La “Théâtre Châtelet” din Paris, opera “Încoronarea Poppeei”, creaţia din 1642 a lui Claudio Monteverdi, a devenit o producţie, destul de controversată, video-punk.
Afişul, în stilul heavy metal al anilor ‘80, cu o chitară electrică arzând pe fundalul Colosseumului din Roma, n-a părut să-i tenteze pe iubitorii muzicii lirice. Nici distribuţia care alinia, alături de Carl Barat, pe Benjamin Biolay, pe delicata Fredrika Stahl şi pe Marc Almond.
Combinaţia de muzică clasică şi pop a oferit de cele mai multe ori producţii neinteresante, din cauza lipsei de corespondenţă între genuri. Reuşita parţială a acestei noi tentative pare a fi, după părerea unor critici, orchestraţia care respectă libretul original, pretându-se în acelaşi timp la sonorităţi moderne, folosind chitara electrică, clavirul, bateria.
Din iniţiativa îndrăzneţului director al teatrului, Jean-Luc Choplin, ultima operă lirică a lui Monteverdi devine locul de întâlnire a tele-realităţii cu rockul.
Orchestrată cu chitare electrice, sintetizor şi alte instrumente rock, muzica lui Monteverdi relevă un pontenţial pop uimitor. Realizate de compozitorul american Michael Torke, de Peter Howard (ex “The Clash”) şi de Max La Villa, noile orchestraţii împrumutate de la toate variantele de rock, de la soul la rap, dinamizează şi facilitează accesul neofiţilor la spectacolul de operă.
Benjamin Biolay în rolul Ottone
Demersul pare ireverenţios faţă de opera originală, dar autorii orchestraţiilor afirmă că recrearea muzicii a rămas fidelă melodiilor originale şi că ea era de neocolit penru că “partiturile operei veneţiene din secolul al XVII-lea se limitau la partea de canto, improvizaţia fiind atunci normă şi directorul de la «Châtelet» a dorit să recreeze tocmai acel spirit şi acea libertate”.
Adaptarea este interpretată de grupul rock “While Rom Burns”.
În acelaşi spirit al grijii pentru popularizarea operei, cuvintele şi libretul celor trei acte au fost substanţial epurate de Ian Burton (“My Fair Lady” la Châtelet), pentru a forma o intrigă clară, condensată într-o oră şi patruzeci şi cinci de minute. Rescrise integral în engleză, dialogurile folosesc expresii din argou şi chiar fruste pentru a se apropia de limbajul străzii cu care cinematograful american a obişnuit un mare număr de spectatori.
Regia folosind scene flash, a lui Giorgio Barberio Corsetti (“La Pietra del Paragone” de Rossini) şi Pierrick Sorin, se apropie de cea a unui show televizat, bazându-se pe videouri care folosesc numeroase camere şi trucaje realizate în timp real, graţie ecranului albastru, automatelor şi marionetelor, cu momente de comedie sau de emoţie puternică. A entuziasmat, în acest spectacol hibrid, creaţia artistului video Pierrick Sorin, care a plasat personajele în decoruri-miniatură cu ajutorul unor mici camere plasate pe scenă, marcând închistarea progresivă a personajelor în destinul lor tragic, chiar dacă uneori tablourile sunt kitsch. Spectatorul asistă la un adevărat laborator muzical şi vizual. Scena care se desfăşoară sub ochii spectatorului poate fi urmărită la diferite niveluri: pe ecranul plasat pe scenă, pe scena propriu-zisă, unde actorul cântă în faţa ecranului albastru, în timp ce tehnicienii se agită alături. Un fier de călcat devine prova unui vapor, un cearşaf se transformă în valuri…
Carl Barat în rolul lui Nero şi Marc Almond în Seneca
Costumele sunt semnate de Nicola Formichetti, cel care supervizează garderoba lui Lady Gaga, iar orchestra rock, dirijată de bateristul Peter Howard, este plasată pe cele două laturi ale scenei.
Vocile cântăreţilor Carl Barat, de la “Dirty Pretty Things”, şi Benjamin Biolay, cântăreţul şi actorul francez, nu funcţionează în registrul lor obişnuit. Carl Barat, în rolul despotului, realizează un Nero rock-star devastator. Pasajele muzicale cele mai convingătoare sunt oferite de cântăreaţa de jazz de origine suedeză Fredrika Stahl, în rolul soţiei lui Nero.
Dar adevărata surpriză a distribuţiei este Marc Almond, solistul celebrului grup “Soft Cell”, cu o carieră solo impresionantă, cu peste 3 milioane de albume vândute în toată lumea, în rolul filosofului Seneca. La 50 de ani, cântăreţul new wave reuşeşte să fie convingător.
În rolul titular, pe care l-a interpretat deja de peste 60 de ori sub bagheta mai multor dirijori, Valérie Gabail, singura cântăreaţă lirică a producţiei, cu o voce remarcabilă şi o prezenţă scenică sesizantă, încarnează o Poppea pe cât de elegantă, pe atât de abjectă, conferind substanţă personajului.
Cel care nu reuşeşte să convingă este actorul-cântăreţ Benjamin Biolay, în rolul Othon. Din distribuţie mai fac parte cântăreaţa de dance music Anna Madison (Drussila), Joël O’Cangha (reţinut din “The Lion King”, în Germania sau “Autant en emporte le vent” de Gérard Presgurvic), şi doi rapperi englezi, Achilles “Ac” Charrington şi Marcus “Matic Mouth” Smith.
Opera iconoclastă şi eclectică, derutantă, care reuneşte pe scena de la “Châtelet” floarea rockului, a stilului new wave, a popului, jazzului şi rap-ului, a avut parte de aprecieri favorabile din partea publicului, chiar dacă nivelul aplauzelor a variat de-a lungul spectacolului, strigătele “bravo” alternând cu momente mai puţin entuziaste.
Opera lui Monteverdi a devenit, în montarea pariziană, un spectacol de teatru muzical al secolului al XXI-lea, unii cronicari asemănându-l cu “Dracula” de Kamel Ouali sau “Mozart” de Dove Attia, dar de data aceasta cu o exigenţă artistică nedezminţită.
Teatrul “Châtelet”, recunoscut pentru regia grandilocventă şi artiştii internaţionali ai spectacolelor sale, ca “A Little Night Music”, sau, într-o mai mică măsură, “The Sound of Music”, propune un spectacol ce ar putea fi considerat “baroc” prin marea varietate a cântăreţilor, de la francezul Benjamin Biolay la rockerul englez Carl Barat, de la capodopera barocă monteverdiană la instrumentele electrice contemporane.
Vocile critice nu lipsesc, desigur, deplângând această “succesiune de tablouri kitsch, fără altă dramaturgie decât o apologie a decadenţei, totul într-o engleză super sonorizată, cu arii fără originalitate şi uneori prea lungi”.
O captare video va fi difuzată în curând de “Orange 3D” şi “France Télévisions”.
