„Nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii.” Sunt cuvintele Sfântului Apostol Pavel care sintetizează esenţa spirituală a Paştelui. Răstignirea şi Învierea, jertfa lui Iisus şi izbăvirea oamenilor, pentru că, prin învierea sa, Mântuitorul „S-a făcut începătură a învierii tuturor”, spune el în „Epistola către Corintieni”. Învierea Domnului a dăruit nu numai o victorie asupra păcatului, dar şi o biruinţă asupra morţii înseşi.
Veniţi şi luaţi lumină
Sărbătoarea propriu-zisă a Paştelui face parte dintr-un ciclu pascal, început cu Intrarea Domnului în Ierusalim, în Duminica Floriilor, şi terminat cu Înălţarea, ce are loc întotdeauna la 40 de zile după Paşte. Iar Învierea este momentul de trecere de la Săptămâna Patimilor la Săptămâna Luminată. Reiterarea drumului Mântuitorului către răstignire şi înviere se petrece între Florii şi Paşte, săptămâna deniilor. Începând din Joia Mare, clopotele bisericilor tac. Este ziua Cinei cea de Taină, ultima împreună cu ucenicii săi înainte de răstignire. Ziua în care s-a stabilit Taina Euharistiei. Ziua umilinţei, în care Iisus a spălat picioarele ucenicilor săi şi în amintirea căreia s-a păstrat multă vreme obiceiul ca stareţii mânăstirilor să spele în Joia Mare picioarele a 12 călugări, ca semn al smereniei.
Cina cea de Taină
În Israel, ceremonia spălării picioarelor se oficiază pe un podium ridicat în curtea Sfântului Mormânt. După Sfânta Liturghie, Patriarhul spală picioarele a doisprezece episcopi. În jurnalul lui Necolae Ses, un pelerin în Ţara Sfântă din anul 1870, se menţionează că la Ierusalim tuturor pelerinilor le erau spălate picioarele de către monahi. Cei care participau la acest ritual primeau un fel de „certificat de închinător la Locurile Sfinte”.
În Vinerea din Săptămâna Patimilor, numită şi Vinerea Mare sau Vinerea Neagră, pentru că mulţi credincioşi ţin post negru, este reiterată moartea şi îngroparea lui Iisus. În toate bisericile se scoate Epitaful, pânză pictată sau bogată broderie cu chipul Mântuitorului, simbolizând trupul lui neînsufleţit. Este pus pe o masă în mijlocul bisericii, iar credincioşii trec pe sub el, într-un ceremonial menit să amintească faptul că moartea este numai o trecere. Seara, este înconjurată biserica de către preoţi ducând Epitaful, urmaţi de credincioşi cântând „Prohodul”. Este simbolul însoţirii lui Iisus pe ultimul lui drum pământesc.
Icoană pe sticlă
În seara de sâmbătă se aude din nou glasul clopotelor, chemând credincioşii la miracolul Învierii. Chemarea de la miezul nopţii, „Veniţi şi luaţi lumină” marchează momentul sacru al celei mai importante sărbători creştine. Lumina Sfântă, oferită la slujba de Înviere, va fi adusă de o delegaţie Patriarhală de Biserica Sfântului Mormânt de la Ierasulim.
Icoana Învierii
Întregul ciclu al patimilor a făcut subiectul multor icoane semnate de meşteri anonimi sau al unor opere de artă datorate, în Occident mai ales, unor mari maeştri. De-a lungul timpului, biseric au stabilit tipare iconografice, respectate cu stricteţe timp de sute de ani. De la „Spălarea picioarelor” la „Cina cea de taină”, de la „Rugăciunea din Grădina Ghetsimani” şi „Prinderea lui Iisus” la „Drumul Crucii” şi la „Răstignire”, de la „Punerea în mormânt” la „Înviere”, iconografia stabileşte o simbolistică clară a compoziţiei şi a cromaticii. Locul fiecărui personaj este bine definit, iar abaterile, până către timpurile moderne, sunt insignifiante în reprezentările ortodoxe.
Răstignirea Domnului
Diferenţe notabile există în reprezentarea „Învierii” între iconografia ortodoxă şi cea catolică. Primele imagini pictate îl arată pe Apostolul Toma atingând rănile lui Iisus. Apar apoi mironosişele la mormânt, tema principală a „Învierii” fiind cunoscută abia din secolul al VI-lea, sub o formă ce rămâne mai ales în bisericile orotdoxe, „Pogorârea la Iad”, urmând ca în secolele al X-lea şi al XI-lea, să fie reprezentată vizual „Învierea” propriu zisă. Situată în naosul bisericilor răsăritene, „Pogorârea la Iad a Mântuitorului”, simbolizează învierea sufletelor celor drepţi. Iisus apare ca „Stăpân al vieţii şi al morţii”, „Biruitor al iadului”, „Izbăvitor” al celor aflaţi acolo. Iar veşmintele lui, galbene sau aurii, simbolizează „Lumina lumii”.
Ieşirea lui Iisus din mormânt, care a dat imagini de mare frumuseţe în arta religioasă occidentală, nu este figurată la ortodocşi decât târziu şi sporadic, evenimentul nefiind descris în Evanghelii. Momentul Învierii este de nepătruns pentru mintea omeneasca, de unde şi imposibilitatea de a-l figura.
Abia în icoanele de dată recentă întâlnim figura Mântuitorului ieşind din mormântul în formă de coşciug, al cărui capac este dat deoparte de înger, deşi mormântul fusese descoperit, potrivit Evangheliilor, abia la sosirea mironosiţelor. O imagine contestată pune în mâinile Mântuitorului un steag, simbol profan al biruinţei.
Răstignirea şi Învierea, legătura dintre moarte şi viaţă
Învierea Domnului
Sărbătorirea Paştelui este însoţită de o seamă de tradiţii, unele comune mai multor popoare, altele autohtone.
Masa din prima zi de Paşte este un prilej de reunire a familiei, decurgând dupã un adevărat ritual. Nu pot lipsi ouăle roşii, caşul de oaie, salata cu ceapă verde şi ridichi, drobul şi friptura de miel, pasca umplută cu brânză sau smântână şi, mai nou, cu ciocolată.
Profetul Isaia, vorbind despre patimile Domnului, spune: „Ca un miel spre junghiere s-a adus…”. Mielul jertfit a creat obiceiul bucatelor din carne de miel pe masa de Paşte. Ouăle, roşii iniţial, divers colorate sau încondeiate nu trebuie să lipsească nici ele din casele credincioşilor în această zi. Ca şi cozonacul sau pasca. Răstignirea şi Învierea reprezintă eterna legătură dintre moarte şi viaţă, aşa precum renaşte natura în fiecare primăvară, cînd se reia ciclul vieţii. Oul devine un simbol al regenerării, al purificării. În tradiţia populară românească se crede că ouăle de Paşte sunt purtătoare de puteri miraculoase. Ele vindecã boli şi protejează animalele din gospodărie. În dimineaţa primei zile de Paşte, copiii sunt puşi să se spele pe faţă cu apă dintr-un vas în care s-au pus dinainte un ou roşu şi un ban de argint, ca să fie tot anul sănătoşi şi rumeni la faţă.
Icoană prăznicar de tâmplă
Încondeiate cu motive geometrice, plante, animale sau diferite simboluri, ouăle de paşte au devenit o tradiţie, cele mai frumoase dintre ele găsindu-se mai ales în Bucovina. Culorile vegetale cu care erau vopsite erau preparate după reţete străvechi, transmise din generaţie în generaţie, bogăţia de nuanţe depinzând de combinarea diferitelor plante.
Potrivit tradiţiei, înroşirea ouălor se face în Joia Mare, pentru că numai astfel se pot păstra pe tot parcursul anului, fără să se strice. Dar toate bucatele pentru masa pascală trebuie binecuvântate. În zona Câmpulung Moldovenesc, în zorii zilei de duminică, credincioşii ies în curtea bisericii, se aşează în cerc, purtând lumânări aprinse, în aşteptarea preotului care să sfinţească bucatele din coşul pascal. În coş sunt puse simbolurile bucuriei pentru tot anul: seminţe de mac, ce vor fi aruncate în râu pentru a alunga seceta, sare, ce va fi păstrată pentru a aduce belşug, zahăr, folosit când se îmbolnăvesc vitele, faină, pentru ca rodul grâului să fie bogat, ceapă şi usturoi, care protejează împotriva insectelor. Deasupra lor se află pasca, şunca, brânza, ouăle roşii, dar şi bani, flori, peşte afumat, sfeclă roşie cu hrean şi prăjituri. În unele localităţi din sudul ţării, cum ar fi la Călăraşi, alături de mâncare este adus şi un cocoş alb, crescut special pentru acest moment, pentru că prin cântecul ei pasărea vesteşte Învierea Domnului. După slujbă, cocoşii sunt dăruiţi oamenilor săraci.
În prima zi de Paşte există obiceiul de a se purta haine noi în semn de respect pentru această sărbătoare, dar şi pentru că ea simbolizează primenirea trupului şi a sufletului.
Pictură de la Mănăstirea Risca
În Bucovina, în noaptea de Paşte, se aprind „focurilor de veghe pe dealuri, în jurul cărora se adună sătenii care povestesc întâmplări din viaţa lui Iisus, iar băieţii sar pe deasupra focului pentru a îndepărta duhurile rele. Şi tot aici, în noaptea de Înviere, fetele merg în clopotniţa bisericii din sat şi spală limba clopotului cu „apă neîncepută”. Apoi, în zorii zilei de Paşte, se spală cu această apă ca să fie frumoase şi atrăgătoare tot anul.
În Transilvania, a doua zi de Paşte, fetele sunt stropite cu parfum de către feciorii îmbrăcaţi în haine tradiţionale, ca să aibă noroc tot anul. Există, de asemenea, obiceiul ca tinerele să păstreze lumânarea aprinsă în noaptea de Înviere. care este apoi aprinsă pentru câteva momente, atunci cand are loc un eveniment nefericit.
Pogorârea în iad, pictură murală
Printre obiceiurile importate se numără iepuraşul de Paşte, apărut prima dată în Germania pe la 1500. Un fel de al doilea Moş Crăciun care aduce daruri copiilor şi care a devenit extreme de popular, ca şi ouăle de ciocolată inventate, pe la 1800, de francezi. şi tot importat este obiceiul din zona Sibiului de a împodobi de Paşte un pom, cu ouă vopsite în loc de globuri, pentru a spori farmecul sărbătorii.
Chiar dacă pentru mulţi contemporani, sărbătoarea a pierdut o parte din caracterul ei spiritual, rămânând doar o tradiţie, celebrarea Învierii creează o lume aparte, în care speranţa şi bucuria sunt suverane.
Se spune că atunci când nu se vor mai vopsi ouă de Paşte şi nu se vor mai cânta colinde de Crăciun diavolul va stăpâni pământul.
