În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (Alegro ma non tropo) Editura Junimea Iaşi 2018

4. Aptitudinile

Iată ce spune Henri Piéron despre aptitudini: „Acest termen, adesea folosit pe nedrept ca sinonim al capacităţii, desemnează substratul constituţional al unei capacităţi, care preexistă acesteia, care va depinde de dezvoltarea naturală a acesteia, de formarea educativă, eventual şi de exerciţiu; numai capacitatea poate fi obiectul evaluării directe, aptitudinea fiind o virtualitate” şi adaugă ”Termenul englez ability acoperă, fără deosebire, noţiunile de aptitudine şi de capacitate[1]”.

După cum se vede de aici, jocul reprezintă capacitatea înnăscută, prezentă în întreaga activitate a omului. dar, după cum resimţim, adesea fără mare plăcere, unii sunt mai performanţi decât alţii, chiar şi decât noi. La aceştia vorbim despre talent[2]. Însă performanţa superioară va depinde nu numai „de dezvoltarea naturală a acesteia, de formarea educativă, eventual şi de exerciţiu”. Bine, păi „dezvoltarea naturală” constituie un dar absolut nedemocratic: de ce Ion are acces la această „dezvoltare naturală”, iar Gheorghe nu? Câtă suferinţă nu atrage după sine această nedreptate! Pe urmă, aflăm şi cât de importantă este şi „dezvoltarea educativă”. Adică din nou ceva profund nedemocratic: Ion are parte de o şcoală performantă, în vreme ce Gheorghe este obligat să-şi câştige de mic existenţa, muncind ca hamal pe peronul gării. Alt sâmbure de suferinţă! Şi, atunci, în măsura în care mai are suficientă energie şi voinţă, ce-i mai rămâne lui Gheorghe pentru a se păstra în competiţie? Doar acea depindere de „eventual exerciţiu”. Iar ca să fie stimulat şi bietul Gheorghe, i se aminteşte vorba înţeleaptă: „Performanţa este dată de 99% transpiraţie şi 1% inspiraţie!” Cu alte cuvinte, „Trage Gheorghe, transpiră şi vei avea la fel de mult talent ca un geniu!” Şi bietul Gheorghe trage până ce constată – dacă este suficient de lucid…- că acel 1% este absolut de neînlocuit, că acel 1% este mai decisiv decât cei 99% sau, dacă se străduieşte până la epuizare cu capul în pământ, va realiza că întreg sublimul său efort în joc a fost inutil. Nu, în mod cu totul regretabil, aptitudinile, oricum le-am defini, au fost distribuite absolut inechitabil. Iar jocurile trecerii o dovedesc din plin!

Şi, fiindcă tot am amintit despre vorba înţeleaptă, să mai dăm un exemplu la fel de… de înţelept: „Nimeni nu este de neînlocuit!”. Adică şi Beethoven poate fi uşor substituit de altcineva care să compună o nouă Simfonia a IX-a, şi nici o problemă să fie şi altcineva care să scrie „Hamlet, prinţul Danemarcei” etc. Nimeni nu este de neînlocuit, aşa că tu, Gheorghe, fă bine şi dăruieşte-ne ceva cât de cât genial, asemenea celor mai sus pomeniţi!

Aptitudinile sunt de două feluri: minunatele aptitudini în deplină concordanţă cu necesităţile omenirii, precum aptitudinile pragmatice, cele care duc la strălucirile din carierele celor ce le ştiu aplica. Şi mai sunt şi aptitudinile facilitând performanţe lipsite de consecinţe imediate pentru ştiinţă, artă ori pentru dezvoltarea omenirii.

Bibi este un copil sănătos şi nu se află (încă) în competiţie cu nimeni, iar satisfacţia evidentă produsă de introducerea degetului mare de la picior în gură este o capacitate ce nu are nevoie nici de „dezvoltare educativă” şi nici măcar de acel „eventual exerciţiu”. Şi nici pentru jocul cu degetele mâinilor, precum nici performanţele celorlalte jocuri fiziologice nu sunt încă cuantificabile după vreun talent anume. Bibi, un copil sănătos, se află în situaţia democratică în care nu depinde de o repartiţie nedreaptă nici a aptitudinilor şi nici a capacităţilor.

Dar deja în cazul lui Bubu, zarurile n-au mai fost aruncate la fel de echitabil. Bubu nu străluceşte la dicţie şi nu primeşte un rol la fel de important în sceneta prezentată la serbarea de la sfârşit de an ca Raimond. (Şi nici Raimond nu are aptitudini speciale pentru desen, aşa că nu se află printre autorii promovaţi la concursul dintre grădiniţele din toată regiunea.) Asta n-ar fi atât de grav în ochii şi în sufletul lui Bubu, în schimb, faptul că atunci când cei doi băieţi mai mari aleg jucătorii pentru echipele lor de fotbal şi Bubu rămâne mereu printre ultimii numiţi, ei, da, asta este chiar dureros. Şi nici măcar nu îl consolează că doamna educatoare l-a lăudat pentru modul cum ştie să deosebească legumele din jocul „Coşul din piaţă”, unde s-a dovedit mult mai bun decât Robin, care a fost ales printre primii la fotbal. Nimic nu-l poate consola pe Bubu că nu este apreciat la jocul din curtea din spatele blocului, mai ales că ştie că într-adevăr în duelurile cu mingea, Robin îl driblează ori de câte ori se întâmplă să fie faţă în faţă. Nu, faptul că e mult mai bun la „ştiinţele naturii” decât Robin i se pare mult mai puţin important. De aceea nici nu va face acel „eventual exerciţiu” în domeniul unde chiar are aptitudini. De unde urmează trei scenarii posibile:

1. Bubu va abandona ceea ce ar putea să-i reuşească.
2. Bubu va persevera, găsind o alternativă viabilă pentru a-şi dovedi sieşi şi pentru a le dovedi şi altora valoarea sa şi, drept urmare, va culege laurii binemeritaţi.
3. Bubu va persevera, găsind o alternativă viabilă pentru a-şi dovedi sieşi şi pentru a le dovedi şi altora valoarea sa, dar nu va primi nici pe departe aprecierile de care se va bucura Robin. Care şi el va persevera în direcţia talentului său şi va deveni un star pe toate stadioanele ţării. (Bubu adult va protesta în sine sa – şi nu numai! – spunând că tot ceea ce face el este mult mai important pentru semeni decât să dai cu piciorul într-o minge şi totuşi el, care realizează zi de zi lucruri folositoare, este incomparabil mai prost plătit decât vedeta aia de Robin! Numai că Bubu, în supărarea sa sinceră, uită că şi ceea ce face el, şi ceea ce face Robin nu sunt decât părţi ale unui puzzle. Şi ce-i face pe oameni să fie satisfăcuţi? Păi, tocmai victoriile în diferitele jocuri! Sau, mai bine spus, ceea ce consideră ei a fi victoriile din jocurile lor.)

Augusta este la vârsta când dorinţele şi aptitudinile nu se întâlnesc întotdeauna. În cazul Augustei, da. Augusta a fost remarcată de mică la cercul de balet. A fost atât de lăudată încât baletul îi provoacă multă satisfacţie. Aşa că visează la o carieră în domeniu. Dar pentru aceasta are nevoie să termine studiile liceale. Care nu-i fac la fel de multă plăcere, cu atât mai puţin partea cu „eventualul exerciţiu” pentru a-şi lua examenele. Mai ales că „eventualul exerciţiu” este în ochii părinţilor „obligatoriul exerciţiu”. Augusta nu pricepe de ce trebuie să ştie să rezolve ecuaţiile de gradul 2 pentru a putea fi o vedetă a dansului. (Unde într-adevăr depune eforturi şi unde exerciţiile, oricât de obositoare, le face cu mult elan.) Augusta n-are încotro şi, deşi nu este încântată că trebuie „să-şi piardă timpul” cu şcoala în dauna orelor de balet, îşi ia toate examenele şi va promova chiar şi bacalaureatul. Augusta este nevoită să accepte că există şi satisfacţie amânată. Acesta este momentul când devine adultă.

Lily, colega de bancă şi cea mai bună prietenă a Augustei, n-are talent pentru balet şi dansează doar la serbările şi la reuniunile tinerilor. La vârsta ei, şi Lily visează la o altă carieră artistică: Lily scrie poezii. Cultivă cenaclul literar al şcolii şi chiar va îndrăzni să citească acolo. Deşi va fi „făcută praf”, nu va fi mai puţin încredinţată de talentul ei. Încetul cu încetul, va începe să frecventeze cercurile boeme, se va îndrăgosti de Mihai, apoi de Jo, se va căsători la numai 18 ani cu Rupert. La 21 va trebui să aleagă: fie să participe de două ori pe lună la cenaclul CÂINELE VERDE, fie să se afilieze la cei de la CARTEA DESCHISĂ. Iniţial va încerca să fie prezentă în ambele locuri, dar rivalitatea se va dovedi atât de mare încât va trebui să se hotărască. Va alege CÂINELE VERDE. Ceea ce nu va fi o alegere inspirată. Membrii acestui grup s-au întâlnit şi se vor mai întâlni mulţi ani, se vor tot lăuda reciproc, câţiva vor izbuti să publice câteva poezii şi un scenariu radiofonic (bineînţeles în regie proprie). Şi cam atât. Lily va urma desigur filologia, va divorţa de Rupert, va trăi cu Manuel (un membru şi el al cenaclului CÂINELE VERDE), va deveni profesoară la Şcoala generală nr. 23, va publica şi ea o plachetă care va stârni admiraţia rudelor şi prietenilor. În schimb, cei de la CARTEA DESCHISĂ sunt onoraţi de oameni importanţi şi se sprijină reciproc. Chiar şi mai târziu: celebrul Ramon Special (pseudonimul lui Ion Stepănescu) a pornit de la CARTEA DESCHISĂ. Prin el au ajuns la o oarecare faimă şi alţi colegi de cenaclu. Lily, ţinându-şi placheta de versuri pe noptieră şi recitind în fiecare seară înainte de a stinge veioza câteva pagini, va rămâne convinsă că aptitudinile celor de la CARTEA DESCHISĂ pentru scris nu sunt cu nimic mai presus decât aptitudinile ei. (Şi probabil că va avea dreptate.)

Parcă am mai descris un caz perfect asemănător! Viaţa, jocurile sunt teribil de redundante! Păi, nici soarta jocurilor unor profesionişti ca Michael Schultz, atât de cunoscut la P&P şi cea a lui Donald Sigurjohnson, unul dintre protagoniştii de la BOEMA nu diferă de autorii de la CÂINILE VERDE şi de cei de la CARTEA DESCHISĂ. Chiar dacă la nivele diferite, jocurile se desfăşoară după aceleaşi coordonate.

Da, succesul în artă – şi nu numai – este funcţie de percepţia şi promovarea de către arbitrii. De cele mai multe ori nici arbitrii nu sunt de aceeaşi părere. Nu moda, nu trecerea timpului aduce clasificările total diferite ale performanţelor jocurilor. Iată un exemplu cât se poate de elocvent că fără un marketing ataşat de un produs, acesta lipsit de eticheta aurită, nu iese cu nimic în evidenţă, chiar dacă s-a bucurat mai devreme de glorie.

„Recent, o carte a unui scriitor laureat al premiului Nobel a fost refuzată, în Franţa, de 19 edituri. A fost un experiment: un fan al lui Claude Simon a trimis, spre publicare, un fragment de 50 de pagini din romanul La Palace (Palatul), apărut în 1962. Cei mai mulţi editori au respins textul, unii nici măcar nu au răspuns; şi nici unul nu a recunoscut autorul respectivului fragment de roman. Practic, l-au tratat ca pe un debutant oarecare. E ceva tragic în această întâmplare, dar e şi comic: e frumos să fii tratat, după consacrarea supremă şi chiar după moarte, ca la debut[3]”.

Domnişoara Julia Zimberlan, da, fiica Marelui Julius Zimberlan Junior, a arătat din fragedă pruncie aptitudini deosebite pentru muzică: „Are un simţ al ritmului cu totul remarcabil, ca să nu mai vorbim despre auzul perfect!”, i-a comunicat Comisia de Admitere mândrului bunic, Academicianul Julius Zimberlan Senior, care a preluat tutela fetei, întrucât tatăl se afla la puşcărie. Dacă ţinem cont că aceasta s-a întâmplat când Julia a fost admisă la Conservatorul Regal fără a fi împlinit nici cinci ani, trebuie să recunoaştem că avem de a face cu un fapt cu totul excepţional. (Până atunci, cel mai tânăr student al Conservatorului Regal, binecunoscutul „copil minune” Robin James Maria B. Waterloo, a fost înmatriculat la vârsta de unsprezece ani şi patru luni…) Aşa că în cazul Juliei Zimberlan nu mai vorbim despre simple aptitudini muzicale, ci despre talent – deocamdată nu ne hazardăm să anunţăm un geniu. Iniţial, Comisia a acceptat cu zâmbete binevoitoare excepţia de la vechea regulă[4] – să nu uităm totuşi că este vorba despre fiica Marelui Julius Zimberlan Junior şi nepoata Academicianului Julius Zimberlan Senior! -, dar interpretarea tinerei a fost mai mult decât convingătoare, stârnind ropote de aplauze şi de la cei mai severi profesori. Copila a interpretat nu numai partea întâi, allegro, din concertul pentru pian şi orchestră nr. 9 „Tânărul domn” de Mozart, aşa cum s-a convenit iniţial, ci chiar întreaga lucrare! A fost un adevărat triumf! Şi asta nu pentru că pianista n-a fost decât un copil de nici cinci ani.

Iniţial, Julia Zimberlan a urmat clasa de pian a celebrului Sir Hugh H. Hughson, dar cum fata se maturiza văzând cu ochii, odată cu o pubertate venită şi ea cu mult mai devreme decât la alţii copii, Consiliul Director, luând în considerare şi analizând cu maximă atenţie situaţia apărută – era totuşi vorba despre fiica Marelui Julius Zimberlan Junior şi nepoata Academicianului Julius Zimberlan Senior!! – a hotărât ca domnişoara Julia să fie transferată la clasa de violoncel a nu mai puţin  celebrului Sir Robert R. Robertson. Deşi, dintr-o discreţie normală la un asemenea nivel, nu s-a făcut vorbire despre adevărata pricină a transferului de la specialitatea pian la specialitatea violoncel, s-a aflat din surse că, odată cu pubertatea, aşa cum este şi normal, tinerei i s-au dezvoltat şi hormonii viitoarei femei şi s-a considerat oportun ca aceştia să fie ţinuţi sub control de instrumentul ţinut între picioare. Aşa că domnişoara Julia Zimberlan a prezentat la finele anului doi de studii concertul pentru violoncel şi orchestră în la minor opus 129 de Robert Schumann. A fost din nou un adevărat triumf.

[1] Henri Piéron, Vocabularul psihologiei, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001 p. 38.

[2] „Cuvânt din limba uzuală care desemnează un nivel superior al unei capacităţi deosebit de preţuite: talent literar, artistic, muzical, talent de scriitor, de orator, de avocat, de medic, de inginer”. (Op. cit, p. 342.)

[3] (M.M.) – Dilema veche, Anul XIV, nr. 723-724, 28 decembrie 2017 – 10 ianuarie 2018

[4] Este vorba despre articolul 27 aliniatul 1 al Regulamentului de Admitere la Conservatorul Regal: „Sunt acceptaţi de a prezenta probe în faţa Comisiei aspiranţi la celebritate cu vârste între 21 şi 28 de ani, considerându-se că până la 21 de ani candidaţii au avut suficiente oportunităţi de a-şi etala deja aptitudinile deosebite în cel puţin 3 (trei) mari săli de concerte, iar cei ce depăşesc 28 de ani prezentând riscul de a nu mai avea răgazul de a progresa la nivelul aşteptat de la un absolvent al Instituţiei Elitelor.” Este adevărat, însă, domnişoara Julia Zimberlan a strălucit deja de la trei ani pe mai mult de 3 (trei) mari scene ale lumii.