„Cine poate asigura un control real asupra serviciilor secrete” – INTERVIU Marian Zulean

În interviul acordat Cotidianul, acesta vorbește despre legătura dintre doctoratele militare și lipsa unui control civil democratic real al serviciilor de informații: „fenomenul doctoratelor în științe militare făcute fără rigorile de cercetare a fost favorizat și de prevederea legală că un doctorat se echivala cu examenul de general. Ca sociolog, îl consider un epifenomen al mecanismelor de control democratic civil pe care l-am numit anti-control democratic”.

Marian Zulean este profesor abilitat la Universitatea din Bucureşti. A publicat mai multe cărţi şi articole despre relaţiile dintre armată şi societate, în domeniul sociologiei militare și al studiilor de securitate. Înainte de cariera academică, a avut şi o bogată experienţă practică, în calitate de consilier la Preşedinţia României şi de ofiţer paraşutist (în Ministerul Apărării Naționale). Ca urmare a contribuţiei la aderarea României la NATO a fost decorat cu Ordinul „Virtutea Militară“.

Cotidianul: Marian Zulean, două teme se desprind din acest volum proaspăt apărut la Humanitas, Securitatea României, între reformă, control civil și impostură, chiar din titlu: controlul civil democratic asupra serviciilor de informații și construcția unui întreg aparat academic de studii de securitate pe impostură și de-a dreptul furt intelectual, adică plagiate. Le luăm pe rând. Unde suntem în acest moment în privința controlului democratic – reforma sectorului de securitate și a structurilor de forță fiind, de altfel, criterii pentru acceptarea României în NATO?

Marian Zulean: Vă mulțumesc pentru analiza cărții mele, foarte bine încadrată de către editura Humanitas în colecția de istorie recentă, pentru că scopul acestui volum este de a realiza un document de istorie recentă a tranziției sistemului de securitate românesc. Cum bine ați remarcat, una din temele principale ale volumului este legată de controlul democratic civil al sistemului de securitate.

În cadrul Studiului de extindere a NATO, din 1995, apoi a Membership Action Plan (MAP), chestiunea reformei sistemului de securitate și a controlului democratic civil al forțelor armate a fost o condiție esențială pentru admiterea în NATO. Cu precizarea că „reflectorul” a fost pus pe controlul armatei care, după experiențele sudului Europei și Americii Latine din secolul XX, prezenta pericolul unor lovituri de stat, în urma unor eventuale crize politice sau economice. Controlul serviciilor de informații a fost introdus marginal în acest Studiu dar, în cazul României, fiind servicii militarizate, au fost și ele luate în vizor cu instituirea unor mecanisme instituționale de supervizare și control.

La evaluarea Planurilor anuale de pregătire a aderării la NATO (MAP) s-a estimat că România are instituții și mecanisme de control democratic civil, cel puțin pe hârtie. Am fost declarați o democrație emergentă, pe baza unor criterii minimale. Adică, am fost admiși în NATO, în 2004, cu nota minimă de trecere. Dar de atunci nu au mai fost făcute evaluări sistematice ale modului în care funcționează mecanismele de control democratic civil, deoarece eram deja membri.

Faptul că au fost devoalate foarte multe probleme legate de funcționarea acestor mecanisme de control civil, după admiterea în NATO și UE, reprezintă și o veste bună: aceea că, dincolo de mecanismele simpliste de înțelegere a controlului democratic, prin numirea unor directori sau miniștri civili, ce pot fi controlabili, la rândul lor, s-au trezit societatea civilă și o parte a jurnaliștilor de investigații ce semnalează aceste probleme, impostura și plagiatul fiind doar o parte a problemei.

Care sunt criteriile controlului civil democratic, cine și ce anume trebuie să urmărească? Și cum stă în acest moment România?

Este o întrebare foarte bună, pentru că în spațiul public apare des întrebarea: de ce nu avem un director civil la SRI, după doi ani? Bineînțeles că aceasta este o problemă, dar numirea unui director civil este doar o mică parte a problemei controlului democratic civil. Controlul democratic civil este un mecanism complex de ghidare și supraveghere a serviciilor de informații.

În teorie, toate cele trec puteri (executivă, legislativă și justiția) trebuie să participe la controlul și supravegherea armatei și serviciilor de informații. Parlamentul aprobă bugete și are comisii de apărare, ordine publică și siguranță națională, dar și comisii mixte de control al SRI și SIE, ce ar putea face interpelări și anchete, analiza rapoartele serviciilor. Iar Președintele și CSAT au mai și multe puteri executive. Însă, în practică, citeam recent că ultimele patru rapoarte ale SRI zac în Parlament.

Citește și: Nicușor Dan: Evident că serviciile știau cine e Georgescu/ Ce s-a schimbat la un an de la anularea alegerilor

În privința justiției, cu greu sunt derulate anchete despre corupția din armată și servicii, iar mandatele de siguranță națională sunt aprobate pe bandă, fără analiză.

În afara acestor mecanisme, societatea civilă, prin ONG-uri sau mass-media, ar trebui să fie atât informată, cât și mai activă în supravegherea serviciilor de informații. Nu vedem prea multe anchete ale jurnaliștilor de investigație, cu excepția celor care s-au ocupat de plagiate și impostură academică. Veți găsi în carte multe date factuale despre aceste probleme, de fapt acesta ar fi unul dintre obiectivele cărții, să asigure o piedică în calea uitării, căci multe probleme au rămas nerezolvate, au fost doar ascunse sau uitate.

Acest moment al unei noi președinții ar putea fi momentul „0” pentru o analiză sistematică a sistemului de securitate și a controlului democratic. Am sugerat în carte, dar și în alte articole, organizarea unei comisii de analiză de tipul Comitetului Church din SUA, din anii 1970.

„Legat de conceptul de independență solidară, el este destul de vag definit, dar mi se pare că are, totuși, utilitate practică”

Analizați strategiile de apărare națională și zăboviți mai mult asupra conceptului de securitate extinsă introdusă de președintele Klaus Iohannis. Acum avem pe masă un alt concept – independență solidară. Mai întâi, e nevoie de o inovație conceputuală autohtonă? Apoi, au ce căuta într-o astfel de strategie educația, corupția și, iată, chiar sărăcia, definite ca vulnerabilități de securitate?

Este adevărat că m-am ocupat de analiza strategiilor românești de după 1990 și chiar am un curs de Formulare a politicilor de securitate națională, la un master al Universității din București. După ce i-am acordat un răgaz de șase luni, am criticat Strategia lui Iohannis din 2015 pentru conceptul de securitate extinsă, considerat ca o creație originală a lui Gabriel Oprea și a vestitei sinecuri – Academia de Științe ale Securității Naționale (în fond, conceptul de securitizare fusese lansat de Berry Buzan cu 20 de ani mai devreme). Strategia Iohannis 2015 era așa de clară, că a avut nevoie de un Ghid al SNAp care să clarifice conceptele.

Însă am fost empatic cu Nicușor Dan și am trimis un feedback la Cotroceni, legat de procesul elaborării strategiei naționale de apărare, dar nu am văzut prea multe idei preluate din sugestiile mele. Fiind empatic, am înțeles că Strategia națională de apărare 2025-2030 (SNAp) este un produs al „înțelepciunii mulțimilor”. Adică, consultarea cu instituțiile de securitate și cu societatea civilă a fost un proces politic reușit, în contextul politic actual, iar consultarea a influențat claritatea strategiei. În fond, mi se pare că strategia supusă consultării publice era un Strategic Defence Review, iar produsul final este o strategie de securitate națională sub eticheta de strategie națională de apărare.

Legat de conceptul de independență solidară, el este destul de vag definit, dar mi se pare că are, totuși, utilitate practică. Pe de-o parte, amintește românilor că statutul de membru NATO presupune mai întâi o responsabilitate pentru auto-apărare, dacă eșuează mecanismele de descurajare ale NATO. Până acum, argumentele decidenților erau centrate pe faptul că ne apără NATO pentru că alocam 2% din PIB pentru apărare (lucru neadevărat, doar într-un an execuția bugetară a fost de 2% din PIB). Pe de altă parte, strategia are un orizont viitor de cinci ani și trebuie făcute strategii sectoriale și planuri de contigentă pentru eventualitatea unui NATO fără America sau a dezmembrării UE.

Citește și: Cosmin Popa: Pacea SUA-Rusia, o manipulare cu acordul victimei. Mizele reale ale acordului și momeala aruncată – INTERVIU

În ceea ce privește introducerea corupției ca vulnerabilitate, aici nu este nimic original. În fond, în Strategia de securitate din 2006, Traian Băsescu a reclamat același lucru, dar modul de combatere a corupției, prin acele protocoale dintre serviciile de informații și justiție, a fost invalidat prin decizii ale Curții Constituționale. Sunt curios cum se vor implica serviciile de informații pentru combaterea acestei vulnerabilități evidente.

Una peste alta, Strategia Nicușor Dan este mult mai bună decât strategiile lui Iohannis, însă nu trebuie judecată la modul singular și absolut, ea deschide doar calea planificării strategice a apărării. Prin urmare, aștept cu nerăbdare Carta Albă a Guvernului Bolojan (ce ar trebui să fie gata în șase luni de la preluarea mandatului, conform aceleași legi de planificare a apărării) și strategiile sectoriale, pentru a evalua modul cum se implementează Strategia națională de apărare 2025-2030.

„Problemele generate de impostură şi selecția negativă a elitelor nu s-au rezolvat.”

Dennis Deletant atrage și el atenția asupra unei vulnerabilități de țară, nu e în strategia de apărare națională – plagiatele și impostura. Or, în acest domeniu al instituțiilor de educație cu studii de securitate și militare am avut un adevărat flagel. De ce această nevoie de validare cu un titlu doctoral și cât s-a rezolvat în anii din urmă?

Am semnalat de mult timp problema plagiatelor şi a imposturii din domeniul ştiinţelor militare, fiind un absolvent al liceului şi şcolii militare. În rândul militarilor, fenomenul doctoratelor în științe militare făcute fără rigorile de cercetare a fost favorizat şi de prevederea legală că un doctorat se echivala cu examenul de general. Ca sociolog, îl consider un epifenomen al mecanismelor de control democratic civil pe care l-am numit anti-control democratic.

Estimarea mea este că instituțiile de securitate au acceptat principiul controlului democratic civil de dragul integrării în NATO, dar au creat mecanisme de selecţie a „controlorilor”, uşurând accesul viitorilor politicieni, jurnalişti sau jurişti la doctorate militare sau la acele colegii de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. Dimensiunea fenomenului a fost devolată sistematic după 2015 de jurnalişti de investigaţie, de genul Emiliei Şercan. Deşi am asistat la procese de „damage management”, am fost surprins să aflu de la Emilia Șercan că șeful SIE vrea să conteste la Curtea Constituţională procedura de detectare a plagiatului, deşi a recunoscut în fond că a plagiat. Deci, problemele generate de impostură şi selecția negativă a elitelor nu s-au rezolvat.

Citește și: Ce s-a întâmplat cu banii Securității și ce erori le decontăm și azi – Dennis Deletant INTERVIU VIDEO

Aș încheia răspunsul prin citatul pe care Editura Humanitas l-a preluat dintr-un capitol al meu şi la pus pe copertă: „Prostia reprezintă un adevărat risc la adresa securității naționale. În acest context nu mă refer la prostie ca necunoaștere sau ignoranță, ci la prostia generată, la nivel academic, de predarea unor cursuri pur speculative sau la prostirea-manipularea opiniei publice, prin intermediul teoriilor conspiraționiste. Prostia, însoțită de o selecție negativă a elitelor, produce un capital intelectual toxic și reprezintă o adevărată amenințare la adresa securității naționale.”

Vă întreb direct – care sunt vulnerabilitățile României în războiul hibrid al Rusiei și în ce fel este România o țintă?

Aici aș spune că abia acum mă dedic sistematic acestei teme şi deja lucrez cu o doctorandă la o teză care să explice acest fenomen în profunzime. Deci, nu am o explicație bine conturată, deşi există ceva literatură pe tema războiului cognitiv, propagandei, manipulării şi dezinformării. Am însă o ipoteză: războiul hibrid al Rusiei este favorizat de clivajele şi de mecanismele interne folosite în manipularea publicului de către televiziunile românești, la care se adaugă rețele şi tehnici sistematice prin noile platforme de genul Telegram, X sau Tik Tok.