Învăţământul special – o provocare tot mai mare

În a treia parte a dezbaterilor Simpozionului de la Sinaia, „Criza educaţiei. Indicatori de stare şi rezolvări”, după ce primele două sesiuni s-au referit la „Crize în educaţie, crize ale educaţiei, crize în societate” şi, respectiv, „Starea educaţiei”, s-a cerut vorbitorilor să identifice soluţii.
În ceea ce mă priveşte, am sugerat pentru învăţământul special un nou program de abordare.
Am pornit de la o întrebare adresată unei antevorbitoare care s-a referit la tinerii supradotaţi, cei de la care se aşteaptă să fie motorul progresului, adică la un procent de 1,5 până la 10 din populaţia cuprinsă în programele de învăţământ. Întrebarea a fost „Ce se propune pentru marea masă a tinerilor, cei ce nu se dovedesc a fi supradotaţi?”
În primul rând, procentele prezentate pentru tinerii excepţionali sunt mult prea optimiste, întrucât cifrele se referă doar la cei ce frecventează o formă de învăţământ. Însă principala problemă o vor constitui tot mai mult cei cu deficienţe şi, în aceeaşi măsură, cei cu handicap. (Înţeleg printr-o persoană deficientă, o persoană care ajutată – educaţional şi prin aparatură adecvată – poate ajunge să se descurce singură în viaţă, în vreme ce persoana cu handicap va trebui să fie permanent asistată.) Întrucât într-o democraţie modernă nu se mai foloseşte stânca tarpeiană, ci se încearcă asigurarea unor condiţii cât mai apropiate de normal pentru populaţia suferindă, problema devine tot mai actuală în societatea postindustrializată, pe măsură ce medicina şi asistenţa socială fac progrese.
Numărul persoanelor cu nevoi speciale cunoaşte o curbă specifică.
1. Într-o societate săracă, unde există malnutriţie, condiţii igienice necorespunzătoare, o asistenţă medicală precară, unde, pe cale de consecinţă, apar diferite epidemii şi chiar pandemii, mortalitatea se ridică la cifre îngrozitoare.
2. Într-o societate unde hrana, condiţiile igienice, educaţia sanitară, asistenţa socială etc. se află în progres, anumite maladii sunt luate sub control, altele sunt chiar eradicate. (Cum a fost la noi, de pildă, poliomielita, care, cu doar o jumătate de secol în urmă, mai făcea ravagii printre copii.) Mortalitatea infantilă scade.
3. Într-o societate cu un grad înalt de performanţe ale sistemului sanitar, mortalitatea scade şi mai mult, dar o parte dintre copiii şi adulţii care, până nu de mult se aflau în situaţia de a muri, supravieţuiesc cu preţul unor tare. Numărul acestora, a celor rămaşi cu tare, este tot mai mare, pe măsură ce aceştia se raportează, ca procent, la mai multe vieţi salvate.
Dar există şi un număr tot mai însemnat de cauze non-medicale care duc astăzi la eşec în învăţământ, respectiv, la posibilităţile de integrare în societate: drogurile, alcoolismul (mai ales al părinţilor în timpul concepţiei) şi, nu în ultimul rând, creşterea tot mai rapidă a complexităţii vieţii de zi de zi. Ultraspecializarea cere o tot mai mare putere de adaptare, astfel încât integrarea este tot mai dificilă. (Dacă într-o societate puţin industrializată copilul are nevoie de mult mai puţine cunoştinţe pentru a exercita o meserie simplă, astăzi este necesar un studiu complicat şi, astfel, şi de un coeficient de inteligenţă suficient de ridicat pentru a-l face apt să poată răspunde noilor cerinţe.)
Mai trebuie adăugat şi faptul că multe meserii spre care erau îndrumaţi elevii cu handicap au dispărut sau sunt pe cale de dispariţie. (De exemplu, centralista din fostele studiouri de telefonie manuală, unde persoane nevăzătoare şi-au găsit un loc de muncă. Dar şi alte meserii au dispărut în urma automatizării, automatizare care a făcut neprofitabilă material munca manuală.)
În concluzie, vom fi în situaţia de a fi nevoiţi să găsim soluţii pentru tot mai mulţi copii cu nevoi speciale pentru a putea să-i integrăm în societate.
În primul rând, renunţarea la ideea total neproductivă, fals optimistă, a aşa-numitului învăţământ incluziv. Acesta îşi arată zi de zi lipsa de realism, marea majoritate a copiilor trimişi din fostele şcoli ajutătoare în învăţământul de masă nu fac faţă şi sfârşesc prin a mări procentul şi aşa alarmant al abandonului şcolar. (Nu în învăţământul special, unde se afla printre egalii lui, se simţea deficientul/handicapatul discriminat, ci într-o colectivitate unde devine „oaia neagră”.)
În loc de aceasta, propunem următorul program în trei trepte:
1 Prima treaptă ar conţine un diagnostic corect al fiecărui copil. Este vorba nu doar de teste de inteligenţă, ci şi de depistarea aptitudinilor. Trebuie înţeles că fiecare grad de handicap mintal (în afară de idiotul vegetativ) dispune de un domeniu unde este performant. Cei cu celelalte tipuri de handicap îşi arată mai uşor aptitudinea performantă. Şi cei cu dublă deficienţă sau chiar cu dublu handicap au asemenea aptitudini, dovada fiind performanţele la care s-a ajuns cu cazurile pilot cu audio-cecitate. (Orice om are asemenea aptitudini: şi cel din urmă boschetar se va mândri că nimeni nu este mai capabil ca el să deschidă o sticlă de bere cu dinţii… Trebuie doar depistate aptitudinile utile.)
Este evident că această fază a diagnosticului corect trebuie să înlăture falsele aprecieri, de prea multe ori eronate. (Nu orice copil neascultător are ADHD sau nu orice copil care nu reacţionează imediat la stimuli este autist. Şi, fiindcă veni vorba despre autişti, sunt cunoscute destule cazuri de tineri astfel diagnosticaţi – corect! – care au obţinut rezultate de înaltă performanţă în anumite domenii de excelenţă.)
Aşadar, diagnosticul corect trebuie să conţină cele două elemente:
a) diagnosticul medical şi psihologic;
b) depistarea aptitudinii performante utile.
2. A doua treaptă va urma dezvoltarea aptitudinii performante utile. În paralel cu un învăţământ general la nivelul posibilităţilor elevului deficient/cu handicap, aptitudinea performantă utilă va beneficia de un program individualizat. De exemplu, în fostele „şcoli atelier”, cele unde au învăţat copii cu debilitate mentală între IQ 50 şi IQ 65, elevii au deprins meserii ca zugravi, tâmplari, bucătari, frizeri, coafeze etc. De asemenea, multă vreme şi agricultura le-a oferit acestora posibilităţi de a-şi câştiga traiul, lucru care mai este încă valabil. Problema acestor persoane este lipsa discernământului, astfel încât trebuie să fie integraţi în colective care să-i ajute să-şi gestioneze realist câştigurile şi să-i ferească de a fi manipulaţi de capii unor grupări infracţionale.
O altă problemă o reprezintă tinerii cu deficit mintal apţi de a duce o viaţă independentă care îşi creează familii între ei. Copiii rezultaţi din asemenea cupluri, chiar dacă se nasc sănătoşi, au toate şansele de a rămâne în urmă într-o casă unde nu vor auzi mai mult de 200-300 de cuvinte diferite. Astfel, şi aceşti copii trebuie luaţi în evidenţă şi sprijiniţi educaţional. O introducere a acestor meseriaşi într-o societate deschisă, unde asistenţii sociali să supravegheze permanent evoluţia lor în colectivitate va garanta succesul muncii cu aceste persoane, care astfel nu vor mai reprezenta o povară socială.
3. A treia treaptă o reprezintă integrarea propriu-zisă a persoanelor cu nevoi speciale în viaţa cotidiană normală.
Se ştie că problema cea mai sensibilă în legătură cu adolescenţii proveniţi din fostele „case de copii”, precum şi din „centre maternale” o reprezintă intrarea în viaţa independentă. Aceeaşi dificultate se ridică şi în faţa adolescenţilor cu nevoi speciale care au absolvit o formă de învăţământ special. Eşecul în această privinţă duce în mult prea multe cazuri la delincvenţă şi prostituţie, ca singurele forme de supravieţuire pentru tinerii care se lovesc şi aşa de destule greutăţi şi care nu găsesc alternative.
Pentru a li se garanta un loc unde să poată locui şi unde să-şi poată câştiga traiul este nevoie de o legislaţie care să-i ajute în integrarea pe termen lung. Este vorba de încurajarea prin lege atât a întreprinderilor de stat, cât şi a investitorilor privaţi să preia din timpul şcolarizării, prin contract, un număr de copii cu nevoi speciale, în funcţie de aptitudinea pentru meseria în vederea cărora sunt pregătiţi. În felul acesta, s-ar ajunge la un triplu avantaj:
– copilul/tânărul/absolventul în domeniul unei meserii ar câştiga siguranţă de sine alături de un parcurs virtual previzibil;
– încurajat de scutiri de impozit, întreprinzătorul ar beneficia de angajaţi stabili, pregătiţi pentru domeniul său de activitate, mai ales în meserii unde se găseşte tot mai puţină forţă de muncă;
– statului i s-ar lua o mare parte din povara susţinerii materiale a unui eşantion tot mai mare de populaţie asistată social.
Concluziile unui om care a lucrat, în diferite poziţii, peste cinzeci de ani în domeniul persoanelor cu nevoi speciale:
În condiţiile sporirii semnificative a populaţiei incapabile să se integreze în tot mai dificilele provocări ale societăţii moderne industrializate, găsirea soluţiilor necesită un program punctual aplicat fiecărui individ. Orice întârziere ar duce la necesitatea creşterii tot mai mari a poverii fiscale a statului. Şi, nu în ultimul rând, s-ar veni în întâmpinarea prevenirii unor grave probleme umanitare, când persoane lipsite de speranţă şi de alternative ajung să agreseze societatea pentru a putea supravieţui. O reformă profundă a învăţământului special se impune!