În bula mea

Încă din anii ’80 ai secolului trecut, m-am obişnuit să mă mişc mai ales prin cercurile literare. Atunci, aşa putea fi descris acest mediu: cercuri de scriitori. Azi, cuvântul adecvat ar fi bulă. El are calitatea de a atrage atenţia asupra îngustării drastice a orizontului sub care se petrece acum viaţa „socială” a scriitorului. Desigur, viaţa virtuală, în reţelele de socializare, are, azi, orizonturi nelimitate.

Nu cunosc pe nimeni mulţumit de socializarea din lumea acestor reţele. Dependent de ea, da. Dar mulţumit, nu.

Este o caracteristică rezidual-comunistă faptul că, după un prim succes semnificativ, scriitorii noştri trăiesc mai ales printre scriitori. Marin Preda a constatat cel dintâi această anomalie menită să îngusteze orizontul cunoaşterii sociale a celor cărora le este presupusă a fi de căpătâi tocmai o asemenea cunoaştere.

Avem aici una din explicaţiile faptului că, la noi, sunt mai rare fructele realismului decât cele ale fantazării. Desigur, scriitorul autentic poartă realitatea cu el într-un fel misterios şi nu are nevoie să experimenteze toate mediile sociale, cum ar fi dator să facă un jurnalist care şi-ar propune să le descrie.

Ce mă preocupă, de fapt, este înţelegerea fascinaţiei de a trăi într-o bulă. Care fascinaţie a înflorit uluitor odată cu apariţia reţelelor electronice de comunicare. Întrezăresc o linie de înaintare către o descifrare: impulsurile fugii de complexitatea socială sunt mai puternice în noi decât cele ale abordării frontale a acestei complexităţi. Fuga noastră de complexitate ia chipul capacităţii intelectului de a lucra cu abstracţiuni ce nu sunt abstrase din concretul real.

Acest abstracţionism al prizei noastre la realitate a condus la apariţia ideologiilor, iar acum a făcut să apară monştrii unui progresism ce nici măcar propria sa consistenţă logică nu mai e capabil să susţină. Avem, iată, un antirasism nou, întemeiat pe execrarea rasei albe.

Bulele acestei inconsistenţe logice nu mai simt nicio nevoie să se confrunte cu realitatea cea reală. Izvorul original al anomaliei curge din larga acceptare a paradigmei materialismului în condiţiile în care încă nu putem spune că am şti ce este materia. Ba, dimpotrivă: fizica avansată demonstrează că ştim din ce în ce mai vag ce ar putea fi material în fundamentele lumii.

Ideologiile apar, de aceea, ca un fel de nou obscurantism, ca nişte superstiţii ale materialismului.

Şi mai clar: avem sub ochii intelectului, chiar acum, această pandemie şi o abordare superstiţioasă a efectelor ei. Prejudecata de tip optimist a intelectului abstractizant ne împiedică să înţelegem că şi peste sute de ani va circula printre noi SARS-CoV 2. Speranţa că ar fi o entitate muritoare este una de tip superstiţios-ideologic.

Imediat ce ai putea scăpa de superstiţiile intelectului abstractizant, ai înţelege că, iată, concreteţe reală nu au decât anticorpii tăi naturali. Şi atunci, imediat, paradigma actuală a bătăliei cu această pandemie ţi s-ar arăta a fi cu susul în jos şi cu josul în sus. Nu punem în prim-plan aceşti anticorpi, ci aşteptăm să ne pice cândva din Cerul artificial al unui vaccin.

Dar până acolo nu avem alt aliat decât autoimunizarea. De ce am ridiculiza discuţiile despre importanţa ei?

Şansa de a fi avut aceste discuţii s-a pierdut în clipa în care Boris Johnson a fost copleşit de o demonstraţie sofistică şi ultrapanicardă a unui virusolog de mare prestigiu. A pus întrebarea-cheie: „Cum putem avea autoimunizare largă fără să avem o mortalitate mare?”. A fost minţit că doar prin izolări se poate aşa ceva. I s-a ascuns faptul că prin exces de izolări vei avea deficit de autoimunizări.

Iar prin deficit de izolări, vei avea un val doi mai mare decât primul.

Da, acest reglaj fin între exces şi deficit avea a fi o complexitate concretă. Le-a fost mai comod virusologilor să propună o schemă abstractă. O superstiţie. Dar Marea Britanie nu ştie nici azi ce grad de imunizare are populaţia sa. Iar noi am luat de bun acest model. Aplicându-l şmechereşte: n-am testat pe scară suficient de largă, crezând că vor fi suficient de eficiente izolările din starea de urgenţă.