În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016
Rumoare la o masă vecină: cineva pretindea că misteriosul bandit scăpat şi neprins după evenimentul de la bancă ar fi chiar viceprimarul. Ceilalţi au râs, nu l-au crezut, însă omul pretindea că are informaţia dintr-o sursă sigură, „absolut sigură”.
Pe urmă, s-a întâmplat ceva ciudat: Radu a citit undeva previziunile unui savant mare, însă, mai ales celebru, unul dintre cei de care a auzit toată lumea, fără să se ştie exact care sunt meritele faimosului personaj. Apoi l-a ascultat şi pe micul ecran cum compara Terra cu o oală uriaşă prea plină, motiv pentru care, pusă pe foc şi dând în clocot, dă pe dinafară. Recent, acelaşi VIP, într-o altă emisiune, a pretins, tot la televizor, că noua migraţiune a popoarelor va duce până în anul 2075 (?!) la o asemenea suprapopulaţie, încât civilizaţiile vor face implozie. Radu şi-a amintit aceste afirmaţii spuse fără nici o undă de îndoială, când, întorcându-se pe Insula Zu, Robin vede în zare, de pe terasa de pe chelie, un vapor, mai multe plute şi o mulţime de bărci. Toate dând impresia că se vor scufunda din clipă în clipă din pricina supraîncărcării. Şi Roby Boy se opreşte din legănatul pe „drăcovenie” şi se uită şi el uimit cum toate acele ambarcaţiuni se tot apropie de Insula Zu. Robin stă pe terasa de pe chelie, bea socată şi priveşte la puhoiul de oameni venind pe ape. Nici nu-i cheamă, nici nu li se opune – şi cum s-ar putea opune – la atentatul asupra intimităţii sale. În fond, aceia nu sunt decât nişte nefericiţi, Roby Boy le face cu mâna. Robin îşi spune că, iată, numeroasele camere de oaspeţi n-au fost concepute degeaba. Şi, între timp, are un alt deja vu: „Ţi se face cumplită milă, privind la acei deznădăjduiţi, lipsiţi de hrană, de medicamente, de condiţii elementare de igienă, oameni care şi-au abandonat toată agoniseala şi toate micile tabieturi ce-l conving pe om să dorească să mai trăiască, ţi se face o milă cumplită, dar soluţia nu este cum să-i primeşti, ci cum să faci ca ei să nu trebuiască să treacă prin ceea ce trec. Acomodarea şi de o parte şi de cealaltă e dificilă şi nu se poate să nu iasă cu scântei. Iar scânteile, mai devreme sau mai târziu, vor declanşa focul. Acelor oameni trebuie să li se asigure un trai sigur acolo unde şi-au lăsat rudele şi constanţa obiceiurilor. Robin are dreptate, Radu nu va aduce imigranţi pe Insula Zu. Şi, ca să-şi liniştească şi conştiinţa, Radu îşi spunea că mai mult ca sigur că oamenii aceia disperaţi nici n-ar vedea Insula, nici n-ar putea s-o conceapă. Cine ştie ce ar vedea ei – presupunând că ar vedea ceva – acolo unde Robin trăieşte pe Insula lui.”
Şi contraargumentele tot de pe micul ecran, dar şi în piaţă şi la cafenea: „Prea vin toţi ăştia deodată! Şi prea au bani cu ce să vină! Şi câţi terorişti sunt între ei? Şi chiar dacă nu terorişti, oameni ce vor provoca mici incidente cu urmări dezastruoase! Da, vor ieşi din uriaşul cal troian şi ne vor face sclavii lor! Aşa cum s-a mai întâmplat de atâtea ori în istorie!”
Până una alta, părerile sunt împărţite, părerile sunt tot mai radicale.
Însă toate aceste gânduri, aceste ţipete, se dovedesc a fi de prisos: vaporul, plutele, bărcile se apropie tot mai mult şi… şi trec parcă prin Insula Zu, trec prin ea de parcă aceasta nici n-ar exista. Robin îşi face reproşuri: oamenii aceia disperaţi vor muri, dacă nu li se va da apă şi mâncare, vor muri de foame, de sete, de oboseală. Şi dacă nu vor muri din aceste cauze, vor muri de deznădejde. Robin îşi face reproşuri: trebuia să-i aducă pe Insulă, măcar pentru o vreme, iar el n-a schiţat nici măcar un gest pentru a-i pofti. Da, dar Roby Boy, mai omenos, le-a făcut destule semne şi ei nu l-au văzut şi au trecut prin Insula Zu de parcă aceasta nici n-ar exista. Acum nu-i mai vede, în spatele Palatului se ridică munţii, nu mai are cum să-i urmărească cum îşi continuă acel sinistru cortegiu tăcut calvarul, cum continuă toţi acei oameni deriva. O derivă în care ei nu mai hotărăsc nimic altceva decât că mai vor să trăiască. Probabil că valurile îi vor duce pe drumul lor, pe drumul valurilor, chiar şi când oamenii vor fi murit.
Vaporul, plutele, bărcile se apropie tot mai mult şi… şi trec parcă prin Insula Zu, trec prin ea de parcă aceasta nici n-ar exista. Dar, gândeşte Robin, dacă pe Insula Zu este întotdeauna ACUM, înseamnă că, indiferent de ce ţipă cu atâta convingere băştinaşii, vaporul, plutele, bărcile vin şi trec de o eternitate spre şi prin Insula Zu.
Robin stă pe scaunul de lângă peretele sălii de sport şi bea socată. De ce să facă altceva, dacă şi aşa totul este ACUM? De ce să nu prelungească la infinit ceea ce îi produce plăcere? Dar, în acelaşi timp (fiind mereu ACUM), Robin realizează că nu este pregătit pentru ACUM, că gândurile îi zboară necontenit la întâmplări foarte concrete din trecut şi la ce este de făcut în viitor. Nu, nu la ce este de făcut în Palat, ci la ce este de făcut pornind din Strada Constituţiei. Îşi dă seama că gândeşte la viitor. Păi, dacă se gândeşte la viitor, înseamnă că nu contemplă doar, aşa cum se spune că fac bătrânii, deci nu e bătrân. Dar nici nu e în starea de veşnic, de ACUM. Nu e în stare, îşi spune, fiindcă nu e capabil să respecte punctul 7 din îndrumar:
- Nu gândi niciodată la ce ar putea să fie, viitorul conţine ipoteze, iar ipotezele sunt plin de capcane. Planificarea trebuie să fie doar pentru acum.
Ceea ce-l roade (acum) este lipsa perspectivei în ultima sa relaţie. După ce a stat atâta vreme singur şi a înţeles că nu mai e capabil să accepte pe cineva alături fiindcă solitudinea s-a întipărit atât de mult în viaţa sa încât respinge orice amestec, s-a întâmplat ceva ce nici n-a bănuit că se va mai putea întâmpla. Pe scurt, Ţuţu (Cleopatra Ban) s-a despărţit de soţul ei şi, în vreme ce părinţii i s-au întors în capitală, când Pavel a devenit consilier prezidenţial, ea a rămas pe strada Constituţiei şi se îngrijea de Farmacia Schneider. Aşa că drumurile i s-au intersectat de numeroase ori cu cele ale lui Radu. Radu, cel întotdeauna atât de eficient, pe măsură ce atracţia a crescut din ambele părţi, a ajuns să se teamă. „Aş putea să-ţi fiu tată”, i-a spus, însă ei nu i-a păsat. „Şi ce-o să spună taică-tău, dacă… dacă ne va prinde?” „Tata ştie întotdeauna tot, mai mult ca sigur că ştie şi despre noi doi.” „Şi?” „Ce <şi>?” „Vreau să spun, ce ţi-a zis, dacă <ştie întotdeauna tot>?” „N-am discutat despre asta.” „Şi mama?” „Ea nu ştie nimic.” „Crezi?” „Ştiu.” „Şi ce-o să spună vecinii?” „Ce-ţi pasă?” („Cleopatra!”, a avut Radu o revelaţie, amintindu-şi că buna mătuşă Fany îl iubise ca pe ochii din cap, fiindcă trăia singură doar cu pisica Cleopatra! Anii au trecut, iar Cleopatra Ban îl aducea iar în preajma bunei mătuşi Fany, care-l iubise ca pe ochii din cap. Cum de doar o coincidenţă de nume îi putea provoca o trăire atât de intensă? se întreba Radu şi îl copleşea o undă de melancolie redevenind Răducu. Dar era doar o coincidenţă de nume?) Pentru o clipă, lui Radu îi venea s-o ducă pe Ţuţu pe Insula Zu, să-i arate Palatul, dar, în primul rând, să se delecteze împreună cu priveliştea extraordinară de pe terasa de pe chelie, de unde se vede marea cea mai albastră, în care se oglindeşte întregul ostrov, marea cea mereu vie. Însă, după atâtea eşecuri, n-a mai avut curajul.
Da, acum Insula Zu este un refugiu. Abia acum este un refugiu Insula Zu!
