În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (Alegro ma non tropo) Editura Junimea Iaşi 2018
Apendice: Prin ce este diferită rivalitatea de gelozie în jocurile oamenilor?
În DEX, gelozia este definită drept un „sentiment chinuitor şi obsedant pe care îl provoacă în sufletul cuiva bănuiala sau certitudinea că fiinţa iubită îi este necredincioasă”, iar invidia drept un „sentiment egoist de părere de rău, de necaz, de ciudă, provocat de succesele sau de situaţia bună a altuia”. Doar că la ambele se acceptă drept sinonim comun „pizma”; mai mult chiar, la gelozie apare drept sinonim chiar invidia. Numai că invidiosul ar dori să se afle în situaţia altuia, ceea ce nu este cazul gelosului, care nu doreşte decât ca el să se bucure de atenţia celuilalt şi nu să-i ia locul, ci să rămână el însuşi. Într-o competiţie, într-un joc din viaţa curentă, rivalitatea între participanţi n-are nici o legătură cu gelozia, aşa că „pizma” nu poate uni cele două sentimente decât, cel mult, după ce pierzătorul s-ar vrea în pielea învingătorului. Dar, de obicei, acest lucru nu este valabil decât strict pentru rezultatul din competiţia respectivă. În rest, „invidia” nu merge atât de departe încât invidiosul să vrea să fie cu totul în pielea celuilalt, adică să renunţe la soţia sa, la copii săi, la tabieturile sale, la obiectele sale dragi, la scenariile sale imaginative etc.
Bibi este gelos pe Bubu, atunci când are impresia că fratele ceva mai mare beneficiază de mai multă dragoste decât el. Bibi se simte centrul universului, aşa că nu-l invidiază pe celălalt, care nu este decât celălalt şi nu centrul universului, asemenea lui. Bibi nu vrea să fie celălalt. În jocul său, celălalt nu este decât o anexă necesară. (Chit că fără celălalt/ceilalţi poziţia centrală nu are sens.)
În aceeaşi accepţiune, pentru a obţine o anumită poziţie în profesie, părinţii au trebuit să participe la diferite concursuri, unde n-au fost geloşi pe ceilalţi concurenţi, ci le-au fost rivali. Chiar şi când doamna profesoară Victoria n-a fost promovată director adjunct şi a fost geloasă pe cea care i-a luat locul „într-un mod absolut revoltător”, chiar şi atunci doamna Victoria n-ar fi vrut să fie cealaltă, să-i ia locul, ceea ce ar fi însemnat să cedeze familia ei, copiii ei, casa ei, obiectele dragi ei, tabieturile ei.
2.c8 – nevoia de antrenament (de pregătire în domeniu)
Chiar dacă satisfacţia reprezintă scopul final al oricărei acţiuni conştiente sau inconştiente, sunt numeroase situaţii când omul realizează o mulţime de lucruri impuse, fapte frustrante, demersuri ce nu-i produc nici o plăcere, însă fără de care jocul va suferi; adultul se supune, totuşi, şi acestor demersuri în speranţa unei satisfacţii amânate. Aşa şi cu antrenamentul care poate oferi şi etape când exerciţiul nu produce satisfacţie imediată; în general, când realizarea cere un efort de voinţă, satisfacţia este amânată, însă rămâne probabilitatea de a fi cu atât mai mare cu cât obstacolul învins a fost mai dificil de trecut.
Nevoia de antrenament este diferită de la vârstă la vârstă. Iniţial, ea constituie şi descărcare de energie, apoi devine necesară în vederea obţinerii scopului.
Pentru jocul său, lui Bibi nu-i trebuie nici un fel de pregătire alta decât dezvoltarea sa fiziologică şi intelectuală normală. El s-a născut cu abilitatea de a-şi vârî degetul mare de la picior în gură, n-a trebuit să facă îndelungi exerciţii pentru acest joc, în timpul căruia iradiază fericire. Mai ales dacă performanţa îi este admirată de cineva.
În schimb, Bubu (4 ani şi 5 luni), în încercarea de a se integra în jocurile celorlalţi copii, trebuie să înveţe nu numai regulile şi să-şi cunoască rolul, însă, dorind să câştige, este obligat să se pregătească, să câştige experienţă, să se deprindă cu trucurile admise şi cu cele mai puţin admise.
Părinţii lui Bubu au urmat un antrenament instituţionalizat, pentru a fi validaţi în meseriile şi funcţiile lor, au trebuit să urmeze şcoli, cursuri universitare, să dea examene şi să învingă în concursuri.
Jocurile devin tot mai punctuale. Cu cât creşte în vârstă, societatea cere de la individ tot mai multă pregătire. Cu cât societatea se dezvoltă mai mult tehnic, cu atât pregătirea pretinsă este de mai lungă durată, mai complexă, mai punctuală. Pe vremea tinereţii domnului judecător pensionar Basil B. Romaşanu, era suficient să ai bacalaureatul pentru a fi socotit domn. Orice părinte era mândru dacă odrasla sa a atins acel stadiu, întrucât nici nu erau mulţi domni cu bacalaureat pe vremea copilăriei domnului judecător pensionar Basil B. Romaşanu. Părinţii săi au fost mândri când fiul lor a devenit licenţiat în drept. Domnul Romaşanu, „Don Bazilio”, a fost mândru când fiul său nu numai că a devenit inginer cu acte în regulă, dar şi-a dat şi doctoratul. Din partea copiilor domnului inginer doctor Gheorghe B. Romaşanu, părinţii se aşteaptă la o calificare şi mai punctuală: Bubu să devină medic, dar nu orice fel de medic, ci medic specialist în cardiologie. Pentru aceasta, Bubu este sortit să studieze începând cu şcoala primară până la numeroasele cursuri postdoctorale. Bubu va trebui să se antreneze mult mai mult decât antecesorii săi, fiindcă jocurile sunt tot mai complicate, accesoriile tot mai pretenţioase, iar rolurile mult mai diversificate. Bubu va trebui să studieze tot, dar va fi obligat să se specializeze pe o anumită ramură a cardiologiei.
„Bine, vor spune cei ce n-au citit cu destulă atenţie paginile până aici, bine, vor spune, dar cum să foloseşti termenul <joc> pentru preocupări atât de serioase? Cum să spui aşa ceva despre activitatea medicului, activitate ce numai joacă nu e, activitate în care <nu poţi să te joci cu vieţile pacienţilor!?> Sau cum să se joace judecătorul cu destinele împricinaţilor? Sau chiar şi un inginer, poate el să se joace cu podul proiectat, punând în pericol sutele, miile de oameni care vor trece peste el?” La care, în loc de răspuns – să nu se supere! -, le vom spune una din două: fie să mai citească încă o dată rândurile de mai sus şi, dacă e nevoie, încă o dată, şi încă o dată, până ce n-o să mai pună asemenea întrebări… copilăreşti, fie să nu mai continue lectura, dacă nu se simt în stare să priceapă că toate activităţile omului se încadrează în parametrii jocului, cu tot cu deosebirile – arătate la 07! – dintre jocul copiilor şi jocul adulţilor. Păi, pentru ce s-a antrenat atâta doamna profesoară Victoria, mama lui Bubu şi a fraţilor săi? Nu pentru cunoaşterea, respectarea şi, la nevoie, ocolirea regulilor, pentru a înţelege şi respecta distribuţia riguroasă a participanţilor? Nu pentru a sesiza avantajele şi dezavantajele în a fi într-o anume situaţie protagonist ori figurant într-o altă situaţie, ori chiar chibiţ? Nu pentru a percepe corect ierarhiile şi a putea opera în sensul acceptat de aceste ierarhii? Nu pentru a-şi însuşi spiritul de echipă în favoarea câştigării competiţiei? Nu pentru a învăţa să gestioneze corect rivalitatea şi scorul? Nu pentru a obţine recompense şi a se feri de penalizări? Nu pentru a şti cum să se comporte cu arbitrul şi, eventual, cum să-l manipuleze? Şi, bineînţeles, în final, nu pentru a obţine satisfacţia? Nu e clar încă nici acum? Să luăm, atunci, un parametru, să luăm parametrul la care tocmai am ajuns: „2.c7 – nevoia de antrenament (de pregătire în domeniu)”.
Bubu vrea să fie ales printre primii, dacă nu chiar primul, atunci când se fac echipele în curte. Şi speră să devină un fotbalist celebru, când va fi mare. Pentru aceasta va învăţa regulile jocului, apoi să tragă la poartă, să paseze, să dribleze, să execute loviturile libere, să fie atent la modul cum se deplasează jucătorii pe teren, să urmărească la televizor cu ochi de învăţăcel meciurile, să-şi dezvolte musculatura şi forţa. Toate acestea i-au pretins mii de ore de antrenament, nopţi în care să viseze disputa din ziua precedentă, să renunţe la alte activităţi, mai ales că unele antrenamente pot să fie aride şi să necesite multă concentrare, multă oboseală, multă transpiraţie.
Cred că veţi fi de acord măcar că jocul de şah este un joc. Care nu este practicat doar de copii. (Cum nici jocul de fotbal nu este practicat numai de copii, el putând deveni o meserie pentru cei ce i se dedică.) Pentru performanţă, ca să nu rămână un „jucător de duminică”, marele maestru a fost obligat să cunoască nenumărate poziţii tip, să se specializeze în anumite deschideri, să studieze tehnicile de final, precum şi multe alte elemente constitutive ale unei partide, să fie la curent cu ultimele noutăţi în domeniu. Toate acestea i-au pretins mii de ore de antrenament, nopţi în care să viseze disputa de concurs din ziua precedentă, să renunţe la alte activităţi, mai ales că unele ore de studiu pot să fie aride şi să necesite multă concentrare, multă oboseală, multă transpiraţie.
Şi, fiindcă aţi dat exemplul cu medicul „care nu poate să se joace cu vieţile pacienţilor”, ia să vedem cum se pregăteşte şi el pentru activitatea sa: pentru performanţă, pentru a nu rămâne un nepriceput în meserie, medicul specialist a fost obligat să cunoască anatomia şi fiziologia, patologia şi posologia, precum şi atâtea şi atâtea ştiinţe complementare, să studieze tehnicile de intervenţie, să urmeze nenumărate cursuri, să fie la curent cu ultimele noutăţi în domeniu. Toate acestea i-au pretins mii de ore de studiu, nopţi în care să viseze cazul cel mai dificil din ziua precedentă, să renunţe la alte activităţi, mai ales că unele ore de studiu pot să fie aride şi să necesite multă concentrare, multă oboseală, multă transpiraţie.
Cum aproape că am copiat cuvânt cu cuvânt pregătirea şahistului de performanţă, atunci când am trecut la pregătirea medicului, iată că diferenţele nu sunt decât cele dintre jocul copilului şi jocul adultului şi, aşa cum am menţionat de la început, una dintre cele două deosebiri dintre jocul copilului şi cel al adultului este aceea că jocul adultului presupune (şi) urmări mult mai grave. Păi, dacă n-aţi asimilat acest lucru, este necesar să reluaţi lectura de la început!
După toate astea, nu se poate să mai puneţi întrebări atât de naive! Bine, am uitat că le-aţi pus, ne facem că nici nu le-am auzit şi trecem cu încredere mai departe! (Mai departe în jocul nostru.)
Deci, dacă aţi înţeles toate acestea – şi suntem convinşi că le-aţi înţeles -, devine superfluu să exemplificăm şi la acest capitol, 2.c8 – nevoia de antrenament (de pregătire în domeniu) -, fiind limpede că atât Bubu pentru meciul de fotbal din curtea blocului, cât şi Augusta pentru examenul de admitere la liceu, cât şi părinţii celor doi pentru poziţiile ocupate la locul lor de muncă, dar şi Marele Julius Zimberlan Junior (înainte de a fi arestat, adică înainte de a fi fost doar deţinutul AO209348, pentru pregătirea minuţioasă a loviturilor sale, şi la fel şi în celula de patru metri pe doi pentru a ajunge la deprinderea de a imagina „întocmai” situaţiile din jocurile sale imaginare, iar după eliberare pentru a ajunge la deprinderea de a concura în situaţiile concrete de viaţă), toţi aceştia, precum şi semenii lor, indiferent de nivelul de şcolarizare, de sex şi de aptitudini, vor trebui să exerseze pentru cunoaşterea, respectarea şi, la nevoie, ocolirea regulilor, pentru a înţelege şi respecta distribuţia riguroasă a participanţilor, pentru a sesiza avantajele şi dezavantajele în a fi într-o anume situaţie protagonist ori figurant într-o altă situaţie, ori chiar chibiţi, pentru a percepe corect ierarhiile şi a putea opera în sensul acceptat de aceste ierarhii, de a-şi însuşi spiritul de echipă în favoarea câştigării competiţiei, pentru a învăţa să gestioneze corect rivalitatea şi scorul, pentru a obţine recompense şi a se feri de penalizări, pentru a şti cum să se comporte cu arbitrul şi, eventual, cum să-l manipuleze şi, bineînţeles, în final, pentru a obţine satisfacţia. Doar pentru cei ce reuşesc să-şi desfăşoare activităţile din trebuinţe mai puţin raţionale, cu satisfacţii imediate, cum ar fi Bibi atunci când îşi bagă degetul mare de la picior în gură şi râde sau când domnişoara Julia Zimberlan, fiica Marelui Julius Zimberlan Junior, „seraficul copil minune”, cum a numit-o deja cu ani în urmă severul critic Luis Ramon de Espinacas, când domnişoara Julia Zimberlan strânge cu voluptate violoncelul între picioarele ei, doar aceştia şi cei asemenea lor simt satisfacţia deja din exerciţiu, din antrenament.
