În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016
În discuţiile de sâmbătă, toţi erau deştepţi. Conversaţia se animă, dar Radu s-a retras în obişnuita lui tăcere. În zâmbetul lui prietenos şi tăcut. Dând impresia că mai participă la discuţie. Dând impresia că mai e de faţă. Şi aşa, acesta a fost aproape un record: Radu n-a vorbit atât de foarte multă vreme. Îi lăsă şi pe ceilalţi „să fie deştepţi” şi, zâmbind, continuă să tacă. N-a mai intrat în discuţie, chiar şi când a fost provocat. Nu s-a comportat astfel pentru prima oară. Ceilalţi s-au obişnuit cu tăcerile lui Radu. Că despre Robin nu ştiu nimic. Robin care stă acum în corpul lui Radu V. Pop.
Iar altă dată, când femeile au venit pe terasă de la serialul lor, întâmplător tot un film ştiinţifico-fantastic, dar un serial la care nici o femeie nu este dispusă să renunţe, un serial cu marele Paul Roberto, Radu a spus că şi scrierile sacre sunt tot o literatură S.F. Şi asta încă de dinaintea erei creştine: Plutarh a susţinut concepţia, provenind, încă de la Misterele de la Eleusis, după care „zeii poporului fuseseră iniţial oameni”.
– Să-ţi fie ruşine! a sărit Elvira. Până acum am ştiut că şi tu crezi în Dumnezeu.
– Încă din Antichitate, dacă tot ai adus vorba, a existat polemica dacă Biblia trebuie citită ad literam sau în sens alegoric, intervine farmacoenciclopedistul, bucuros că s-a deschis o temă tocmai bună pentru el. Şi nu numai între învăţaţii creştini s-a iscat disputa, ci şi iudeii au atins-o. De pildă, Maimonide, „Moses Aegyptiacus”, care…
– Ce are una cu alta?! şi Radu iar n-a mai scos nici un cuvânt. Mai ales că îi e tot mai penibil să asiste iar că Gusti şi Victor, parcă ar fi fost înţeleşi, cum apărea Otilia, vorbeau despre „cele cinzeci la sută procente de moarte bună”, despre spiritul nemuritor şi despre „cele mai noi studii despre moartea aparentă”. Şi aceasta era o temă bună pentru farmacoenciclopedist, aşa că a povestit că a citit în ziar despre o fetiţă de patru ani din India care a pretins pe un ton foarte serios că ar fi mama a trei copii dintr-un sat aflat la câteva mii de mile depărtare şi că ar fi murit la naşterea mezinului. Atât de mult ar fi susţinut acest lucru fetiţa şi atât de mult a pretins că îi e tare dor de „cei trei copii ai ei”, încât părinţii s-au interesat de numele acelui sat îndepărtat, au aflat că el într-adevăr există şi au plecat acolo. Ajunşi în localitatea cu pricina, fetiţa a vorbit cu băştinaşii într-un dialect pe care n-ar fi avut de unde să-l deprindă acasă, iar aceiaşi băştinaşi au confirmat cum cei trei copiii, azi oameni în toată firea, şi-au pierdut mama când aceasta a adus-o pe lume pe fiica cea mai mică. „Iată, sufletul nu moare niciodată!” a concluzionat triumfător Victor. Dar soţia lui Augustin, mare amatoare de asemenea poveşti, a frecventat înainte de a se îmbolnăvi un cerc unde se ţineau conferinţe de parapsihologie, iar Otilia însăşi s-a pregătit îndelung şi a susţinut şi ea un referat despre limbajul nonverbal. Apoi, a mai ţinut unul şi, timp de mai multe luni, chiar a condus ea un seminar despre „mimica şi gesturile care vorbesc”. Aşa că, după ce l-a ascultat pe Victor, a spus că ochii l-au trădat de la început că vorbeşte cu totul altceva decât gândeşte: întrucât a zâmbit uşor tot timpul din colţul gurii, aceasta denotă falsitate, iar modul cum şi-a ţinut umerii au trădat nesiguranţă; dar cel mai evident a fost „jocul mâinilor”, care „au spus de fapt ceea ce a tăinuit Schneider”. Plus că în timp ce vorbea, Victor nu s-a uitat spre ascultătorii săi. „Ce dovadă mai evidentă doriţi?” La care nu trebuia să fii specialist în domeniu pentru a vedea de pe faţa lui Victor consternarea.
După acest eşec, a preluat Gusti ştafeta cu aceeaşi intenţie şi, ca de obicei, nici el nu a avut mai mult succes. Gusti a vorbit despre moartea aparentă, despre modul cum se comportă, conform studiilor, persoanele care au revenit la viaţă şi a repetat relatările despre cum sufletul se ridică lent şi priveşte spre trupul pe care-l părăseşte, cum, apoi, o lumină puternică îl absoarbe şi o linişte extremă îl cuprinde. Tot ce s-a tot povestit în legătură cu acest subiect. Iar Otilia, în asemenea situaţii, fie făcea o nouă apreciere a limbajului nonverbal, fie nu spunea decât: „Ia mai lăsaţi-mă în pace!” Era evident că strădaniile ostentativ bine intenţionate ale celor doi bărbaţi n-au încurajat-o vreodată, ci, chiar dimpotrivă, o întristau. Asemenea scene, cu toată penibilitatea lor, prin care Gusti şi Victor voiau să o „pregătească” pe Otilia, i s-au părut tot mai mult lui Radu nu numai contraproductive, ci de-a dreptul de nesuportat. Le-a şi spus celor doi părerea sa, dar ei au continuat să le repete.
Ce era de făcut? Păi, e de plecat pe Insula Zu. Asta e de făcut!
