„În jurul lui mișunau tot felul de securiști”- Șeful de cabinet al lui Corneliu Coposu – INTERVIU

Cotidianul: Câți ani aveați când v-ați întâlnit prima dată cu Corneliu Coposu?

Ion-Andrei Gherasim: În jur de patru ani. Pentru că familiile noastre se știau chiar de mai mult timp. Mai precis, chiar din anul Unirii de la Alba Iulia, din 1918, când în drumul spre Alba Iulia, de la Baia Mare, bunicul meu, care la vremea respectivă era tânărul Ilie Lazăr, era delegatul credențional din cadrul plasei Ocna Șugatag și a plecat din Maramureșul istoric spre Alba Iulia. Iar trenul s-a oprit un în gara Jibou, iar acolo s-a urcat delegația din Șimleu și în acea delegație credențional din partea plasei Șimleul Silvaniei era părintele protopop Valentin Coposu. Deci se poate spune că din trenul spre Alba Iulia s-a stabilit, practic, prima întâlnire între membrii familiilor noastre, părintele protopop Valentin Coposu, tatăl domnului Coposu, și Ilie Lazăr, bunicul meu matern.

După 1918, marele om politic Iuliu Maniu a ținut neapărat ca Ilie Lazăr să fie vină alături de el la București. Din 1923 și până la arestarea din 14 iulie 1947 el a fost neîncetat alături de Sfinxul de la Bădăcin. În 1937 a venit și un tânăr alături de ei, tânărul secretar politic al lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu.

Ambii, bunicul meu și Corneliu Coposu, au făcut 17 ani și jumătate de pușcărie. În 1964, în momentul ieșirii – bunicul meu a ieșit cu 3 săptămâni după domnul Coposu și primul loc în care s-a dus a fost acasă, în micile odăi, dacă se poate spune așa, în care trăia seniorul Coposu împreună cu soția sa, Arlette, cu cele patru surori și cu mama sa.

Și ce l-a impresionat bunicul meu atunci a fost faptul că, deși nu aveau deloc loc unde să-l cazeze, unde să-l țină, i-au oferit în acea noapte un loc de dormit. Sigur că, din păcate, bunicul meu n-a putut să rămână la București. Securitatea l-a mințit spunându-i că familia sa, în special soția lui, fata lui și soacra lui stau într-o vilă la Cluj.

Bunicul meu, după 17 ani și jumătate de dor, s-a dus la Cluj, i-a crezut și, din păcate, în momentul când a ajuns la Cluj a descoperit că cele trei doamne ale familiei stăteau într-un beci de 24 de metri pătrați. Și povestea în memoriile sale, cu duioșie, cum a încercat să nu le deranjeze, să tragă o perdea și și-a luat un pat de fier și pe acel pat a dormit, până a primit din partea Consiliului Local, adică după doi ani și jumătate, un apartament de două camere. Sigur că între 1964 și moartea bunicului meu din 1976 s-au văzut de foarte puține ori, pentru că Securitatea a încercat să oprească aceste întâlniri, ultima lor întâlnire fiind din 1974, când seniorul Coposu a venit la Cluj. După moartea bunicului meu, Corneliu Coposu a ținut legătura cu părinții mei, cu mama mea în special și de câte ori venea la Cluj în vizită la nepoții lui Iuliu Maniu, familia Boilă, venea și la familia Gherasim de data aceasta, pentru că mama mea s-a căsătorit și-a luat numele de Gherasim.

Am stat alături de Corneliu Coposu până în aprilie 1991 (n.r. – de la finalul anului 1989, când a fost chemat la București), când am plecat la studii în Franța și am făcut Științe politice. M-am reîntors după patru ani, în 1995, am redevenit șeful de cabinet, dar din păcate pentru o scurtă perioadă, până 11 noiembrie 1995.

Cum ați primit acea veste, că vrea să mergeți să fiți șeful de cabinet? Aveați 19 ani.

19 ani, mai mult de jumătate, pentru că în martie 1990 făceam 20 de ani. Pentru mine, vă spun sincer, în momentul în care mi-a spus mama… Eu îi spuneam nenea Puiu domnului Coposu, pentru că așa era la noi la ardeleni, era cu tati și cu nenea, și cum ne știam de foarte mult timp, pentru mine întotdeauna a fost nenea Puiu. În momentul acela, râzând de fiecare dată când eram împreună cu domnia sa, îmi spunea, mai ales la sediul partidului, să nu-i mai spun totuși nenea Puiu, să-i spun domnule președinte. Și eu în momentul în care am aflat că mă cheamă să-i fiu șef de cabinet, sigur că a fost o surpriză extraordinar de mare pentru mine, pentru că în primul rând nu știam ce înseamnă șef de cabinet.

Citește și: In memoriam Rodica Coposu

Și înainte de a pleca la studii în Franța se poate spune că mi-am făcut practica înainte de teorie. Pentru că am stat alături de domnia sa, am fost șef de cabinet și secretar personal în momentele cele mai grele și cele mai importante a anului 1990: 28-29 ianuarie, 18 februarie, Piața Universități, alegerile din 20 mai 1990, 13-15 iunie și totul s-a încheiat în 1990 cu acel moment foarte, foarte trist de 1 decembrie 1990 de la Alba Iulia.

Deci, practic m-am călit foarte mult, m-am schimbat foarte mult și pot să spun că seniorul Coposu mi-a schimbat de schimb destinul, pentru că altfel rămâneam la Cluj. El a fost cel care a decis să mă ducă la București. I-a spus foarte clar mamei mele că are nevoie de un spirit tânăr și bun pentru că în jurul lui mișună tot felul de securiști. Și așa am ajuns eu la București alături de domnia sa.

„A primit o grămadă de bătăi din partea torționarului Vișinescu”

Ați crescut într-o familie cu numeroși deținuți politici și ați ajuns să lucrați și pentru domnul Coposu care a stat 17 ani. Cât de des vorbea domnul Coposu despre anii de închisoare?

Vorbea. Domnul Coposu acasă la domnia sa, cu apropiați, cu mine și cu ceilalți care eram în jurul domniei sale, ne povestea cum a fost la Râmnicu Sărat, cum a fost la canal, cum a fost la Capul Midia. Și sigur că pentru el momentele cele mai grele le-a reprezentat Râmnicu Sărat. Și în câteva declarații spunea că pușcăria de la Râmnicu Sărat a fost Golgota pușcăriilor românești. El acolo a stat și a suferit enorm. A primit o grămadă de bătăi din partea torționarului Vișinescu.

Eu am fost, dacă vreți, printre puțini tineri care după 90, cred că până în 1% din tinerii de atunci, care știau, totuși, ceea ce se întâmplase în România între 1945 și 1989. 1945 pentru că, practic, întunericul căzuse peste România în momentul primului guvern comunist lui Petru Groza, pe 6 martie. Pentru că părinții mei, de mic copil, mi-au spus tu trebuie să știi. Și ei au început să-mi povestească.

În momentul în care am împlinit o vârstă în care am început să înțeleg, de la 14-15 ani, îmi povesteau cu lux de amănunte. Pentru că, așa cum ați spus, toată familia mea a făcut pușcărie politică. Deci se apropiat de 40 de ani cumulat. Tata, mama, bunicul meu, bunica mea. Familia, și a tatălui meu, și a mamei mele au fost deposedați de pământurile lor. Deci toată istoria aceasta dureroasă mi-au povestit-o ai mei. Deci, eu știam un lucru de la părinții mei și „învățam” alt lucru la școală.

Pentru că la istorie se făcea istoria partidului comunist, după cum bine știți. Pentru mine, în momentul în care am venit la București, am stat lângă domnul Coposu, lângă ceilalți foști deținuți, lângă domnul Diaconescu, lângă domnul Bărbuș. Am beneficiat de aceste discuții și am aflat o grămadă de lucruri de la ei. Și la unison, cu toții, aveau un cult și aveau o dragoste extraordinară în față de marele Iuliu Maniu. Și asta pe mine m-a impresionat teribil de mult.

Din punctul dumneavoastră de vedere, care dintre momentele de după 1989 a fost cel mai greu pentru seniorul Coposu?

Vă pot spune cel mai dureros. Cu siguranță, 1 decembrie 1990. Cu siguranță, ăsta a fost momentul cel mai dureros pe care l-am trăit împreună cu el. Și de ce vă spun acest lucru. Pentru că n-am să uit și nu e imposibil să uit. Cât vă voi trăi îmi aduce aminte de acele trei zile? Pentru că pe 30 noiembrie președintele de atunci al României i-a stabilit ca recepția oficială pentru ziua națională a României să se desfășoare la Cotroceni.

Deci asta era de Sfântul Andrei. Și în după-amiaza aceea am fost la Cotroceni și de acolo ne-am dus pe acasă în strada Mămulari, acolo unde stătea domnul Coposu și unde actualmente este și sediul Fundației Corneliu Coposu pe care o conduc. Și și-a făcut bagajul, era foarte vesel, a urcat pe mașină și am plecat în acea seară spre Alba Iulia. Și pe drum, domnul Coposu era vesel, spunea glume, am cântat, că mai erau doi colegi de-ai mei. Deci a fost o atmosferă extraordinară. Și undeva pe Valea Oltului ne-a spus: voi că dați seama că eu, după atâta timp mă duc să transmit mesajul din partea unuia dintre partidele care a creat Marea Unire, după marele Maniu. Maniu fusese ultima dată la Alba Iulia în 1938. Din păcate n-a mai reușit să ajungă până în momentul arestării. Și era fericit.

Cel mai greu moment: Manipulare orchestrată de FSN și Iliescu

Am dormit în Gârbova, aproape de Sebeș. Era aproape și de Alba Iulia. Și a doua zi, practic, a început toată manipularea, toată minciuna, toate aranjamentele puterii de atunci împotriva noastră și în special împotriva domnului Coposu. Lumea, în momentul în care am plecat de la Gârbova spre Alba Iulia, lumea arunca cu pietre, scuipa în geamurile noastre. Eram împreună cu altă mașină în spate care venise de la Sibiu.

Și în momentul în care am ajuns în Alba Iulia mașina noastră nu numai că avea geamurile sparte, un cauciuc era complet dezumflat, dar lumea era plină de ură la adresa noastră. După ce am urcat pe acea stradă unde aveau loc discursurile oficialităților. Eu am stat în spate și am văzut satisfacția cu care toți cei de acolo rânjeau în momentul în care domnul Coposu era huiduit. Și toată această manipulare împotriva domnului Coposu, împotriva PNȚ-CD, a fost clar manevrată de Frontul Salvării Naționale.

Domnul Coposu, în schimb, impasibil și-a continuat discursul și l-a ținut până la capăt. Și de ce vă spun dureros, pentru că în drumul de întoarcere de Alba Iulia spre București nu a scos niciun cuvânt. Nu a scos niciun cuvânt și am văzut și o lacrimă pe obraz.

Și acesta a fost un moment care pentru mine a fost crunt. Pentru că mi-am dat seama că omul acesta care a suferit atât de mult și care în cele mai grele momente și-a iubit poporul, cât de lovit a fost de această atitudine a poporului de ziua națională a României. Deci, din punctul meu de vedere, acesta a fost momentul cel mai dureros. Și sigur că au existat și altele. Au existat campaniile următoare din mai 1990, a existat momentul 21 ianuarie când ne-a scos cu tancheta, dar eu acesta l-aș pune. Pentru că acesta a fost cel mai dureros.

De ce a fost atât de urât Corneliu Coposu de reprezentanții FSN?

Pentru că era cunoscut ca un om care nu cedează principiilor, un om care indiferent cât de greu i-a fost în pușcărie, niciodată nu s-a plâns. Un om care nu a vrut nimic pentru el, ci totul pentru ceilalți, pentru aproapele lui.

Un om care a intuit și care a avut viziunea despre ceea ce se va întâmpla în România, pentru că trebuie spus că seniorul Corneliu Coposu a fost primul om politic român care a vorbit după 22 decembrie 1989 despre viitoarele proiecte de țară ale României, integrarea în structurile euroatlantice.

Corneliu Coposu, omul vizionar

Și de ce e atât de important pentru noi ca noi să se dezlipim total de Uniunea Sovietică la vremea respectivă. Asta a spus-o la televiziune în ianuarie 1990, când lumea avea cu totul și cu totul alte probleme.

El, la fel, a avut viziunea în perioada cruntă de dinainte de 1989, când înscrie printr-o scrisoare pe care a trimis-o pe ascuns, Partidul Național Țărănesc în Internaționala Creștin-Democrată, trimițând acea scrisoare în 1987, vicepreședintelui de atunci Jean-Marie Daillet.

Sigur că sunt lucruri care s-au întâmplat și care, dacă vreți pentru mine, n-au făcut decât să certifice faptul că Corneliu Coposu a fost adevăratul urmaș al lui Iuliu Maniu. Acești doi oameni, din punctul meu de vedere, au fost titanii politicii românești aici în secolul al XX-lea.

În România de astăzi se vorbește foarte mult despre patriotism și știm că prea bine discuția este, de fapt, despre a atrage electorat. Cum vedea, în schimb, domnul Corneliu Coposu patriotismul?

Are și o declarație care va rămâne în istorie. Patriotismul trebuie să fie o dragoste discretă pentru țară, pe care nu trebuie să o manifești public. În schimb trebuie să arăți marii majorități a concetățenilor tăi ce înseamnă să fii patriot și asta nu poți să o faci decât dedicându-te trup și suflet unei cauze. Și singura cauză căreia s-a dedicat domnul Coposu și a arătat ce înseamnă să-ți dai viața pentru principii și valori a fost cauza națională și a României democrate.

În momentul în care a preluat conducerea PNȚ, pe 22 decembrie 1989, el nu a făcut altceva decât să meargă pe linia lui Iuliu Maniu. Iuliu Maniu a fost unul din principalii artizani al Marii Unirii de la Alba Iulia. La fel, domnul Coposu, putem să spunem, a fost artizanul integrării europene, a integrării euroatlantice a României explicând răspicat de ce noi trebuie să fim alături de valorile pe care le apără UE.

El a fost de la început omul care a vorbit despre o Europă a națiunilor, așa cum o făcuse și mentorul său, Iuliu Maniu, el a fost de la început partizanul unei relații puternice a PNȚ cu partidele frățești, Partidul Conservator din Marea Britanie, al lui Margaret Thatcher, RPR din Franța, al lui Jacques Chirac și CDU, partidul lui Helmut Kohl. A avut relații foarte puternice de la început cu aceste partide.

Nu trebuie uitat că PNȚCD este primul partid politic din România de după 1990 care a fost acceptat într-o structură internațională: Internațională Creștin-Democrată. Din punctul ăsta de vedere, asta a arătat Corneliu Coposul ce înseamnă politică, ce înseamnă viziune, ce înseamnă patriotism.

***

Pentru a marca 30 de ani de la trecerea în eternitate a lui Corneliu Coposu fundația care îi poartă numele a organizat mai multe evenimente: la Biblioteca Academiei din București, apoi în județul Sălaj (atât la Bădăcin, la Casa memorială Iuliu Maniu, cât și la Zalău). Detalii despre aceste evenimente și cei care au luat cuvântul pot fi urmărite aici.