La Galeria „Curtea Veche”, Ion Grigorescu a lansat ieri primele două volume din Jurnal, “1967”, apărut la editura “Ileana” şi “Jurnal anii 60. Cartea care începe pe copertă”, publicată în 50 de exemplare. Lansarea s-a petrecut într-o expoziţie cuprinzând lucrări din seriile “Orient”, 2008, “Jurnal”, 2010, şi “Traduceri din Ovidiu- Epistole din Pont”, 2013.
Artist proteic, abordând tehnici artistice diverse – pictură, fotografie, film, video, performance, artă digitală -, Ion Grigorescu este, de asemenea, autorul unor texte de jurnal, ce au început să apară încă din anii ‘90. Nu este vorba despre un jurnal “clasic”, ci despre cărţi în care imagine şi cuvânt se completează reciproc sau se răzvrătesc una împotriva celuilalt, în care viaţă şi vis se împletesc într-o ţesătură neo-expresionistă care intrigă şi captivează în egală măsură.
Demersul este unul recurent în evoluţia creatoare a lui Ion Grigorescu în ale cărui creaţii graniţa dintre artă şi viaţă a fost întotdeauna subţire, dacă nu abolită.
Privind textele traducerilor din “Epistolele” lui Ovidiu, prelucrate pe computer, cu rânduri sau numai cuvinte subliniate de culoare, cu un arhaism al topicii frazei intenţionat de artist, ne amintim despre numeroasele incursiuni ale lui Ion Grigorescu în textele apocrife sau de relaţia intimă cu epoci revolute, pe care a transpus-o frecvent în lucrările sale, încă de acum câteva decenii, cum ar fi “Autoportret cu Tuthankamon” din 1975, inclus atunci în preocupările artistului pentru body art.
De data aceasta, demersul artistului vizează o altă zonă. După cum mărturisea la vernisaj, a fost sedus de ideea redării trăirilor unui exilat într-un loc care avea să devină ţara celor exilaţi în propria patrie. Experienţele acestui prim “occidental venit în Orient”, felul în care se adaptează, în care se obişnuieşte cu oamenii şi locurile, cu obiceiurile şi credinţele lor, poate chiar cu creştinismul primitiv, sunt cumva preludiul unor experienţe trăite de noi peste veacuri, în exiluri exterioare sau interioare. Este şi motivul pentru care traducerea urmează topica frazei latine, cuvintele îşi păstrează locul în frază, fără nicio dorinţă de actualizare, de transpunere în limbajul nostru, al celor de azi.
Alte imagini etalate în galerie, unind text şi imagine, aduc în faţa privitorului momente de biografie, clipe de călătorie în spaţiul fizic şi în cel interior, în care, de exemplu, culoarea asfaltului din Budapesta evocă imaginea primei lui soţii, sau locurile sunt plasate într-o geografie în acelaşi timp fizică şi spirituală, ca în “Ţara mea de dor” sau “Moldova, cea mai la Orient Românie”.
Pictură realizată în facultate, aflată pe coperta volumului 1967
“Nu sunt artistul care să ţin de pictură. Pictura astăzi e un lucru consumat. În pictură s-au făcut toate exerciţiile posibile şi atunci când simt că este ceva nou mă apuc şi fac, indiferent de tehnică. Sunt un om care trăiesc ca ceilalţi oameni şi am un exerciţiu vizual”, se caracteriza acum câţiva ani Ion Grigorescu. O dovedeşte şi expoziţia actuală, o dovedesc cele două volume de “Jurnal” în care imagini grafice, picturi, fotografii realizate în anii ‘60, unele din lucrarea sa de diplomă, dialogheză cu amintirile, cu realitatea şi visul, cu oamenii şi consideraţiile despre viaţă şi moarte. Într-o dispunere de poem în proză pe pagina metamorfozată, ea însăşi, în operă de artă, în “1967”.
Pe coperta “Jurnalului anii 60”, citim: “Cel mai emoţionant este că momentul de faţă va fi o amintire şi nu ştiu care”. O mărturisire despre geneza cărţii, o promisiune, poate, pentru viitor.
“Există două miracole care alcătuiesc fabula omului, sau personal, a mea. Primul e cum dai naştere unui copil. E simplu din punct de vedere creativ (nu e vorba de durerile mamei şi de cele ale copilului). E nevoie de prea puţin pentru ca naşterea unui copil să nu se oprească (aşa cum Oedip e conceput la beţie, Laios treaz n-ar fi făcut-o). Ceea ce e uluitor e că al doilea miracol – un tablou, o poezie, orice compoziţie artistică se naşte tot la fel de simplu. E nevoie de prea puţin – să întinzi o pânză şi s-o atingi cu pensula, tabloul e în geneză, sau gata făcut.
Imagine din seria Orient
Miracole sunt pentru că se nasc într-un mod simplu, dar… imediat n-au simplu, nu cresc din simplu. N-ai cum să te întorci la naştere şi să găseşti acolo simplul (cum te întorci pe sârmă şi cobori pe stâlp), poţi distruge un tablou, poţi omorî un om, un copil, dar n-ai găsit simplul.
Sinuciderea e un fapt mic şi grav. Ăsta-i reversul fabulei. Spuneam că dac-aş fi prost m-aş omorî să mă rensc poate deştept. Adică o oxidare completă sau incompletă – imposibilitate de a cunoaşte. E o oscilaţie plină de patimă între creaţie şi sinucidere. Poţi muri şi fără să te sinucizi (Bacovia)”, citim în “Jurnal. Anii 60”.
Ion Grigorescu, figură-simbol a performance-ului şi artei conceptuale din România, care a cultivat de-a lungul creaţiei sale rezistenţa prin operele sale underground, clandestine uneori, care a atins prin ştergerea graniţei dintre viaţă şi artă iealul expresioniştilor, mărturisea la un moment dat: “Pentru mine, toate activităţile zilnice ca spălatul hainelor, pregătirea mesei,cumpărăturile sau munca pe şantier sunt performance-uri, sunt artă, sunt acte de supravieţuire”.
Arta lui, fie că ne gândim la performance-urile fotografiate în atelier, la fotografiile sale, la filme sau video-uri, la grafică sau la pictură, este subîntinsă de nevoia de a înţelege, de a simţi, de a îngloba în propria fiinţă oamenii, lumea, chiar atunci când pare să le nege.
O mărturiseşte, de altfel, într-un fragment de “Jurnal”: “Am iubit dintotdeauna oamenii; poate că asta e datoria pe care o am la comunism, poate chiar la stalinism, poate singura datorie, singura minciună care mă convinsese pe nesimţite (deoarece în familie toţi eram «reacţionari») poate pentru că iubirea fusese furată de la creştinism. Punctul pe i l-au pus Nae Prelipceanu şi Ion Drăgănoiu într-o seară, în anii ‘76-’77, când au propus un fel de academie a ironicilor, ceea ce s-a realizat prea bine după iggo, iar eu îmi simţeam neaderenţa, cu cât mă recunoşteam mai atare. (Iată de ce unele prietenii se răcesc se şterg ). Ironia şi cinismul par a fi o boală a tinereţii. Eu m-am abţinut să fotografiez oameni în mizerie. Nu pot fi trataţi cu viteza cu care se iau pozele”.
