Atacată de rivalii politici şi de presă pentru că şi-a petrcut vacanta în Tunisia, pe spezele unui apropiat al preşedintelui Ben Ali şi în plină perioadă de revolte împotriva regimului, Michele Alliot-Marie, şefa diplomaţiei franceze, anunţă că refuză să demisioneze. Într-o situaţie similară se află şi premierul Francois Fillon, care şi-a petrecut sărbătorile de iarnă în Egipt, ca oaspete al preşedintelui Hosni Mubarak. Cei doi demnitari francezi par a fi fost mesageri ai schimbărilor petrecute în statele Africii de Nord.
În atenţia presei franceze a intrat şi Patrick Ollier, partenerul de viaţă al lui Michelle Alliot-Marie, împreună cu care şi-a petrecut contestata vacanţă tunisiană. „Liberation” scrie că Patrick Ollier are relaţii apropiate cu liderii nord-africani, în primul rand cu Muamar Gaddafi. Ollier a fost vicepreţedintele asociaţiei Franţa-Libia, iar în 2003 a fost însărcinat de preşedintele Chirac să-i ceară lui Gaddafi să sprijine decizia Franţei de a nu se implica în războiul din Irak, la cererea SUA. Potrivit „Le Monde”, toate aceste informaţii provin din însemnările generalului de informaţii Philippe Rondot, un personaj cheie în afacerea Clearstream, în care a fost implicat Nicolas Sarkozy şi unii dintre actualii demnitari francezi.
Pe lânga acestea, unele publicaţii vorbesc despre implicarea decisivă a lui Patrick Ollier în implantarea companiei franceze Elf (actuala Total) în afacerile petroliere din Nigeria. „Franţa nu se alege decât cu firimiturile. Anglo-saxonii ştiu să pună diplomaţia în serviciul companiilor lor. Funcţionarii noştri sunt departe de aşa ceva”, spunea Ollier într-un interviu pentru „Le Nouvel Observateur”. Nigeria şi Angola sunt al cincilea, respectiv al şaselea furnizor de petrol al SUA, după Canada, Mexic, Arabia Saudită şi Venezuela, potrivit „Global Post”. În urmă cu exact un an, Parisul a acţionat mult mai energic, în Niger.
Analizând revolta din Tunsia şi căderea regimului Ben Ali, controversatul filozof elveţian Tariq Ramadan scria următoarele: „Reacţia americană imediată la o revolta fără precedent a fost uimitoare; a fost de asemenea bine gândită şi inteligent aplicată. Preşedintele Barack Obama a lăudat curajul poporului tunisian, în timp ce ţările europene, conduse de Franţa, au tăcut, surprinse de ritmul rapid al evenimentelor”
„Guvernul american a luat faţa Franţei şi Europei şi s-a asigurat că va obţine beneficiile geostrategice al căror impact va fi crucial in viitor (…) Influenţa europeană şi mai cu seama franceză în Africa suferă de o tot mai mare criză de legitimitate, ca urmare a prezenţei americane şi chineze. Cei doi nou veniţi par să ofere liderilor africani şansa de a se distenţa de o relaţie dificilă cu Europa, de memoria ultimelor secole şi de interesele europene. În spatele „regimurilor prietene” din regiune, a „neregulilor electorale” şi a tensiunilor sociale şi militare, Statele Unite, Europa şi nou sosita Chină sunt prinse într-o luptă pentru influenţă politică şi economică”, scrie Ramadan.
La câteva săptămâni după căderea regimului tunisian apropiat Franţei, presedintele egiptean renunţa la putere. Hosni Mubarak se întâlnise în decembrie cu premierul francez Francois Fillon, turist de lux în ţara piramidelor în timpul sărbătorilor de iarnă. Reacţia SUA în cazul căderii regimului proamerican de la Cairo a fost însă mai puţin rapidă, cu nu mai puţin de cinci schimbări de mesaj pe parcursul a câtorva zile.
Tunisia este ţară asociată la UE din 1995, iar UE este de departe principalul său partener comercial. Tunisia este şi ţara de tranzit pentru gazoductele italo-algeriene care traversează Marea Mediterană. Preşedintele Eni, Paolo Scaroni, a atenţionat, joi, că situaţia din Tunisia poate duce la o creştere a taxelor de tranzit şi la o scumpire a energiei pentru europeni.
De cealaltă parte, Egiptul furnizează Europei un volum foarte redus de hidrocarburi. Mare parte a exporturilor energetice se îndreaptă către Israel. Egipul asigură 40% din necesarul de gaze naturale al ţării vecine.
