În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (Alegro ma non tropo) Editura Junimea Iaşi 2018.
Jocul ca panaceu împotriva timpului
– „Teoria sine praxis sicut rota sine axis…” –
Înainte de toate, trebuie să clarificăm percepţia timpului, aşa cum apare ea descrisă în „Psihologia transversală”:
„Omul trece aproape simultan prin toate cele trei atitudini faţă de timp:
1. Mă plictisesc, practic jocuri, distracţii, munci, inventez noi jocuri, noi distracţii, îmi găsesc orice de lucru – toate pentru că timpul mi se pare prea lung. Şi, într-adevăr, dacă nu fac ceva, dacă nu-mi găsesc o activitate, timpul pare oprit în loc: parcă nu mai trece. O pedeapsă cumplită ar fi să fii obligat să stai pe un scaun ore în şir fără să fii lăsat să te ocupi de ceva anume, doar să priveşti peretele alb din faţa ta. Dacă mintea nu-ţi este în stare să-ţi preia activităţile imaginate ale trupului, rişti să înnebuneşti. – Timpul e mult prea lung.
2. Mi-e groază de moarte, de bătrâneţe, de scurgerea prea rapidă a vremii. <Parcă ieri am fost tânăr şi acum iată-mă…> şi <Cât de repede mi s-a scurs viaţa…> – Timpul e mult prea scurt.
3. Sunt, însă, şi momente când cele două stări se resimt în mod simultan, fără a naşte, prin aceasta, conflicte: în acelaşi moment, timpul zboară prea repede şi parcă stă pe loc. Aceea este starea de splin. De otium la vechii romani. De reverie la romantici. (Eroul stă aşezat pe o stâncă, rămâne nemişcat şi urmăreşte valurile mării[1].)
Timpul care trece prea repede vine din nevoia organismului de a-şi cheltui energia, dar şi din necesitatea de a-ţi procura noi satisfacţii, din nevoia de a-ţi clădi siguranţa, de a te afirma, de a te realiza. Dacă, într-adevăr, organismul obosit nu resimte timpul care trece prea repede, ci, chiar dimpotrivă, ar dori să beneficieze de o perioadă cât mai lungă de vreme pentru a se putea odihni în linişte, şi psihicul parcurge acelaşi traseu, în funcţie de disponibilităţile de energie de care dispune, disponibilităţi ale dispoziţiei ce dau şi dimensiunea şi fluctuaţia în intensitate a motivaţiilor.
Cele trei percepţii ale trecerii timpului dau stări corespunzătoare ale satisfacţiei, doar că efectele sunt paradoxale:
– Timpul care trece prea repede măreşte satisfacţia pe măsură ce este mai mult resimţit ca atare, viaţa fiind trăită cu atât mai frenetic cu cât individul om biciuieşte mai tare ritmul subiectiv de scurgere a vremii, pentru a-l grăbi.
– Şi, dimpotrivă, cu cât timpul trece mai încet, cu atât tonusul aceluiaşi individ om scade.
La o primă analiză, efectele acestea par paradoxale fiindcă dovedesc preferinţa pentru o speranţă de viaţă mai mică – dacă timpul curge mai repede, în mod evident, şi viaţa trece mai repede -, contravenind astfel instinctului natural de conservare. Şi paradoxul merge mai departe, atunci când, în vorbirea curentă, exclamăm despre cineva că „îşi trăieşte din plin viaţa”, că „este om de viaţă” ori un ins „care ştie să preţuiască viaţa”, vorbim tocmai despre cineva care doreşte să-i treacă timpul cât mai repede. La fel cum, atunci când se spune despre cineva că trăieşte un destin searbăd sau un altfel de destin decât cel ce ne trezeşte nouă admiraţia, pretindem că respectivul nu ştie să preţuiască viaţa. Or, chiar acesta este cel pentru care „timpul trece prea încet”, astfel viaţa lui părând mai lungă.
În realitate, percepţia diferită a trecerii timpului provine din cantitatea de satisfacţie dobândită: astfel, într-o perioadă dată, trecerea este resimţită mai rapid cu cât conţine mai multe momente încărcate de satisfacţie şi mai lent cu cât acestea sunt mai rare. În felul acesta, percepţia trecerii inegale a timpului nu se referă la viitor, ci doar la prezent. Însă paradoxul amintit rămâne: totuşi, dorinţa imperativă de satisfacţie sfidează perspectiva. Amintirea acesteia apare odată cu conştiinţa jocului şi pune în evidenţă aproximativ aceleaşi stări.[2]”
Rezultă că satisfacţia este căutată şi găsită în timpul care trece mai repede, în activitate, în joc. (Aşa cum vom arăta, activităţile respectă toate caracteristicile jocului cu reguli şi roluri.) Ceea ce reprezintă paradoxul arătat: omul îşi doreşte să trăiască mult, cât se poate de mult, dar urăşte timpul atunci când acesta parcă nu mai trece şi se simte bine doar în timpul care se scurge repede. Când nu execută o activitate productivă, când nu lucrează pentru a se întreţine (pe sine şi pe ai săi), dacă nu este ocupat cu treburile casei, cu cumpărăturile, cu igiena personală, cu viaţa de familie, cu somnul, „când nu face nimic”, omul se plictiseşte şi ajunge în interiorul timpului prea lung. Pe care încearcă să-l umple tot cu activităţi. Printre care, din cele mai vechi timpuri, sunt mai ales jocurile sportive şi jocurile de societate.
Da, focalizând întreaga etenţie în joc, individul se plasează în prezent şi uită măcar atunci de teama de sfârşitul implacabil. O descătuşase ce nu reprezintă puţin lucru, chiar dacă nu durează decât atât cât durează jocul.
Prima activitate a individului om este jocul. Iniţial, jocul este strict biologic şi afectiv: copilul mic simte satisfacţie din folosirea fără un scop precis a propriului corp, precum şi din aprobarea celor cei dau atenţie. Într-o a doua fază, atunci când jocul începe să se petreacă după nişte legi dictate (şi) de raţiune, copilul începe să-i imite pe cei din jur. Şi acum, scopul jocului rămâne, pe lângă cheltuirea de energie, tot satisfacţia. Satisfacţia fiziologică, dar tot mai mult satisfacţia că este observat, că i se răspunde, că este „centrul universului”.
În continuare, jocul conţine o multitudine dintre elementele întâlnite în analiza comportamentului uman: spiritul de competiţie (tendinţa de afirmare), instinctul gregar, scenariile imaginative, rivalitatea, rolurile, ierarhiile, scorul etc. El se continuă şi în activitatea omului adult, pragmatismul acţiunilor aceluia repetând pragmatismul jocului[3]. Şi invers, cât timp conştiinţa ludicului rămâne prezentă, şi în jurul acţiunii cotidiene a adultului se păstrează o aură de convenţional preluată din regulile jocului.
Această ambivalenţă „serios” – „joc” continuă să fie un parametru al comportamentului vieţii cotidiene.
Jocul reprezintă primul transfer de energie, dar jocul este şi satisfacţia în sine, fără a putea fi, totuşi, confundat cu fericirea, întrucât tot ceea ce poate naşte este bucurie/tristeţe. (“Tristeţe” în sensul insatisfacţiei, în limba română neexistând un cuvânt potrivit pentru a desemna doar antonimul bucuriei şi nu şi al fericirii. „Tristeţe” nu face distincţia necesară. Jocul se hrăneşte din satisfacţia venită dintr-un lucru realizat, dintr-o cauzalitate rezolvată în mod fericit, dintr-o satisfacţie ce poate fi pusă în cuvinte.)[4] Jocul nu oferă o satisfacţie senină, asemenea celei la care pretind că ajung cei ce caută în contemplare contopirea cu divinitatea. Jocul nu ne aduce în starea primordială. Chiar dimpotrivă, jocul conţine toate ingredientele vieţii active: ambiţie, hotărâre, conştiinciozitate, rivalitate, orgoliu, în ultimă instanţă, chiar îndârjire şi (puţin) sadism. Aşa că jocul este lupta cu timpul, adică altceva, cu totul altceva, decât liniştea atemporală din rai ori din pântecul mamei.
De ce tânjim după fericire? Instinctiv, pentru că îl face pe individ să revină la starea adamică: lipsit de apăsarea trecutului şi de grijile de viitor, adică starea fătului în burta mamei. Înjurătura de mamă nu este, de fapt, decât o urare de suprem bine.
Aşadar:
Manifest pentru savanţii lumii: „Lăsaţi din preocupările dumneavoastră temele inutile! Concentraţi-vă geniul şi experienţa doar pentru a inventa procedeele prin care să poată oricine reveni în burta mamei, unicul loc unde fericirea depăşeşte clipa singură, fiind prezentă tot timpul!”
Când auzim tradiţionala noastră înjurătură de mamă – prezentă la atâtea şi atâtea popoare şi în atâtea şi atâtea limbi, o resimţim drept ceva proferat împotriva adresantului, când, de fapt, ea nu vine decât să-i ureze acestuia fericirea originară! Iată adevăratul sens al înţelepciunii populare!
[1] În aceste stări, timpurile se simt simultan, spre deosebire de fericire, când timpul dispare, lăsând locul clipei singure.
[2] Gheorghe Schwartz, Psihologia transversală – parametrii dispoziţiei, parametrii comportamentului, în slujba satisfacţiei –, ediţia a VI-a revizuită şi adăugită, TipoMildova, Iaşi, 2016, pp. 130-1.
[3] Jocul neluat în serios îşi pierde funcţia.
[4] După Gheorghe Schwartz, Psihologia ttransversală…, p.125 ş. u.
