În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (Alegro ma non tropo) Editura Junimea Iaşi 2018
- Nevoia de parteneri
„Necesitatea subiectului de a trăi în grup, dependenţa sa de societate, reprezintă nu numai o necesitate vitală (…), ci şi un alt răspuns la insuficienţa sinelui. Individ inconfundabil şi irepetabil, fiecare subiect se situează, prin biografia sa intimă (afectivă), drept oglindă a altui univers. Şi – deşi conştient că lumea nu se va opri odată cu sfârşitul lui -, subiectul ştie, totodată, că nici acest univers al său şi numai al său nu-i va supravieţui. Apartenenţa de sine îl obligă la fidelitatea faţă de universul său personal, iar biografia sa intimă, deprinderile, educaţia şi convingerile sale nu-l lasă să evadeze de acolo”[1]. Acesta este cadrul în care se desfăşoară jocul: competiţia nu are sens fără competitori, chiar dacă cineva ar pretinde că nu este în concurenţă decât cu sine, că încearcă să se autodepăşească – chiar şi acela va raporta performanţa sa la recordul în materie.
Bibi nu are nevoie de competitori, el este fericit cu ceea ce realizează, indiferent ce. Totuşi, mama vede că şi Bibi se bucură când este lăudat. Iar când aprecierea face o deosebire cu altcineva, lucru pe care Bibi pare să-l înţeleagă, bucuria îi este cu atât mai mare.
Bubu simte mult mai mult nevoia de colectivitate decât Bibi şi abia aşteaptă să se joace cu ceilalţi copii. Bubu este conştient că într-un joc sunt câştigători şi învinşi. Chiar şi când se antrenează singur, se străduieşte pentru a izbuti să facă parte din tabăra învingătorilor.
Pentru Bubu, simpla listă a colegilor de echipă poate naşte satisfacţie: să facă parte dintr-un grup în care se află şi Victor, zis „Messi”, îi provoacă mult entuziasm. Într-un fel, din această apartenenţă, Bubu preia o parte din talentul lui Victor, dar şi o parte din gloria lui Messi.
Doamna profesoară Victoria a fost invitată la balul anual al cadrelor didactice din tot judeţul şi a stat la masă cu doi inspectori şi cu directorul şcolii. Asta înseamnă că doamna Victoria se simte apreciată. (Celelalte două cadre didactice de la Şcoala generală nr.13 invitate la acest eveniment au stat la masă cu învăţătoare de la alte şcoli.) Simplul fapt că a fost invitată o bucură nespus, întrucât invitaţiile au fost extrem de selective. Şi nu simte deloc drept un simplu amănunt că a găsit cartonul cu numele ei pe masa unor şefi. Doamna Victoria s-a simţit excelent şi a povestit prietenelor de-a fir a păr tot ce s-a întâmplat la acel eveniment.
Domnul inginer doctor Gheorghe Romaşanu ştie de mult că alegerea competitorilor reprezintă una dintre cele mai importante chei ale succesului. Dacă nu şi-ar fi ales el aliaţii de tânăr, încă din facultate, mai mult ca sigur că n-ar fi ajuns acolo unde a ajuns. Iar, în afară de aliaţi, trebuie să-ţi fixezi atent pe cine să urmezi şi de cine să te fereşti, cu cine să concurezi şi în jocurile cui să nu intri. Desigur, toate aceste alegeri ţin de fler şi, într-o oarecare măsură, şi de noroc.
Pe de altă parte, domnul inginer doctor Gheorghe Romaşanu (Ghiţă, pentru apropiaţi) este conştient că nu pornim cu toţii de la aceeaşi linie de start, însă e la fel de conştient că trebuie să-ţi fixezi ţinte clare şi realiste şi să-ţi foloseşti toate capacităţile pentru a le atinge. E drept, Ghiţă n-a trebuit s-o ia de la zero, tatăl său a fost cineva în localitate – şi nu numai -, dar Ghiţă a ştiut să valorifice prin forţe proprii acest atu. Prin forţe proprii.
E suficient să ne uităm doar la Romeo Plotici Junior, fiul mai mare al celebrului profesor cardiolog Romeo Plotici Senior, academician, şef de clinică, decan la Institutul de Medicină şi Farmacie, consilier local şi timp de două legislaturi senator. Romeo Junior nu numai că n-a ştiut să profite de avantajul unui asemenea pedigri, dar a ratat fiecare oportunitate ce i s-a ivit: a picat de trei ori examenul de medic primar cu toată influenţa tatălui său, a dat-o în bară şi în căsnicia cu Astrid, fiica celebrului Glombovitz (a cărui forţă financiară bineînţeles că n-are rost s-o mai subliniem!), a reuşit să devină oaia neagră a familiei Plotici şi a terminat renegat de toată lumea. Se pare că-şi târăşte zilele undeva într-un dispensar de ţară, un loc atât de izolat încât a fost refuzat de orice alt medic. Dar poate că nu mai este nici acolo.
Nu, Ghiţă Moroşanu nu şi-a bătut joc de şansele avute, şi-a găsit parteneri potriviţi de joc, a reuşit să se dezbare de cei ce nu-i mai erau de folos, să-i înlocuiască la timp cu alţii, dintre cei ce făceau parte din noua sa platformă. Întotdeauna şarmant, arătându-se darnic atunci când era cazul şi prudent când situaţia i-o cerea, a izbutit să ocolească numeroasele capcane mereu prezente în joc şi să treacă biruitor din staţie în staţie. Iar staţia finală o vede tot mai aproape. (Somptuoasa staţie finală din aşteptarea sa…)
Da, Ghiţă este fiul fostului preşedinte de tribunal Bazil Moraşanu – Don Bazilio şi sângele apă nu se face! Don Bazilio a avut un alt traseu în viaţă şi a ştiut şi el de tânăr cu ce parteneri să se alieze în joc. „Treaba stă aşa, şi-a învăţat tatăl fiul, trebuie să ştii cu cine să te însoţeşti, dar trebuie să ştii şi cât să stai lângă acela; mulţi parcă-s lipiţi de acele relaţii, ceea ce poate fi extrem – extrem! – de nelucrativ şi, mai grav, uneori chiar primejdios! Însă întotdeauna trebuie să ai cu cine să defilezi. Păi, până şi animalele, de pildă lupii, sunt eficienţi doar în haită!”. Beneficiind de un dosar imaculat – părinţii săi au fost ţărani săraci -, n-a avut probleme cu intratul la facultate, mai ales că încă din liceu a fost un activist convins al tineretului revoluţionar. Chiar dacă a frecventat şi case mai puţin proletare, cum a fost cea a colegului său de bancă începând din clasa a III-a de liceu, a ştiut să raporteze conştiincios ce se discuta acolo. Promovat direct judecător după terminarea cu succes a studiilor universitare, unde s-a remarcat şi ca responsabil al secţiei sportive a Uniunii Studenţilor, a ştiut cu cine să colaboreze în soluţionarea cauzelor pe care le primea spre judecată. Crezul său nestrămutat în victoria ideologiei oficiale a fost cel ce i-a fost busolă, aşa că n-a pregetat să-l condamne nici pe fostul său coleg de liceu, atunci când acela a fost denunţat că se pregătea să treacă fraudulos frontiera de stat. (Intenţia aceasta n-a putut fi dovedită, însă s-a găsit un alt cap de acuzare suficient pentru soluţia dată de judecătorul Moraşanu.) Aşa că avansările sale succesive: la vârsta de doar douăzeci şi şase ani vicepreşedinte al tribunalului, la treizeci de ani preşedinte al judecătoriei şi la treizeci şi trei Preşedinte al Tribunalului Districtual au venit firesc şi nu au mirat pe nimeni. Însă cu doar câteva luni înainte de schimbarea regimului, spre surpriza generală, Bazil Moraşanu nu numai că a fost destituit din fruntea tribunalului, dar a fost dat afară şi din magistratură. Şi n-a fost primit nici în barou. Nu numai Don Bazilio a fost destituit, trecut pe linie moartă, ci şi alte trei figuri importante ale vechii puteri. Însă, după cum spune o veche vorbă populară, adevărul (ca şi dreptatea) iese la suprafaţă ca uleiul din apă. Aşa că (în conformitate cu zicala amintită), Gheorghe Moraşanu şi ceilalţi trei tovarăşi ai săi de suferinţă au fost cooptaţi în noua putere. (Destituirea de dinaintea căderii vechiului regim le-a oferit o aură de disidenţi.) Don Bazilio, care nu şi-a uitat nici vechii prieteni şi nici pe cei ce l-au îndepărtat din funcţie, a ajuns vicepreşedintele judeţului şi, desigur, după doar două luni a revenit în biroul său de Preşedinte al Tribunalului. Unde, ca şi pe vremea regimului de tristă amintire, se sfătuia cu cine trebuia înainte de a da o decizie importantă. Acest lucru l-a ajutat să rămână neclintit în funcţie, totuşi fiindu-i imposibil să priceapă de ce a fost schimbat cu doar trei luni înainte de pensionare. (Până ce, dintr-o discuţie confidenţială, a aflat că tocmai spre sfârşitul carierei şi-a ales nişte parteneri nepotriviţi: el l-a pregătit pentru succesiunea sa pe un oarecare Jorj Vasile Buic la sugestia unui şef care a fost demis cu doar câteva zile înaintea lui Romaşanu.) Da, a trebuit să admită Don Bazilio, de data asta flerul nu l-a mai slujit, să-ţi dai cu pumnii în cap nu alta, însă, spera el, aşa cum s-a întors o dată roata în favoarea sa, de ce nu s-ar întoarce şi a doua oară?
Nenorocirea lui Bazil Romaşanu, fostul Preşedinte de Tribunal, un om în faţa cărui mai tot oraşul – şi nu numai – îşi scotea pălăria de la distanţă – şi-o scotea…, dar nu şi-o mai scoate – este că pentru a fi partener cu cineva, trebuie să ai şi acceptul aceluia. Or cine să vadă într-un pensionar un aliat în strategia jocului său? Sigur, Don Bazilio, după o viaţă de şefie, are multe cunoştinţe, ştie numeroase lucruri despre foarte multă lume, nu e bine să-l refuzi pe faţă, dar nici să ţi-l mai iei coechipier nu mai rentează. Acum e vremea schimbării, vremea tinerilor lupi! Şi, în fond, ce mai vrea bătrânul domn să mai devină, în loc să-şi pape în linişte pensia? O pensie pe măsura funcţiilor avute!
Chiar, ce mai vrea bătrânul Bazil Romaşanu? Şi ce şanse mai are, când nici un prezumtiv partener nu mai e dispus să facă echipă cu el? Timpul trece, schimbările se succed, însă nu schimbările care să-l mai includă şi pe el. Aşa că nu putem decât să repetăm: domnul judecător pensionar Bazil Moraşanu este la vârsta tiraniei stereotipurilor – acestea îl ţin în continuarea vieţii. Aşa cum am arătat, când afirmă că politicienii de astăzi nu sunt decât nişte şnapani, abia aşteaptă ca ţara să intre în criză pentru a simţi satisfacţia că IARĂŞI El A AVUT DREPTATE, satisfacţie care, în cazul lui, pune în umbră neplăcerile aduse de criza pe care a prognozat-o. Mica alinare e că, şi în lipsă de parteneri, prin premoniţiile sale, judecătorul pensionar Bazil Romaşanu influenţează lucrurile, aşa că nu se vede scos din joc.
Într-adevăr, nu poţi fi partener cu oricine, cu unii nu vrei să fii, alţii nu te vor ei, câteodată acele parteneriate nu sunt decât de strictă conjunctură. Doar Marele Julius Zimberlan Junior cât timp a ocupat celula de patru metri pe doi, n-a avut nici o respingere din parte partenerilor imaginari. Desigur, de când a părăsit acea recluziune, lucrurile nu mai sunt la fel de simple. (Totuşi, în paranteză fie spus, Marele Julius ştie şi astăzi cu exactitate ce parteneri să-şi aleagă şi cum să fie acceptat de către ei! Altfel n-ar fi ajuns iarăşi Marele Julius… Păi, a tot studiat în cei patruzeci de ani ce şi cum!)
Iar fiicei sale, celebrei violonceliste, nici nu-i trebuie parteneri în afară de dragul ei violoncel. Pentru ea, deşi e conştientă că-i sunt indispensabili, nici publicul şi nici criticii muzicali, nici orchestra şi nici dirijorul nu sunt parteneri, ci doar figuranţii ce-i completează şi-i facilitează demersul. Pe care, asemenea lui Bibi (un an) îl vede drept butaforia din unicul joc.
[1] Gheorghe Schwartz, Psihologia…, pp. 108-9.
