Născut din vechile jocuri cu bile, în aer liber, practicate în toată Europa sub diverse nume (boccie, în Italia, Pall-Mall sau Ball-Yards, în Anglia, Palle-Mail, în Franţa), biliardul a devenit, începând cu secolul al XV-lea, una dintre distracţiile favorite ale regilor şi nobililor. Dacă numele pare să-i fi venit de la bastonul curbat cu care erau lovite bilele pe teren (Ball-yard), adevărata paternitate este revendicată de mai multe ţări, niciuna neputând furniza dovezi irefutabile.
În orice caz, registrul contabil de la curtea regelui Ludovic al XI-lea (1461-1483), din 1469, menţionează comandarea unei mese de biliard ebenistului Henri de Vigne. În 1481, Robert Gaultier a fost plătit pentru două „bile de biliard şi apoi pentru bastoane care se foloseau pentru a lovi bilele de stejar”, adică ceea ce s-a numit mai târziu tac. De la bilele de lemn ale începuturilor s-a ajuns la cele de fildeş, iar variantele jocului diferă de la o ţară la alta, la fel ca şi mesele de biliard, devenite piese scumpe de mobilier, ce nu puteau lipsi din niciun palat sau reşedinţă nobiliară.
Biliardul era jucat în secolul al XVI-lea la Paris, dar şi la Napoli, Mantova sau Florenţa, era îndrăgit de Maria Stuart, Pascal îl aminteşte în „Pensées”, iar Shakespeare îl menţionează în piesele sale. Ca în cazul oricărei mode, biliardul a devenit manie în Franţa primei jumătăţi a secolului al XVII-lea, când erau contabilizate 150 de mese de joc. Artiştii îl aleg drept subiect, dacă ar fi să amintim numai picturile cu Ludovic al XVI-lea copil, jucând biliard. A fost, de asemenea, jocul favorit al lui Napoleon. Şi tot în Franţa a apărut primul campionat profesionist din lume, în 1873.
Artiştii meselor de biliard
Încă din 1860 fusese creată prima societate a constructorilor de jocuri de biliard pentru cafenele. Odată cu Revoluţia Franceză, jocul devine popular. Este practicat şi în barurile de cartier sau în rău famatele, dar romanticele, săli de joc, iar varianta americană, spectaculoasă, avea să devină subiect de film, ca în minunatul „The Hustler” (Şmecherul) cu Paul Newman (1961).
Mesele destinate jocului au evoluat constant, de la primele blaturi formate din mai multe plăci de lemn la marmură, apoi la ardezie, peste care era pusă o ţesătură specială, concepută în 1680 de fabricantul Ivan Simonis. Interesant este stilul acestui mobilier specific, tratat cu toate cerinţele esteticii diferitelor epoci. La sfârşitul secolului al XVIII-lea apar elementele sculptate, de inspiraţie neogotică, sau cu capete de leu. Meseria este atât de recunoscută încât pictorul Jean-Baptiste Chardin nu ezită să-şi prezinte tatăl ca fabricant de biliard.
Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, mesele erau toate din stejar. Apoi ele au început să fie realizate din lemn de palisandru sau nuc, cu intarsii din frasin şi esenţe exotice. Blatul de marmură este folosit din 1835, iar marginile sunt căptuşite cu cauciuc şi apoi îmbrăcate, pentru a atenua zgomotul bilelor.
Pe o folie specială, povesteşte Valerio Restaldi, proprietarul uneia dintre primele fabrici specializate din Italia, activă şi astăzi, mesele erau prevăzute cu o folie pe care erau indicate numele fabricantului, marca, locul de destinaţie, numărul de înregistrare şi numele comanditarului. Au apărut casele istorice, Deagostini din Piemonte şi lombarda Hermelin. În Franţa, mesele erau construite fără buzunare. Celebre erau cele ale lui Louis Toulet de la Lille. În Anglia au fost realizate piese mult mai mari, cu patru sau şase picioare, şi cu un singur buzunar, iar cele italiane avea un tambur (un tub îmbrăcat în piele de măgar), buzunarele erau mult mai strâmte, iar picioarele erau sculptate şi cu aplicaţii de capete de lei din bronz.
În America, bliardul a debarcat în sec. XIX. La New York a apărut fabrica de mese de biliard Phelan, iar în Cincinnati, Brunswick-Balke-Collender, care organizau şi turnee. S-a născut masa de joc americană, necesară variantei de joc mult mai spectaculoase, cu 15 bile colorate şi numerotate, un exemplu fiind cea din filmul deja amintit, iar organizatorii de jocuri au inventat şi corpuri de iluminat specifice.
Restaurarea meselor de biliard este o meserie complicată, ea vizând, după afirmaţiile lui Restaldi, ultimul descendent al unei stirpe nobiliare de la 1763, operaţii estetice şi de conservare, dar şi tehnice.
Astăzi este foarte dificil să găseşti mese de biliard cu o documentaţie care să ateste originalitatea Din acest motiv, un biliard de 100 de ani, cu toate părţile originale, inclusiv picioarele, nu valorează mai mult de 25.000 de euro. Din când în când apar în licitaţii piese excepţionale, cum ar fi o masă franceză de la 1830, cu numeroase intarsii în stil neogotic, propusă de Casa Rau Antique din New Orleans, la preţul de 95.000 de euro, sau un lampadar de epocă, la aceeaşi casă, evaluat la 3.500 de euro.
