În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016
Partea proastă a fost că Radu – cel întotdeauna atât de eficient! – n-a putut, după discuţia cu Victor, să-l întâlnească pe Robin şi să plece pe Insulă. Pur şi simplu, n-a putut, oricât s-a străduit. Asta l-a făcut să-şi pună şi el întrebări, chiar şi în legătură cu „Tot ce se întâmplă se petrece în favoarea mea”. Aşa că, pentru prima oară, s-a mirat: „Ce, naiba, se întâmplă acum în favoarea mea fiindcă nevasta prietenului Victor bate cu atâta insistenţă câmpii? Şi, dacă toată povestea asta n-are nici o legătură cu mine, atunci de ce nu pot să respir aerul atât de curat de pe Insula Zu?” Şi, pe urmă, zvârcolindu-se în aşternut: „Cum poate fi în favoarea mea că, brusc, mi-a devenit inaccesibil şezlongul de pe terasa de unde se vede marea cea mai albastră, în care se oglindeşte insula cea mai verde, dând o privelişte atât de vie? Şi cum este în favoarea mea că nu-l simt alături pe câinele Rudy, iar Roby Boy nu aleargă sus – jos pe scările din marmură, strâmbându-se în oglinzi?” Dar cel mai rău a fost când s-a uitat el însuşi, Radu V. Pop, în oglinda din baie şi i s-a părut că vede un nebun care-şi pierde jumătate din viaţă imaginând himere. Da, partea proastă a fost că Radu – cel întotdeauna atât de eficient! – a ajuns să nu i se mai pară Insula Zu mirifică şi că n-a mai văzut în ea decât o imagine ca dintr-o fotografie veche şi boţită, o imagine străină ce nu mai spune nimic. Cum să te afunzi într-o asemenea imagine?
Directorul adjunct de la REVAD s-a adâncit în muncă – nu că până atunci ar fi tras vreodată chiulul -, căuta soluţii, verifica situaţiile – şi mereu situaţiile veneau mai încet decât putea el să le verifice -, amenda contracte, îndruma noii angajaţi, institui instructaje şi chiar conducea unele dintre ele, participa la consfătuirile unde de obicei delegase pe alţii, sta ore întregi în discuţii cu colaboratorii externi, stabili întruniri la orele începuturilor de noapte, nu mai mergea decât de două ori pe săptămână acasă şi, uneori, după ce-şi schimba hainele se şi întorcea la birou. A făcut o lungă pauză de la Insula Zu, dar nici nu i-a venit să mai meargă acolo, Robin pur şi simplu îi producea greaţă, o greaţă fizică, iar pe Roby Boy, atunci când îşi mai aducea aminte de el, îl considera o glumă proastă. Când îşi mai aducea aminte de el…
Cum nevasta lui Schneider refuza categoric să consulte un psiholog – „pentru că nu e nebună!” -, Radu i-a înlesnit lui Victor o întâlnire nu cu un psiholog, ci cu un psihiatru. Sigur, acela nu era chiar de renumele profesorului Diamant Senior, însă şi doctorul Krauss avea o reputaţie solidă.
– Bineînţeles, nici un medic nu va consulta pe cineva prin procură, dar poate să-i dea un sfat unui soţ aflat în pericol s-o ia şi el razna; bineînţeles că discuţia nu se va termina cu o reţetă şi nici măcar cu o linie de tratament, dar altă idee n-am, a spus Radu.
S-au întâlnit la o cafea, au vorbit de una, de alta, doctorul Krauss a povestit despre cazurile asemănătoare pe care le-a tratat, „deşi fiecare caz este individual”, s-au despărţit cu o strângere de mână.
Directorul adjunct de la REVAD stătea tot mai des şi sâmbătă la serviciu, întâlnirile din cele patru locaţii de pe Strada Constituţiei aveau loc fără el. Elvira nu era supărată, ea ştia că soţul ei este foarte important acolo unde se află. Când mai avea timp să răsufle, Radu se mira cum de a putut trece atât de uşor până atunci peste o mie şi una probleme, cum de s-au rezolvat acelea şi fără el? Păi, dacă s-au rezolvat şi fără el… Stop! Asta nu este o întrebare bună, ea nu face decât să te descurajeze! Aşa că o lua de la capăt şi mai verifica o situaţie şi-şi mai bătea capul pentru a găsi o sluţie mai favorabilă pentru un produs cu un preţ mai mic. .
Când îşi aducea aminte de Insula Zu, pur şi simplu îi venea să vomite. Insula Zu? Ce prostie! Radu – cel întotdeauna atât de eficient! – devenea tot mai posac. Elvira nu putea să nu observe şi abia atunci s-a îngrijorat. Prietenii o linişteau spunându-i că Radu munceşte prea mult. Şi i-au spus-o şi lui Radu. Dar aveau tot mai rar prilejul să i-o spună.
Pe urmă, după doar câteva zile, Radu şi-a putut zice că „într-adevăr, totul se rezolvă într-un fel sau în altul!”. Da, dar n-a bănuit nici măcar Radu că situaţia lui Anely se va ameliora tocmai datorită lui Pavel. (Înainte de a-i spune lui Victor că „Patricia chiar e de treabă”, tot ea a zis, atunci când a refuzat iniţial să onoreze prima vizită la familia Ban, că „Eu n-am nevoie de prietenia lor!” Şi şi-a adus aminte Radu că a întrebat-o retoric, de parcă ar fi avut o premoniţie: „De unde ştii?”)
Legătura dintre Anely şi Patricia s-a dezvoltat pe cât de neaşteptat, pe atât de solid şi de repede. Soţia lui Pavel s-a dovedit un „Recycle Bin” perfect, acronim pe care ea însăşi şi l-a dat. („O soră medicală adevărată aşa trebuie să fie, un Recycle Bin”, cum a spus în treacăt la o întâlnire de sâmbătă seara.) Cele două femei au ajuns să petreacă mult timp împreună şi Anely, căreia nu i-a plăcut niciodată munca în bucătărie, a început să gătească împreună cu noua ei prietenă. Şi – mirare! – gătitul o liniştea. O liniştea în bucătărie. Pe urmă, panica îi reapărea.
Într-o zi, Pavel, fără să fi discutat înainte, a venit cu două bilete pentru un sejur de o săptămână într-o staţiune de pe Costa Brava. All Inclusive. „O promoţie extraordinară pentru că face parte din ofertele de ultima zi!”. Asta a fost într-o joi, iar cele două femei au plecat vineri, după ce tot Pavel le-a dus la aeroport.
Şi – din nou, mirare! – Anely a revenit acasă mult mai calmă.
Dar tot la o cafea, doctorul Krauss i-a spus lui Schneider să nu fie încă atât de liniştit: „Fără tratament, panica, dacă a fost într-adevăr atât de gravă pe cum susţii, poate să reapară. E chiar probabil să reapară”. „Aşa o fi, a gândit Victor, dar, deocamdată, e bine. Se poate iarăşi respira!” Totuşi, preventiv, s-a apucat din nou, pe ascuns desigur, de citit literatură de specialitate. Şi a găsit şi două fobii pe care parcă le-a simţit şi la Anely: agorafobia şi aihmofobia. Aceasta este frica de înţepături, de exemplu în faţa asistentei care vine cu seringa. De ce trebuie să se numească atât de complicat lucrurile simple, s-a întrebat, amintindu-şi că soţia sa a făcut un atac de panică atunci când a trebuit să i se ia sânge pentru o analiză banală. A făcut un circ asemenea unui copil de trei ani! Păi, da: cele două fobii ar veni ca urmare a unui atac de panică, a citit în cărţi. Aşa că, pentru a afla de unde vin acele stări, a extins studiul la tratate de psihanaliză. Farmacoenciclopedistul şi-a găsit un nou domeniu de aprofundat.
Chiar când a crezut că a ajuns la o concluzie şi când atmosfera din casă a devenit aproape cea veche, cea normală, Anely a refuzat categoric o plimbare în parc. Şi, fiindcă Victor a insistat („O dată avem şi noi timp să ieşim la aer, ca pe vremuri!”), Anely i-a explicat, aproape plângând, că tocmai oraşul îi face rău, că de când nu mai e în concediu de boală şi trebuie să lucreze iarăşi, îi mulţumeşte lui Dumnezeu că n-are decât să coboare în farmacie. („Tu de ce crezi că te rog pe tine să faci cumpărăturile?”)
Victor a renunţat la cărţile despre atacuri de panică şi despre fobii, cărţi care nu l-au ajutat cu nimic. Cel mult, a făcut cunoştinţă cu termenii şi cu cazurile descrise. Şi i-au alimentat temerile pentru ce ar putea urma. Dar, deocamdată, a înţeles că trebuie să se acomodeze la situaţia dată şi, parcă, în ciuda a ceea ce a spus doctorul Krauss, lucrurile s-au mai aşezat. Şi Victor s-a mai liniştit.
Şi pentru Radu era o perioadă de linişte. La REVAD era o perioadă de linişte.
Apoi, Radu a observat că gândul la Insula Zu nu-i mai provoacă greaţă. Şi nici Robin. Aşa că a putut sta din nou pe un şezlong de pe uriaşul balcon de la etajul trei – etaj încă nici pe departe de a fi terminat – şi să privească apa cea mai albastră, un peisaj cum doar pe peliculele cele mai performante poate fi văzut, marea cu valurile necontenite, marea vie. Departe, abia vizibil la orizont, o mişcare difuză. Departe… Imposibil de văzut ce se mişcă acolo. Dar acum parcă mai aproape.
