Învolburate dansatoare într-un ritm obsedant

„Gino Severini, futurist şi neoclasic”, este numele primei retrospective consacrate pictorului italian după cea de la „Muzeul Naţional de Artă Modernă” din Paris, din 1967. Până la 25 iulie, la Muzeul Naţional de la „Orangerie”, în Parcul Tuilleries, sunt etalate 70 de desene şi picturi, provenind de la Centrul Pompidou, Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris, Colecţia „Estorick” din Londra, Fundaţia „Thyssen” din Madrid, „Moma” din New York, Colecţia „Peggy Guggenhein” din Veneţia. Ele prezintă diferitele etape ale creaţiei artistului, de la divizionismul anilor 1906- 1910, la futurismul din 1911-1915, de la interesul pentru cubism din perioada 1916-1919 la reîntoarceea de figurativ între 1920 şi 1943, şi în sfârşit la neofuturism şi abstracţionism după război.

Gino Severini este fără îndoială cel mai francez dintre artiştii italieni. Timp de o jumătate de secol, a fost un simbol al schimburilor artistice dintre Italia şi Franţa. „Oraşele de care sunt cel mai legat sunt Cortona şi Parisul. M-am născut fizic în primul şi intelectual şi spiritual în al doilea”, mărturisea el.

Prima sală este destinată pieselor relevante pentru entuziasmul lui faţă de neoimpresionism, de Seurat. „Peisaj din Civray”, în pofida opoziţiilor vibrante ale complementarelor, este marcat de zona italiană a acestui curent şi mai puţin de Seurat, prin tratarea în profunzime a imaginii.

Familia sarmanului Pulcinella

Dinamismul universal întrupat în dans

În 1910, împreună cu Carlo Carrà, Giacomo Balla, Umberto Boccioni şi Luigi Russolo, Severini semnează „Pictura futuristă. Manifest tehnic”, în care apare ideea introducerii în pictură a noţiunilor viteză, mişcare dinamică şi simultaneitate.

„Souvenir de voyage” din 1911 evocă Toscana natală, Alpii şi Parisul, într-un amestec integrând mişcarea trenului, a maşinilor… „Bulevardul”, pictat în acelaşi an, relevă multitudinea preocupărilor artistului. Formele sunt compartimentate, ca fragmentele unui mozaic, culorile complementare, în tentă plată, sunt prinse în liniile unei compoziţii geometrice clare. Seria „Tramvaielor” exprimă perfect ambiţia futuriştilor de a exalta viteza, simbol al vieţii moderne prin viziunea simultană a tramvaiului în mers, din punctul de vedere al celor dinăuntru şi al celor care îl privesc trecând.

„Să fii futurist înseamnă să urmăreşti regenerarea continuă a oricărui lucru, adică să cauţi adecvarea cea mai deplină a vieţii umane la logica devenirii”, scria criticul şi istoricul de artă Giovanni Lista.

Bal Tabarin

În manifestul lor din 1910, pictorii futurişti îl citau pe Heraclit: „totul se mişcă, totul curge, totul se transformă rapid”. Artiştii şi-au condus cercetările plastice pornind de la ideea acestei mişcări permanente şi ireversibile. Pentru Gino Severini, „dinamismul universal” este întrupat de dans. El se distinge prin această convingere de „Manifestul futurist” din 1909, lansat de Filippo Tommaso Marinetti. Cultul vitezei, apologia automobilului, a locomotivei şi aeropanului, exaltarea maşinii şi a industriei, specifice imaginarului lui Marinetti, erau o componentă tehnicistă, revoluţionară. Instalat la Paris din 1906, Severini s-a recunoscut în dorinţa de a omagia „Marile mulţimi agitate de muncă, plăcere sau revoltă”. Dar, una dintre dimensiunile artei lui în această perioadă este, în mod sigur, plăcerea. În Montmartre, unde îşi are atelierul, pictorul cutreieră cabaretele, şi sălile de dans, ca un demn urmaş al lui Toulouse-Lautrec. El se plasează în filiaţia foarte pariziană a lui Baudelaire, pentru care pictorul vieţii moderne „va rămâne ultimul oriunde străluceşte lumina, răsună poezia, freamătă viaţa, vibrează muzica”. Poetul definea modernitatea drept „tranzitorie, fugitivă, contingentă, o jumătate a unei arte a cărei cealaltă jumătate este eternă şi imuabilă”. Futuriştii renunţă la partea de etern şi imuabil. „Concepţiei de nepieritor şi nemuritor noi îi opunem, în artă, pe aceea de devenire, de perisabil, de tranzitoriu şi de efemer”, avea să scrie Marinetti în 1919.

Dansatoarea Albastra

Pictorii nu renunţă însă la lecţia marilor maeştri ai modernităţii, ca Degas, Manet sau Seurat. Acesta din urmă va rămâne pentru Gino Severini un punct constant de referinţă: „L-am ales pe Seurat ca maestru odată pentru totdeauna şi nici astăzi nu am altul”, declara el în 1965. Adept al divizionismului învăţat alături de Giacomo Balla la Roma, Severini este foarte bine plasat la Paris pentru a urmări geneza cubismului. Artistul italian ar fi putut considera că futurismul înseamnă neoimpresionism plus cubism.

Seria dansatoarelor, cea care sintetizează de fapt concepţia futuristă a lui Severini, fascinază şi astăzi iubitorii de pictură.

Pictată în 1912, „Dansatoarea albastră” se înscrie în această suită de pânze ce explorează tema dansului, inaugurată de monumentala „Dansul pan-pan la Monico”, realizată între 1909 şi 1911. Au urmat, în aceeaşi direcţie, „Dansatoarea obsedantă” din 1911, „Dansatoarele galbene” (1911-1912). În prima, Severini reinterpretează lecţia neo-impresionismului şi juxtapune, ca într-o adevărată marchetărie, suprafeţele de culoare pură al căror contrast dă dinamism compoziţiei. În următoarele, sinteza este aprofundată şi apare interesul lui pentru cubism. Motivul este fragmentat şi apoi recompus pentru a sugera simultan, prin dinamismul culorii, mişcarea, sunetul şi lumina.

Dansul pan-pan la Monico

Aceste trei tablouri au fost etalate în 1912 în prima expoziţie pariziană a futuriştilor de la Galeria Bernheim-Jeune, care le-a oferit posibilitatea de a se face cunoscuţi şi de a angaja o adevărată polemică cu cubiştii. Aceştia, se scria în prefaţa catalogului, „se încăpăţânează să picteze ceea ce este imobil, îngheţat şi toate stările statice ale naturii; ei adoră tradiţionalismul lui Poussin, al lui Ingres, al lui Corot, care le îmbătrâneşte şi le pietrifică arta, cu o determinare paseistă care rămâne de neînţeles pentru ochii noştri”. În acest text apare pentru prima dată termenul simultaneitate, pe care îl va concretiza Robert Delaunay în pânzele sale.

Mişcarea şi lumina

„Dansatoarea albastră” dă formă ideilor manifestului din 1910, potrivit cărora „mişcarea şi lumina distrug materialitatea corpurilor”. Trupul şi rochia dansatoarei sunt desfăcute în bucăţi, apoi reconstruite într-un asamblaj aparent arbitrar, prefect ritmat. O mulţime de unghiuri de vedere, legate de poziţiile succesive în spaţiu, duc la interferarea volumelor şi la o transparenţă echivalând fluiditatea. Profunzimea este anulată, suprafaţa devenind locul de desfăşurare a unei energii turbionare, născute din ritmurile iradiante ale formelor şi din culorile aşternute prin consonanţă.

Dansatoare

Apariţia vocabularului muzical nu este întâmplătoare. Severini declara că este în căutarea unei „picturi a sunetelor, obţinute prin contrastul liniilor şi al zonelor complementare”. Această căutare îl duce pe artist la limita abstractului. În „Mare=Dansatoare”, din 1914, volumele cilindrice se desfăşoară într-un joc de tensiuni formale şi cromatice în acelaşi timp. Lecţia contrastului simultan al culorilor, învăţată de la neoimpresionism, ca şi tehnica pointillistă, bine asimilate, conduc către dematerializarea formelor, „prin constituirea continuă a relaţiei între forţele centrifuge şi centripete, între tensiunile ascendente şi descendente care pliază şi depliază planurile, torsionează liniile, articulează ansamblul maselor cu ajutorul curbelor, al casetărilor, supapunerilor etc.” Antrenată înr-un dans nebun, privirea se rătăceşte într-un tumult de culori în care răsună ecoul vieţii urbane şi al formelor sale de divertisment. Impresia ritmului obsedant şi trepidant este obţinută în seria „Dansatoarelor” prin sinteza dinamică şi luminoasă a mişcării ce reverberează în strălucirea paietelor aplicate pe pânză pentru a sublinia punctul de plecare al compoziţiei.

Conceperea universului ca loc de interacţiune universală, a oraşului ca centru palpitant al vieţii colective, a mulţimii ca referinţă primordială era de fapt o caracteristică a tuturor artelor epocii, începând cu literatura şi terminând cu teatrul, care căuta modalităţi de depăşire a limitelor scenei.

Pictura lui Severini este strâns legată de relaţiile lui cu lumea literară de la Paris şi din Italia. În 1913, se căsătoreşte la Paris cu Jeanne, fiica lui Paul Fort, „Prinţul poeţilor”, fondatorul revistei „Vers et Prose”. Prezenţa cuvintelor în pictura lui Severini răspunde „Manifestului tehnic al literaturii futuriste”, publicat în 1912 de Marinetti. În „Tramvai în mişcare”, din 1913, numele staţiilor înscrise în tablou dau impreaia existenţei simultane între plecare şi sosire. În „Tun în acţiune” (Cuvinte în libertate şi forme) cuvintele completează imaginea care, singură, n-ar reuşi să asigure perceperea tirului unui tun.

După 1916, Gino Severini participă la mişcarea cubistă. Devine prieten cu Cocteau, cu Matisse, cu Picasso, cu Juan Gris, detaşându-se în corul acestei mişcări prin armoniile sale cromatice subtile.

Natura moarta cu mandolina

Reîntoarcerea la figurativ determină opere ca „Portretul lui Jeanne” şi „Maternitate”, dar şi a unor picturi în care se dovedeşte fascinat de figura „Arlechinului” şi de Commedia dell Arte. Tot acum, realizează „Naturi statice” decorative cu instrumente muzicale, canari, peşti, decoruri murale, artă sacră în mozaic, portrete hieratice inspirate de Pompei şi de mozaicurile bizantine de la Ravenna.

După declanşarea războiului, în opera lui Severini se va auzi bubuitul tunurilor.

Expoziţia de la „Orangerie” prezintă diferitele etape ale creaţiei acestui artist, multe dintre ele umbrite de celebritatea picturilor sale futuriste. Fascinaţia publicului şi interesul istoriei artei merg în primul rând către învolburatele sale dansatoare, risipite în linii şi culori şi reconstituite pe retină cu siguranţa unui prestidigitator.

Mare Dansatoare

Tren inarmat in actiune

Tun in actiune