În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016
Dar mai erau şi situaţii când toate astea, precum şi spaţii asemenea Insulei Zu, păreau să nu ajute prea mult, situaţii când prezenţa lui Radu era strict necesară. Mai ales când drumul cotea brusc şi se pomenea, deodată, într-un spaţiu diferit, unde trebuia să ia o decizie. O decizie ale cărei urmări n-avea cum să le aprecieze, nici măcar nu ştia dacă vor avea consecinţe decisive: drumul se bifurca şi era obligat să hotărască pe unde să meargă mai departe. Singurele repere erau cele ieşite la suprafaţă din memorie, o experienţă ce de multe ori poate înşela.
Concret: de obicei, după o conflagraţie, când totul trebuie luat de la capăt, odată cu multele pierderi dureroase, dispar şi o seamă de rele: războiul este un tăvălug ce culcă la pământ fără discernământ tot ce-i iese în cale, nu alege între frumos şi urât, între folositor şi nefolositor, între bine şi rău. După care urmează reconstrucţia. Urgia n-a atins decât în treacăt strada Constituţiei şi, în afara acelei bombe rătăcite, care a spulberat imobilul de la numărul 12, chiar una dintre casele cele mai modeste din cartierul exclusivist, încât îţi venea să zici că dacă n-ar fi fost acea explozie, până la urmă vechea clădire tot ar fi fost demolată pentru a lăsa locul liber unei vile, în afara acelei bombe rătăcite, nimeni n-a avut de suferit în mod direct. Indirect da, aprovizionarea a devenit mai dificilă, alarmele la orele cele mai imposibile îţi stricau somnul şi obiceiurile, de unde şi nervozitatea tuturor, dar mai ales spaima familiilor cu membrii combatanţi a terorizat mamele, şi taţii, şi soţiile, şi bătrânii. Şi chiar şi pruncii, prin contagiune. Şi, după toate astea, oamenii n-au avut timp să se refacă pentru că tocmai acele prime zile şi prime săptămâni de pace sunt decisive pentru ce va urma, pentru ce va urma pentru fiecare.
Toată lumea făcea planuri, chiar şi Otilia, aflată în fază terminală, însă puternic sedată, până şi Otilia făcea planuri de viitor. („Este o minune că femeia asta mai trăieşte!” repeta celebrul profesor David B. Diamant Senior, la care a reuşit Radu, prin relaţiile sale, s-o plaseze în tratament. „Păi, dacă şi o somitate ca David B. Diamant Senior are asemenea nelămuriri, cum e cu <medicul, singurul pământean care dă sentinţe fără drept de apel>? Poate că diagnosticelor, <sentinţelor> doctorilor li se dă prea mult credit” i-a spus Radu lui Gusti. Dar acesta a luat vorbele prietenului doar ca un semn de încurajare, ca o încercare de a-l linişti. Totuşi, a mulţumit, iar Radu a constatat că iar n-a fost înţeles în ceea ce a intenţionat să spună. Dar n-a insistat, dacă vorbele acelea i-au făcut bine lui Augustin, şi-au atins scopul. Chiar dacă un alt scop.)
După o schimbare atât de aparent radicală a peisajului, oamenii reacţionează diferit: unii, cei mai mulţi, răsuflă uşuraţi şi o fac atât de mult timp până ce trec pe lângă ei toate oportunităţile; alţii încearcă să profite de pe urma victimelor; şi, în fine, sunt şi dintre cei conştienţi că se pot trage foloase şi prin mijloace morale. Şi mai este o categorie, cei care nu pot ieşi din propriile probleme. Pentru ei s-a schimbat prea puţin. De pildă Augustin Bora: pe el îl interesa în primul şi în primul rând băutura, de când cu boala soţiei, mai mult ca înainte. În timp ce Victor le explica ce se va întâmpla „în mod sigur” drept consecinţă a noii ordini mondiale, Gusti, profitând că femeile mai erau înăuntru la serialul de la televizor (acelaşi ca înaintea evenimentelor, serialul la care nici o femeie nu voia să renunţe, serialul cu marele Paul Roberto!), l-a întrerupt şi, pe un ton furios, le-a spus că s-a săturat de atâtea minciuni! Radu şi Victor nu ştiau la ce se referă.
– Ce minciuni?! Păi, alea în care tot vorbiţi despre cele cinzeci la sută „moarte bună”! De parcă v-aţi fi întors voi de dincolo! Poveştile cu ieşirea din trup, cu lumina roşie, cu starea de eliberare…, de fericire, cu…, mă rog, cu toate câte le tot spuneţi. Eu am citit concluziile unui om care chiar şi-a pus de mai multe ori ştreangul de gât ca să vadă ce se întâmplă în momentele acelea.
– Nicolae Minovici, a spus Victor Farmacoencilopedistul.
– Da, Nicolae Minovici. El, după ce chiar a trăit agonia, scrie că mai înainte s-a simţit acoperit de un voal purpuriu, devenit treptat negru. Apoi au defilat în faţa sa tot felul de icoane, zice, după care parcă ar fi simţit un scurtcircuit electric, înainte de a-şi pierde conştienţa. Nimic despre toate aiurelile minunate descrise de voi!
– Păi, şi tu vorbeşti după o carte!
Gusti a scos din servietă un volum vechi, „Studii asupra spânzurării”.
– Eu nu mint!
– N-am zis că minţi, dar şi noi vorbim tot după nişte cărţi, unde se descrie…
Femeile au ieşit şi ele pe terasă. Imediat, Victor a trecut pe ce se va întâmpla „în mod sigur” drept consecinţă a noii ordini mondiale, iar Augustin a făcut cartea dispărută în servietă.
Da, după o asemenea conflagraţie, drumul coteşte brusc şi te afli deodată într-un spaţiu diferit unde trebuie să iei o hotărâre. O hotărâre ale cărei urmări nu ai cum să le apreciezi, nici măcar nu ştii dacă vor avea consecinţe decisive: drumul se bifurcă şi tu eşti obligat să hotărăşti pe unde să mergi mai departe. Singurele tale repere sunt cele ieşite la suprafaţă din memoria ta, o experienţă ce de multe ori poate înşela.
Schimbarea este, desigur, doar aparent radicală, când mergi mai departe, te afunzi în continuare tot în pădure, treci tot printre nişte arbori, la un moment-dat nici nu mai simţi că ai parcurge un peisaj nou. Atât doar că unele figuri, şterse până nu demult, par acum mai importante, iar altele, până nu demult proeminente, fie că au dispărut cu totul, fie nu mai au nici o relevanţă în ochii celor mulţi. Acestea sunt toate schimbările. Iar la ROVAC, director adjunct este tot inginerul Radu V. Pop.
Da, aceasta era o situaţie când prezenţa lui Radu era strict necesară. Mai ales că drumul cotea brusc, plasându-l, deodată, într-un spaţiu (cel puţin aparent) diferit. Trebuia luată o hotărâre, prezenţa lui Radu era strict necesară.
De fapt, ce se întâmpla? În noile condiţii, lumea cerea oameni noi în locul celor care au dus ţara în stare de capitulare. Mai ales că oamenii erau nemulţumiţi că puterile beligerante şi-au impus pionii în poziţiile cheie şi că personaje, care până mai ieri erau suspectate de trădare, au parvenit în funcţii de decizie. Nici o poziţie administrativă nu mai era sigură, se făceau planuri, se luau hotărâri, se făceau promovări, se făceau „demascări”, ştirile erau urmărite cu interes. Directorul adjunct Radu V. Pop avea din nou dreptul de semnătură, dar, ca şi data trecută, refuza să se mute în somptuosul birou cuvenit directorului general. Între timp, chiar şi brandul ROVAC şi-a schimbat numele în REVAD, după ce au apărut dezvăluiri cum că vechea multinaţională ar fi derulat contracte cu puterile aflate în conflict. Aşa că firma a trebuit să-şi redeseneze filialele, să reziste unor boicoturi politice şi să se orienteze spre orizonturi care n-au fost părţi în conflict. Iar Radu V. Pop a reuşit să piloteze vasul printre atâtea stânci ascuţite şi să iasă în larg cu pierderi minore. Până când a fost instalat un nou director general. Care a fost înlocuit după numai trei săptămâni cu altul. Iar oamenii au avut iarăşi confirmarea că directorul adjunct Radu V. Pop este unul dintre puţinele jaloane fixe după care te poţi orienta oricând, funcţie mai importantă decât orice altă poziţie administrativă. Asta le dădea siguranţă: până ce biroul directorului adjunct va fi ocupat de inginerul Radu V. Pop, colosul multinaţional va dăinui. Ceea ce va face ca şi posturile lor vor dăinui[1]. Jos pălăria! („Tot ce ţi se întâmplă şi ţi se va mai întâmpla este şi va fi în folosul tău!” Cu care ocazie, Radu i-a povestit zâmbindu-i Elvirei despre soluţia găsită de mătuşa Fany – fie-i ţărâna uşoară! – de a scăpa de orice grijă, bazându-se pe ceea ce repeta mereu: „Dumnezeu ştie cum e mai bine ce trebuie făcut şi ce trebuie să se întâmple!”. Însă Elvira n-a fost încântată de acest raţionament: „Dacă priveşti lucrurile aşa, te derobezi de orice răspundere!” „Da, dar mătuşa Fany a fost mereu senină, indiferent prin ce încercări trecea!”. „Nu poţi să te laşi, în felul acesta, la voia întâmplării!” „Ciudat! a gândit Radu, tocmai Elvira, o femeie care nu accepta glume în legătură cu Divinitatea, să respingă rolul decisiv al lui Dumnezeu!”)
[1] Prezumţie ce mai târziu se va dovedi corectă.
