Inginerii – tehnice, sociale, ideologice

Pe fondul euforic creat de convingerea „sfârșitului istoriei”, am opinat că, dimpotrivă, lumea a intrat într-o schimbare care va bate în profunzimea realităților (Schimbarea lumii. Globalizare, geopolitică, cultură, Ed. Academiei Române, 2013). Azi se vorbește mult de schimbări, cu toate că, la propriu, unele se lasă încă așteptate.

Dacă vorbim de tehnologii este clar că inteligența artificială, biologia sintetică și, mai nou, calculatoarele cuantice le modifică. Dacă vorbim de cunoaștere, este clar că emergența nano-științelor și metodologiile modelării schimbă tablourile lumii, după ce teoria relativității și mecanica cuantică au făcut-o odinioară. Dacă vorbim de societățile de azi, le schimbă mai direct astăzi alegerile din țări de referință, politica fiind subsistemul conducător în societățile de azi. Dar schimbarea naturii umane, care obsedează „progresismul” ultimilor ani, nu se întrevede. „De la sine înțelesul vieții umane” rămâne, căci oamenii au de rezolvat aceleași probleme: hrană și adăpost; evitarea durerii, tămăduirea și rezistența la boli; facilitarea muncii și evitarea muncii ca trudă; răsplata echitabilă a muncii; relația cu altul și dreptatea în această relație; ajutorarea dezinteresată în caz de nevoie; participarea la decizia ce-ți afectează viața; libertatea
personală; absența dominației și asupririi; acces la învățătură; iubire; obținerea frumosului. Dacă rămânem oameni, nu avem cum să sărim peste aceste nevoi.

Azi, schimbările sunt așteptate din multe motive. Sărăcia lovește, inechitățile se răspândesc, războaiele sunt în derulare. Redusă la tehnici de alegere, democrația dă rezultate pe dos. Justiția se lasă instrumentată, încât nedreptățile sunt la tot pasul. Propaganda sufocă adevărul.

Schimbări ample se pot, totuși, semnala. Dacă facem descrierea cu acuratețe – delimitând subsistemele economie (în care includ, de asemenea, știința și tehnologia), politică (inclusiv valorile organizatoare și armata), administrație (cu sistemul de drept inclus) și cultură (incluzând educația și reflexivitatea) – atunci devine clar că generațiile active de astăzi au trecut prin lumi istorice diferite.

Lumea formată în 1990 a fost cea „a revenirii la modernitate”, cu triumful economiei concurențiale, globalizarea comercială, aplicarea terapiilor de șoc, extinderea democrației liberale, deschiderea frontierelor, intensificarea schimburilor, o supraputere solitară. Acea lume a mai rămas pe bucăți. S-a dovedit că terapiile de șoc fără stat
competent distrug capacități de producere. Schimburile au asigurat dezvoltare, dar bogăția și sărăcia s-au polarizat din nou. A început corectura globalizării chiar în țara în care a debutat. Democrația liberală a dislocat autoritarisme, dar a antrenat și sărăcirea unei părți a populației, slăbirea unor state, tensiuni internaționale. Mulți oameni s-au pus în mișcare disperați, într-o nouă migrație a popoarelor.

Odată cu ascensiunea Chinei la rangul de supraputere și redistribuirea puterii pe glob, cu refacerea Rusiei și criza Europei, din jurul anului 2010 încoace s-a intrat în „lumea reafirmării statelor naționale”. Dezvoltarea fiecărei țări se dovedește dependentă de eforturi interne, iar statul național revine în rol. Democrația s-a pluralizat, cu efecte variate – de la ieșirea benefică de sub controlul unor ideologii, la refacerea autoritarismului. Problemele majore nu se mai rezolvă fără conlucrare. Direcția generală o imprimă geometria variabilă a supraputerilor.

În fața noii situații, după 2020, administrația Joe Biden, fără a analiza propriu-zis și riguros starea lumii, a apelat în decizii nu la viziunea jeffersoniană a „democrației ca formă de viață”, care l-a inspirat odinioară și pe Woodrow Wilson. Ea a apelat la improvizația lui Karl Popper, a „confruntării dintre democrație și autoritarism”.

Aventurile la care s-a ajuns astfel au efecte vaste: scindarea lumii; segregarea cetățenilor sub „noua corectitudine politică”; șubrezirea democrației; reînarmare și războaie.
În România, acest curs tocmai a înregistrat începutul prăbușirii, sub oprobiul public, a unui regim blamabil. Obiecțiile de la alegerea ca „președinte” în al doilea mandat a unui „diletant” (Der Spiegel), care „falsifică date” (Le Figaro) și „nu are realizări” (ziare germane), care a cultivat corupția (cum remarcă presa internațională), a făcut din servitori acefali decidenți și a degradat instituțiile în securism, au avut astfel un prim rezultat. Iar acum, ar trebui lămurit cum a fost posibil ca cineva nepregătit să stea la Cotroceni și, cu de la sine putere, să blocheze democratizarea și cooperarea, apoi să angajeze țara în război, să anuleze abuziv alegeri, să lase în urmă cea mai mare îndatorare din istorie și ilegalități cu duiumul. După cum ar trebui trase și consecințe.

Oricum, schimbarea lumii din 1990 nu a fost deloc ultima pentru generațiile care trăiesc astăzi. Acum sunt semne ale posibilei „restabiliri a democrației și a cooperării”, afectate între timp. Sunt indicii că se pregătește o altă lume. Indicii sunt, de pildă, mutarea de pe tabla de joc a supraputerilor prin revenirea la tratative și sistarea evidentelor aberații ale ultimilor ani – de genul sancționării de țări, confiscării de bunuri ale acestora în alte state, instrumentării „tribunalelor” pentru răfuieli, excluderii de artiști și sportivi. Părăsirea unui maniheism penibil și păgubos are șanse. Să sperăm că se pune capăt alinierilor la erori care înaintează doar pentru că le aplaudă diverși profitori.

Noua lume întâlnește însă opoziții deloc neglijabile. Mai clar ca altădată, se caută împiedicarea revenirii la democrație și la cooperare prin noi inginerii.
Paleativul ingineresc este, cum se știe, deja vechi. De la Comte și Spencer, la Luhmann, s-au pus speranțe în virtuțile tehnocratismelor.
Dar azi, pentru împiedicarea democratizării se apelează nu atât la inginerii mature, sau la „inginerii sociale”, ci mai ales la „inginerii ideologice”.
Orice rezolvare de probleme are o latură tehnică, care solicită cunoștințe precise. Ingineriile aplică cunoștințelor specializate pentru a dezlega probleme tehnice. Ele sunt condiții ale performanțelor, încât nu poate fi societate modernă fără inginerie avansată.
Pe umerii ingineriei s-a dezvoltat cu timpul „ingineria socială”, ca aplicare de cunoștințe pentru organizări în societate. Edwin L. Earp (Social Engineer, 1911) a inaugurat abordarea societății ca „mașinărie”.

În 1923, în Rusia sovietică s-a trecut la folosirea abordării inginerești nu doar pentru schimbarea societății, ci și pentru „crearea unui alt om”.
„Cosmismul rus”, cu Fiodorov, Tsiolkovski, Vernadski, concepuse politica drept „inginerie socială” – în fapt, amestec de știință și ocultism. Karl Popper a reluat proiectul „ingineriei sociale” (Societatea deschisă și inamicii ei, 1945), făcând însă distincție între „ingineria socială” aplicată fragmentelor și cea aplicată societății ca întreg.

„Ingineria socială” s-a aplicat uneori în cadrul discuției lămuritoare cu cei vizați. Mai nou, ea se aplică de către decidenți pentru a manipula cetățeni, influențându-le atitudinea și comportamentele. De aceea, examinatorii o și socotesc, nu fără motive, un fel de înșelătorie, din partea unora din media, universități și instituții aservite unei puteri.

Din „socială”, ingineria a devenit astfel nemijlocit „ideologică”.
Este „inginerie ideologică” acea aplicare de cunoștințe, vagi și rău stăpânite, rupte de contexte și distorsionate, pentru a sluji politici partizane.
Fapt este că ne aflăm după „cotitura culturală” a modernității, încât informațiile, ideile și imaginile ce se distribuie în societate au impact. „Ingineriile ideologice” intervin în acest punct și-l exploatează malformând cunoștințe în abordarea crizelor din societăți.
Ele o fac astăzi pe multe teme. Mă opresc aici la cinci dintre ele, mai proeminente.
Prima temă de impact larg este sensul evoluției actuale. Azi se recurge la interpretarea istoriei drept conflict major între „democrații și autoritarisme”, iar din constatarea că viața societăților este conflictuală se derivă ușor, fără precauții, că democrația poate fi anulată sau amânată, iar politica de mână forte sau de decizii oculte ar fi justificată.
Anularea de alegeri este un exemplu recent al derivării.

A făcut această derivare în manieră clasică Carl Schmitt (Der Begriff des Politischen, 1932), care, prin conceperea esenței politicii ca „distincție amic-inamic”, a pavat, cum se știe, drumul spre dictatură al lui Hitler. De altminteri, nu este un secret că Mussolini și Hitler inspiră azi tacit „democrați”, mai interesați de conflicte decât de voința cetățenilor.

Au dreptate cei care au observat că deja Karl Popper, luat azi ca premisă a ingineriei conflictualizării, operează cu un „concept gol al istoriei” (Henning Ottmann, Geschichte des politischen Denkens, 2012).
Din moment ce a scos din discuție „spiritul civic, virtutea cetățenească sau binele general”, în favoarea „păstrării puterii”, nu este de mirare ce a ieșit. Rezultatul practic major al conflictualizării este blocarea democratizării și slăbirea democrației. Cei care achită nota de plată a conflictualizării sunt chiar cei care o iau în brațe. Cazul Europei actuale
– în care până și țările fanion decontează războiul actual – este concludent.
A doua temă a actualelor „inginerii ideologice” este agitarea spectrului antieuropenismului. Agitarea o fac inși care, la drept vorbind, nu au contribuit cu ceva la europenizare, iar, la rigoare, ar purta chinuit o discuție despre europenizare. La noi agitarea o fac inși care, fiind la decizii, au dus România la coada Europei. Mai mult, agitarea se face după ce avantajele Europei au fost redescoperite, integrarea europeană este luată lucid ca soluție și promovată. Cei mai mulți am susținut
această evoluție – în ceea ce mă privește am făcut-o ca cercetător (am și dat analize cuprinzătoare: Filosofia unificării europene; 2006; The Destiny of Europe, 2011), ca profesor și ca demnitar. Noii „ingineri ideologici” construiesc de fapt o opoziție pentru inhibarea democratizării, între „proeuropeni” și „extremiști”. Desigur că centralismul Uniunii Europene, lipsa de legitimare a Consiliului European, devalorizarea competenței recrutând decidenți străini de proiectul paneuropean, deciziile greșite, care costă vieți și destine, au dezamăgit. Nu se poate exclude că unii europeni se opun organizării. Ei sunt puțini, totuși. Dar enorm de mulți, covârșitoarea majoritate a oamenilor din țările europene, aspiră la modificarea gestiunii Uniunii Europene.

În aceste condiții, este ridicol ca cineva să pretindă că este mai proeuropean decât altul. Mai ales că în Europa actuală sunt acum de luat decizii dificile, care cer competență și viziune. Cum a observat Habermas (Ein neuer Strukturwandel der Öffentlichkeit und die deliberative Politik, 2022), stigmatizarea ca „extremiști” și segregarea
unor concetățeni care vor altă gestiune în Uniunea Europeană, îi face tocmai pe „proeuropeni” să nu-și mai elaboreze pozitiv vederile și distruge democrația și politica.
A treia temă a actualei „inginerii ideologice” este revendicarea apartenenței la știință. Nu insist asupra caracteristicilor științei, care rămâne principala formă de cunoaștere de care, ca oameni, dispunem.
Exercitată matur, cunoașterea științifică presupune (detaliat în A.Marga, Argumentarea, 2004) mobilizarea unui ansamblul deschis de metode în vederea cunoașterii realității cât mai de-subiectivizat cu putință.

Sunt însă propagandiști care vor dinadins să dea lecții altora – de pildă, unor cercetători care au la activ rezultate în științe, de la tehnologie și biologie, trecând prin economie, la agronomie.
Propagandiștii pretind că ar reprezenta „știința autentică”, deși pregătirea le este precară.
Având, de fapt, un format minor, dar copiind și vehiculând cu vehemență opinii acceptate, acești inși socotesc știința mai curând o competiție pentru publicații, decât descoperire și creație. Ei aparțin azi unui sectarism ce se alimentează din Karl Popper (Societatea deschisă și inamicii ei, 1945; Mizeria istoricismului, 1957; Cunoașterea obiectivă,

1972) – cu exaltarea unei „raționalități” stilizate după închiderea ochilor în fața realității și cu opoziții artificiale, precum „știință empirică” versus știință sau „explicație cauzal-nomologică” versus
„explicație prin motive de acțiune, calcule și interpretări date de agent”.

Desigur, Karl Popper a spus, totuși, că nici „obiectivitatea științei nu este afacerea individuală a diferiților oameni de știință, ci o chestiune socială a criticii reciproce…. De aceea, ea depinde de un șir întreg de relații sociale și politice ce fac posibilă această critică” (Karl Popper, Die Logik der Sozialwissenschaften, 1975). Copiatorii săi de azi nu iau, însă, în seamă acest fapt. După cum nu conștientizează nici faptul că, în imaginea lui Karl Popper a științei, „propoziţiile de bază“
ale „criticii” sunt alese prin „decizie“, încât întemeierea lor lipsește. „Specialiștii” ce compun noul sectarism reproduc această lacună. Karl Popper a întrevăzut declinul civismului în democrație, dar l-a minimalizat. De aceea, din tezele sale au rezultat o opunere la dogmatism, ca a unui Helmut Schmidt, dar și un neoliberalism ca cel al lui George Soros, care conflictualizează societăți prin inginerii în spațiul ideilor.

A patra temă a „ingineriei ideologice” de azi este descalificarea religiei în numele unei așa-zise „religii autentice”. Nu discut aici ascendența, poate necunoscută nici de ei, a noilor ideologi în curentul New Age. Observ doar că acești ideologi nu dispun de cultură încât să observe că renașterea religioasă, constatată în lume deja în anii nouăzeci, nu este numai expresia nevoii de religie. Ea înseamnă revalorificarea religiei, până la baza ei normativă, care este ființa umană
întreagă, liberă și responsabilă. Ei nu pricep așa ceva. Or, pe bună dreptate, deja în dezbaterea lor pe podium, Habermas și Ratzinger (Dialectica secularizării. Despre rațiune și religie, 2005) au arătat argumentat că societățile civilizate pășesc în „societatea postseculară” – acea societate în care religia, după ce a traversat critica de sub iluminism și scientism, revine printre resursele culturale indispensabile vieții demne de a fi trăită.

Acest pas nu este deloc un „nou obscurantism”, cum pretind și la noi propagandiști cu priviri vădit veterinare asupra oamenilor. Religia lui Rosenzweig, Ratzinger, Barth, Florenski, Stăniloae, Carl Henry, Hellen White și a urmașilor lor este religie la propriu și nu are nevoie de certificarea noilor ideologi.

Mai mult, istoricul Niall Ferguson a atras atenția nu numai asupra răspândirii religiei, ci și asupra proiectului conducerii chineze de a sprijini instituționalizarea religiei creștine în China (Civilisation. The West and the Rest, 2011). Dată fiind ponderea – inclusiv demografică – a acestei țări, faptul are consecințe vaste în orientările din lume.

Întrucât în inteligența artificială lucrează minți strălucite, care caută rezolvări creatoare, „ingineriile ideologice” caută să o paraziteze – ca a cincea lor temă. Aceste inginerii propun să nu ne mai concentrăm asupra a ceea ce putem face cu mintea noastră, ci să ne încredințăm cipurilor (ca circuite integrate ce realizează sarcini computaționale pe baza algoritmilor). Se trece peste faptul că, astăzi și în viitor, cipurile sunt extraordinar de utile în terapii, dar formarea și folosirea minții umane rămân cu totul altceva decât implanturile în creier.
Cum se știe, Ray Kurzweil a scris că se va putea dezvolta software pe calea scanării creierului, intervenției chirurgicale în acesta și copierii conexiunilor nervoase pe baza simulării neuronilor (Die Intelligenz der Evolution. Wenn Mensch und Computer verschmelzen, Kieppenheuer& Witsch, Koln, 2016). Va dispărea granița dintre inteligența umană și
inteligența mașinală. Capătă ca urmare formă tehnologia comunicării între lumea electronică și lumea neuronală. „Noi vom poseda implanturi care ameliorează capacitatea noastră de a înmagazina cunoștințe, așadar de a ne îmbunătăți memoria. /…/Devine astfel posibil ca în această extindere electronică a creierului nostru să transferăm foarte repede cunoștințe” (p. 163).
Numai că Ray Kurzweil are grijă să spună că aici este un orizont de cercetare, care nu trebuie confundat cu altceva. Și că nu se întrevede posibilitatea practică a comunicării cu milioanele de legături neuronale din creierul uman.
Punctul de plecare fecund al efortului de înțelegere a întregii lumi de astăzi rămâne astfel personalitatea, considerată nedistorsionat în procesele reproducerii umane și comunitare a vieții sale, pe calea acțiunilor diferențiate și sub tutela reflecției. Acest punct de plecare asigură înțelegerea lumii actuale așa cum este, dar fără derapajul în ideologii. (Din A. Marga, Reconstrucția Europei, în curs de publicare).