Junimea din Iaşi, în 2015.

70. Palatul Rakavanda Nouă

Palatul Rakavanda Nouă a fost, pe vremuri, sediul Casei Regale (de tristă amintire). La abolirea Monarhiei, un grup de revoluţionari a pătruns în superbul edificiu, cu intenţia de a-i da foc. Noroc că au intervenit la timp forţele de ordine, aşa că n-a fost afectată de rebeli decât o parte din aripa de nord. Au urmat interminabilele interpelări în Parlament, unde radicalii cereau raderea de pe suprafaţa pământului a acelui „simbol al epocii întunecate”, iar conservatorii cereau o nouă folosinţă a palatului, amintind că „istoria patriei nu poate fi narată fără marile izbânzi de sub domnia unor monarhi luminaţi”.

Până una-alta, întregul ansamblu a fost salvat, devenind Preşedinţia Republicii Vandana de Nord, respectiv Republica Umanistă Vandana. Faţada aripii de nord a fost restaurată şi piesele de patrimoniu jefuite au fost înlocuite. (Se spune că doar stucatura poleită cu aur ar fi costat o sumă echivalentă a 6,2% din PIB, banii intrând în buzunarele firmei LUPAK, firmă a unui verişor de a doua a Preşedintelui. Fapta a iscat un imens scandal, salvat doar de Legea amnistiei de care au beneficiat prădătorii şi, prin extensie, tot ce era implicat în dosarul PP (Palatul Prezidenţial).

Palatul Rakavanda Nouă a fost ridicat de marele arhitect Terentini la comanda Regelui Robert Mubatu zis şi Robert Mână de Argint, întrucât legenda povesteşte că suveranul şi-ar fi pierdut mâna stângă în luptă (alţii spun că într-un simplu accident) şi că i s-ar fi făcut o proteză din argint. (Alţii pretind că Regele Robert ar fi pretins biruri neruşinate şi că ar fi întins mâna în sacii de argint ce i se aduceau şi că nu era mulţumit de cele primite până ce braţul nu-i intra până la cot. Dar această variantă poate să fie cauzată şi de faptul că, după cum se ştie, Robert Mubatu a fost originar din localitatea Ramba Ciorii, un orăşel din Sud. Aşa că Robert Mubatu a fost vündün. Alt argument al radicalilor în sprijinul dărâmării palatului…)

Terentini a fost, poate, cel mai important arhitect al Renaşterii Nordice. (Operele sale se remarcă printr-un baroc avant la letre perfect îmbibat în cel mai pur stil neovandan.) Italianul (care, de fapt, a fost după unii polonez, după alţii evreu sefard) a ridicat Palatul Rakavanda Nouă pe ruinele fostului Palat Rakavanda XIV, cel dărâmat de revoluţia care a dus la căderea lui Leopold Bumbu al Treilea, născând Cea de A Nouăsprezecea Republică.

La abolirea Monarhiei (de tristă amintire), un grup de revoluţionari a pătruns în superbul edificiu, cu intenţia de a-i da foc. Noroc că au intervenit la timp forţele de ordine, aşa că n-a fost afectată de rebeli decât o parte din aripa de nord. Au urmat interminabilele interpelări în Parlament, unde radicalii cereau raderea de pe suprafaţa pământului a acelui „simbol al epocii întunecate”, iar conservatorii cereau o nouă folosinţă a palatului, amintind că „istoria patriei nu poate fi narată fără marile izbânzi de sub domnia unor monarhi luminaţi”. Se pare că, pe vremea instaurării Celei de A Nouăsprezecea Republici, aripa radicală a avut câştig de cauză.

„Vremurile se schimbă, doar rahatul rămâne acelaşi”, după cum a declarat la Cluj (România), cu ocazia primirii înaltului titlu Doctor Honoris Causa, scriitorul Antonio Lobo Antunes.

71. De ce Rakavanda Nouă?

Una dintre primele întrebări ce survin de fiecare dată, atunci când un străin face cunoştinţă cu Palatul Rakavanda Nouă este de ce îi spune acestuia „Nouă”? La care ghizii, bine pregătiţi, zâmbesc şi dau uşor din mâini, de parcă ar zice: „Nu se cade să nu ştii atâta lucru!” şi trec cu eleganţă peste întrebare.

„A mai existat şi un alt Palat Rakavanda?” nu se lasă şi insistă unii mai încăpăţânaţi.

În asemenea cazuri, de obicei, ghizii nu mai zâmbesc, însă, conştiincioşi, vor explica ce reprezintă fiecare dintre basoreliefurile de pe pereţi. „După unii, doar minunata sală de chihlimbar din Ermitajul din Petersburg întrece aceste splendori, dar ar fi incorect să ierarhizăm frumosul absolut!”, îşi continuă ghizii expunerea.

„Ştiţi, mă întreb de ce Rakavanda Nouă?” îi dau înainte cei de-a dreptul nesimţiţi.

În asemenea situaţii, ghizii nu mai zâmbesc, însă vorbesc mai tare, mai apăsat, parcă pentru a acoperi întrebarea nelalocul ei. „Dacă sala de chihlimbar din Ermitajul din Petersburg a dispărut în cel de al doilea război mondial şi a trebuit să fie refăcută, tot ceea ce vedeţi aici este original!”

„Totuşi, de ce Rakavanda Nouă?”

E drept că o a patra interpelare de acest soi se întâmplă foarte rar. Atunci ghizii sunt autorizaţi să întrerupă expunerea şi să conducă oaspeţii spre ieşire. (În Palatul Rakavanda Nouă există ieşiri directe din aproape fiecare punct în care te-ai afla.)

E mai prudent să nu întrebaţi niciodată de ce Rakavanda Nouă! Mult mai prudent!

72. Nimeni nu se naşte întâmplător de o parte sau de cealaltă a gardului

Odată cu evenimentele din 16 septembrie, deosebirile dintre republicile surori Vandana s-au accentuat pe zi ce trecea. De atunci, putem spune, nu gardul cu sârmă electrificată ce se întinde pe toţi cei trei sute optzeci şi şapte kilometri, lăsând libere doar cele trei treceri dintr-o ţară în cealaltă – un punct de frontieră la fix o sută douăzeci şi nouă kilometri – marchează diferenţele, ci întregul mod de viaţă din cele două state suverane şi independente.

De la 16 septembrie, când şapte regimente ale BMDN (Blocul Militar Defensiv de Nord) au poposit în Republica Umanistă Vandana, o autoimpusă disciplină strictă a fost adoptată în întreaga ţară. Populaţia se simte mai apărată ca oricând, iar aportul fiecărui cetăţean la propăşirea patriei este monitorizat prin CPCZ (Catalogul Patriotic al Contribuţiei Zilnice), registru absolut necesar, în funcţie de el stabilindu-se raţiile personale de alimente şi produse, avansările, tipurile de medicamente cuvenite, repartizarea urmaşilor în instituţiile de învăţământ. Şi, fiindcă a venit vorba despre învăţământ: abia începând din 16 septembrie s-au pus bazele unei educaţii progresiste în Republica Umanistă Vandana, ceea ce a însemnat modificarea hotărâtă a manualelor (în special a celor de istorie, alături de cele de educaţie patriotică), a dascălilor, a structurii anului şcolar. Şi, întrucât s-a pornit de la bază, de la formarea unui tineret viguros, rezultatele se văd, iar întreaga populaţie trăieşte în locuinţe bine dotate cu căldură, apă, internet, electricitate, cu alte cuvinte cu toate facilităţile contemporaneităţii.

În Republica Umanistă Vandana nici unui cetăţean nu-i lipseşte nimic: se trezeşte în fiecare dimineaţă într-un apartament confortabil, merge la serviciul unde a fost repartizat ştiinţific – conform cu CPCZ-ul său -, beneficiază de prânzul gratuit alături de colegii săi, iar seara se întoarce cu sentimentul datoriei împlinite acasă, în apartamentul său confortabil, dotat cu toate facilităţile contemporaneităţii. Totul fără surprize, fără îndoieli, fără nedoritele alternative!

În vremea aceasta, în Republica Democratică Vandana, o ţară neprotejată de trupele BMDN, haosul este pe punctul de a se instala: în lipsa unui CPCZ, oamenii îşi croiesc în mod cu totul imprevizibil drumul în viaţă, diferenţele nivelului de viaţă între cetăţeni sunt tot mai evidente, părerile se bat adesea cap în cap, nimeni n-ar putea spune ce-l aşteaptă în ziua de mâine.

Mint (cu rea voinţă) cei ce susţin că gardul cu sârmă electrificată ce se întinde pe toţi cei trei sute optzeci şi şapte kilometri, lăsând libere doar cele trei treceri dintr-o ţară în cealaltă (cu un punct de frontieră la fix o sută douăzeci şi nouă kilometri) ar marca diferenţele atât de mari în viaţa populaţiilor din cele două ţări. Diferenţe ereditare, putem spune, întrucât ele se datorează exclusiv de care parte a hotarului s-a nimerit să te naşti.

P.S.

Mai nou, o ştiinţă a predestinării explică în modul cel mai limpede că nimeni nu se naşte întâmplător de o parte sau de cealaltă a gardului. Nu întâmplător, dar pentru totdeauna!