“Adevărul despre cazul Harry Quebert”
Romanul scriitorului elveţian de limbă franceză, apărut recent în versiune românească la Editura “Trei”, a fost considerat de mulţi critici şi cititori francezi revelaţia toamnei trecute. Distins cu Premiul “Goncourt pentru liceeni”, a primit apoi prestigiosul “Mare Premiu pentru Roman” al Academiei Franceze, în anul 2012.
„Cu o măiestrie uluitoare pentru un autor atât de tânăr, Joël Dicker redefineşte romanul poliţist, romanul de formare şi romanul despre literatură, antrenându-ne într-o poveste pe care nu o lăsăm din mână până la ultima pagină. «Adevărul despre cazul Harry Quebert» a fost, pentru mine, revelaţia anului. Am devorat-o în câteva nopţi cu o pasiune pe care n-am mai simţit-o de mult faţă de o carte”, scria Pascal Bruckner.
Acţiunea acestui volum, cu tramă poliţistă la o privire superficială, se petrece în America primăverii anului 2008. Un tânăr scriitor, Marcus Goldman, proaspăt afirmat, trăieşte drama incapacităţii de a scrie al doilea roman pe care, potrivit contractului, ar trebui să-l predea editurii peste câteva luni. Se oferă să-l ajute să depăşească “sindromul celei de a doua cărţi” fostul său profesor, unul dinttre cei mai respectaţi autori americani, Harry Quebert. Situaţia se complică brusc prin descoperirea, în grădina acestuia din urmă, a cadavrului unei tinere de 15 ani, Nola Kellergan, dispărută cu trei decenii în urmă.
Convins de nevinovăţia lui Quebert, Marcus începe propria lui anchetă a cazului, menită să răspundă la trei întrebări: cine a ucis-o pe Nola, ce s-a petrecut în New Hampshire, în 1975, când tânăra a trăit o poveste de dragoste cu Quebert şi a fost ucisă, şi cum se scrie un roman de succes. Fiecare pas pe care îl face în trecut aduce şi mai multe neclarităţi, ba mai mult, tânărul scriitor devine ţinta unor ameninţări. El scoate la lumină vechi poveşti sentimentale, secrete de nedezvăluit. O violenţă teribilă.
“Toată ziua a răsunat muzica în casă şi în împrejurimi. Trecătorii aruncau o privire dezaprobatoare în direcţia ferestrelor. Unii se uitau cu subînţeles la ceilalţi: se ştia ce se petrecea în familia Kellergan, când se auzea muzică.
Luther nu se gândise. Tot la volanul Chevroletului, ascuns printe rândurile de maşini parcate de-a lungul trotuarului, nu pierdea din ochi casa. De ce plânsese ea? Nu-i plăcuse scrisoarea? Şi cartea lui? Nici aceea nu-i plăcuse? De ce lacrimi? El îşi dăduse atâta silinţă. Îi scrisese o carte de iubire. Or, iubirea nu ar trebui să te facă să plângi.
Voia să o vadă, să-i spună că nu trebuia să plângă. Atunci a zărit-o ivindu-se în grădină: ea ieşise pe fereastră. O geantă de piele îi atârna de-a curmezişmul pieptului. În curând, Nola a început să fugă. Luther a demarat”.
Interesul cărţii stă, în primul rând, în structura ei inventivă, în întretăierile de planuri diverse în spaţiu şi timp, în care sunt inserate şi “lecţiile” de a deveni scriitor pe care Quebert i le dă lui Marcus: 31 de lecţii care, de la un capăt la altul al romanului, numerotează invers capitolele.
Devoalarea treptată, prin descoperiri contradictorii, a fiecărui personaj în parte, fiecare dintre ele dovedindu-se la final altceva decât părea să fie, inclusiv marele scriitor Quebert, destabilizează cititorul, îl lansează fără încetare pe piste false, îl vrăjeşte, îl subjugă, ţinându-l în priză de-a lungul celor 700 de pagini ale cărţii.
Societatea americană, cu toate incongruenţele ei contemporane, literatura, justiţia, media devin rând pe rând “eroi” ai romanului, într-o ţesătură cu urzeală perfectă, în care codurile romanului poliţist se întâlnesc cu cele ale romanului psihologic, în care răsturnările de situaţie până la ultima pagină ţin cititorul cu sufletul la gură. Nimic nu este întâmplător, nimic nu este de prisos. Oameni, fapte, gânduri ale personajelor se susţin din punct de vedere al structurii literare, construind o carte de certă substanţă epică.
„Ca un maestru, Dicker alternează epocile, registrele stilistice (raportul poliţiei, transcrierea unui interogatoriu, extrase din roman) şi explorează America în toate excesele ei – mediatice, literare, religioase, meditând, în acelaşi timp,asupra condiţiei scriitorului. O lecţie de scris şi o lecţie de viaţă”, aprecia cronicarul de la “L’Express”.
Joël Dicker s-a născut la Geneva în 1985. A studiat Dreptul la Universitatea din Geneva. A obţinut „Premiul scriitorilor genevezi“ pentru primul său roman, “Les Derniers Jours de nos pères”.
“Sirena”
Cel de al şaselea volum al scriitoarei suedeze Camilla Läckberg, apărut la Editura Trei, propune cititorilor un nou roman poliţist. O serie de crime, a căror dezlegare îi revine cunoscutului de-acum detectiv Patrik Hedström, care împreună cu soţia sa, Erica Falk, au devenit “două personaje memorabile, cu o înţelegere a naturii umane ce topeşte gheţurile nordice”, după părerea criticului de la “The Independent”.
În acest volum, cititorul o regăseşte pe Erika însărcinată (din nou), dar foarte în formă. Deşi se deplasează cu greutate, este la fel de curioasă de tot ce se întâmplă în orăşelul de coastă Fjällbacka, unde Camilla Läckberg îşi plasează poveştile sale.
Iar eveniemntele se înlănţuie. Un bărbat, Magnus, a dispărut de mai multe săptămâni şi soţia sa, Cia, îngrijorată, vine regulat la Patrik, la comisariatul din Tanumshede, în speranţa aflării unei veşti. Dar echipa de anchetatori, în pofida interogării tuturor cunoştinţelor lui Magnus, a cercetării corespondenţei şi apelurilor telefonice, a difuzării fotografiei lui în presă, nu reuşeşte să descopere nimic.
În acelaşi timp, Christian Thydell, prieten cu Magnum, deşi reuşeşte să-şi publice primul său roman care are parte de cronici elogioase, pare neliniştit, nervos, leşină la lansarea cărţii, după ce a primit un plic, şi este confuz în timpul interviurilor. Erica se hotărăşte să afle despre ce este vorba, mai ales că îl consideră prieten şi îşi publică şi ea cărţile la acelaşi editor. Descoperă că tânărul primeşte de mai multe luni scrisori anonime ameninţătoare, despre care însă nu este dispus să vorbească.
Dar, aşa cum se dovedeşte, Christian nu este singurul destinatar al unor astfel de scrisori.
Detectivul Patrik Hedström nu poate justifica tăcerea celor implicaţi în toată această poveste: se tem sau sunt vinovaţi? Şi care este secretul pentru care sunt mai degrabă dispuşi să moară decât să-l dezvăluie?
Cititorul este prins în această nouă aventură captivantă imaginată de Camilla Läckberg, în stilul ei foarte special, în care trecutul şi prezentul se împletesc, la fel de impenetrabile până în ultimul moment, într-o intrigă ce amestecă scenele cotidiene banale cu momente de tensiune maximă.
“Ultimul sertar era încuiat. Îl smuci, din ce în ce mai tare, însă acesta refuză să se clintească. Era conştientă că trebuia să îl deschidă. Cu siguranţă exista vreun motiv pentru care Erik îl încuiase, conţinea ceva ce nu trebuia văzut. Privi suprafaţa biroului – piesă modernă de mobilier, cu alte cuvinte, nu la fel de greu de spart precum unul mai vechi şi mai solid. Privirea îi fu atrasă de un deschizător de scrisori. Avea să fie de ajuns. Trase de sertar până când broasca îl opri. Apoi introduse deschizătorul de scrisori în orificiu şi începu să spargă broasca. (…) Cu o curiozitate amplificată, aruncă o privire înăuntrul sertarului. Pe fundul acestuia stătea ceva de culoare albă. Întinse mâna, încercând să se concentreze, fiindcă vedea uşor prin ceaţă. Plicuri albe. De fapt, chiar îşi aminti de momentele în care acestea sosiseră cu poşta, dar la vremea respectivă nu le dăduse atenţie. Toate îi erau adresate lui Erik, drept care le adăugase mormanului său de corespondenţă, pe care bărbatul o deschidea mereu atunci când se întorcea de la muncă. De ce le pusese oare într-un sertar încuiat? (…)
După ce le parcurse pe toate, femeia le aşeză una peste cealaltă. Nu pricepea nimic. În afară de faptul că o persoană dorea să îi facă rău lui Erik. Un ticălos le ameninţa viaţa şi familia, iar el nu-i spusese nimic. Fu năpădită de o furie mai puternică decât orice alt sentiment pe care l-ar fi putut avea. El nu o considerase egala sa, nu îndeajuns de mult pentru a-i destăinui o chestiune atât de importantă. Însă avea să-i dea socoteală. Nu o mai putea trata cu o asemenea lipsă de respect”.
Camilla Läckberg s-a născut în 1974. Înainte de a deveni cea mai populară scriitoare suedeză de romane poliţiste, a lucrat mai mulţi ani ca director de marketing. Înscrierea la un curs de creative writing i-a schimbat destinul. “Sirena” face parte dintr-o serie de şapte romane (Seria Fjällbacka) ce s-a bucurat de un succes enorm de piaţă şi de o presă foarte bună. Această serie este în curs de publicare în peste 30 de ţări. De aceeaşi autoare, la Editura Trei au mai apărut: “Copilul german”, “Prinţesa gheţurilor”, “Predicatorul”, “Piază rea” şi “Cioplitorul în piatră”.
