JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (26)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (Alegro ma non tropo) Editura Junimea Iaşi 2018

Al doilea exemplu ar fi aşa-numitele realizări ale învăţătorului Jakob Romerson.

Jakob pretinde că este descendent al unei vechi familii înnobilate încă din secolul al XI-lea. Chiar dacă în actele oficiale nu i se permite, în relaţiile particulare îşi adaugă un „XIII” după nume, Jukob XIII Romerson¹. Deci, omul nostru este învăţător într-o comună de munte, un loc mai mult decât izolat. Jakob şi-a ales de bună voie această locaţie din două motive: o dată, fiindcă susţine că, în secolul al XIV-lea, satul de azi a fost o localitate înfloritoare, capitala ţinutului ce a aparţinut pe vremea aceea strămoşilor săi, iar, în al doilea rând, pentru a putea să-şi cultive în linişte aptitudinile ştiinţifice. Şi unde să caute înscrisurile cu care să-şi poată dovedi indubitabil statutul nobiliar dacă nu în acel loc? (Localnicii îl cred ţicnit şi-l suportă cu bunăvoinţă, mai ales că este un învăţător de treabă şi nu neapărat pentru că le-a promis că, după ce va putea dovedi şi oficial calitatea sa de senior al ţinutului, nu numai că nu va avea nici un fel de pretenţii asupra caselor şi pământurilor, dar şi că îşi va apăra supuşii în faţa ingerinţelor autorităţilor centrale.) Şi slujba de la şcoală îi convine: simbria nu e mare, dar absolut suficientă pentru un trai modest pe acel vârf de deal, iar elevii constituie un detaşament util de cercetători pentru munca sa. Un detaşament util şi disciplinat, mai ales că învăţăceii sunt singurii care chiar cred în proiectul lui Jakob XIII. De fapt, iată despre ce este vorba: Jakob XIII Romerson doreşte să realizeze un dispozitiv capabil să transforme orice metal în plumb. Şi nu numai metale… Ideea i-a venit pe vremea când studia pentru lucrarea de doctorat constituţiile animalelor mitologice, obiceiurile lor şi percepţia pe care au lăsat-o în epocă. Aşa a ajuns la descrierea zagamului, un fel de taur cu aripi de grifon. În unele surse este vorba despre un demon, dar pe Romerson, aşa cum am spus, îl interesa doar animalul mitologic, iar menirea zagamului era să transforme vinul în apă şi aurul şi argintul în plumb. De ce să facă aşa ceva acea fiinţă? s-a întrebat. Pentru a-i pedepsi pe bogaţi? Nu cumva pentru ceva mult mai subtil? Cum în perioada de maximă faimă a zagamului, au început să fie folosite gloanţele (numite uzual chiar „plumbi”), Jakob a ajuns la concluzia că, fiind tot mai multă nevoie de plumbi, zagamul, fiinţă malefică, lucra la crearea unei cantităţi mari de material menit să omoare oameni. Mergând mai departe pe calea acestui raţionament, Jakob s-a întrebat: dacă tot e inevitabil să se ajungă la asemenea instrumente ale răului – viaţa a dovedit-o -, de ce să nu se folosească pentru ele ceva mai ieftin? De ce doar metale nobile transformate de zagam în plumb? Dacă răul nu poate fi evitat, măcar să fie cruţate operele de artă scumpe.

Romerson nu şi-a mai susţinut teza de doctorat şi a decis să-şi dedice viaţa unui procedeu de a transforma orice în plumb. Dar nu pentru a omorî oameni, ci pentru a salva frumuseţea obiectelor de artă din platină, aur sau argint. Iar dacă adulţii îl mai întreabă ce ar putea să facă lumea cu atâta plumb, Jakob XIII, menţionând obârşia sa medievală, răspunde că nu va fi nevoie ca orice element să fie transmutat în plumb, ci doar să se dovedească faptul de necontestat că nu este necesar să distrugi opere preţioase de artă pentru a ucide. Iar, dacă adulţii nu prea dau semne că ar înţelege raţionamentul blajinului ţicnit, copiii se antrenează cu entuziasm în povestea domnului învăţător, mai ales că mai toate orele plictisitoare sunt înlocuite cu „cercetarea”. (Nici nu ştiu dacă ghilimelele sunt potrivite în acest caz.) Un jurnalist în căutare de subiecte senzaţionale a urcat în comuna unde a auzit că un tip original, un învăţător, face pe alchimistul în plină contemporaneitate şi reuşeşte să le umple şi copiilor capetele cu năzbâtiile sale. Jakob Romerson a dat un amplu interviu (care a apărut, din păcate, destul de trunchiat), a vorbit despre strămoşii săi, despre gloria atinsă de Jakob V în veacul al XIV-lea şi a descris ţinta urmărită de „misiunea vieţii sale”. Ziaristul a trebuit să recunoască vocabularul de specialitate extrem de savant folosit de interlocutorul său, precum şi o logică limpede în descrierea funcţionării dispozitivului de obţinere a plumbului, dispozitiv pentru care a putut arăta vrafuri întregi de schiţe sugestive şi frumos desenate. Doar la întrebarea „La ce ar fi necesară o cantitate atât de mare de plumb?” răspunsul n-a fost deloc convingător. Totuşi, citind întâmplător şi după mai multă vreme, reportajul, s-a nimerit ca tânărul profesor dr. Raphael Ciucudan să fie interesat de problemă, să ia legătura prin numeroase scrisori cu Romerson şi să-şi dedice, la rândul său, viaţa transformării diferitelor materiale în plumb.

La ora aceasta, dispunem de corespondenţa dintre cei doi, de referatele şefilor lui Ciucudan, referate tot mai îngrijorate că atât de promiţătorul tânăr cercetător se pierde într-o himeră, că poate s-a îmbolnăvit, că pare să fi devenit schizofren. Colaborarea dintre Romerson şi Ciucudan este în plină desfăşurare, deşi, Jakob XIII este acum mai interesat de câteva surse unde speră să găsească dovezile indubitabile ale fostului domeniu nobiliar al familiei sale şi de dreptul său la succesiune. Nimeni nu pune sub semnul întrebării nici inteligenţa, nici subtilitatea şi nici vastele cunoştinţe ştiinţifice ale celor doi, dar nici ţicneala şi nici prezumţia de schizofrenie nu sunt niciodată despărţite de referirile la persoanele lor.

Astăzi se pare că există şi cercetări vizând utilizarea masivă a plumbului în diferite domenii de producţie. Se sugerează că ar fi vorba despre nişte studii strategice secrete. De aceea nici nu mai este sigur că munca celor doi „ţicniţi” poate fi încadrată în categoria oamenilor ce-şi folosesc aptitudinile şi chiar talentele ce facilitează (doar?) performanţe lipsite de consecinţe pentru ştiinţă, artă ori dezvoltarea oamenilor.

Şi, în sfârşit, vorbind despre aptitudinile necesare performanţei în joc, mai sunt şi dintre cei ce, pentru a-şi atinge scopurile, şi le folosesc cu orice mijloace, chiar şi în scopuri ce nu sunt în concordanţă cu necesităţile omenirii, ce nu vin nici în sprijinul dezvoltării ştiinţei, nici al artei, nici al formării conştiinţelor, ci, chiar dimpotrivă, ţintesc spre neajunsurile semenilor, adică ţintesc răul. În viaţă ca şi în joc.

De data aceasta, un exemplu perfect ar fi folosirea grozavelor aptitudini de către Marele Julius Zimberlan Junior: nu în celula sa de patru metri pe doi, ci doar în libertate. În celula sa de patru metri pe doi, Julius, intrat în uitarea mediilor, nu a făcut rău nimănui. (Nu a putut să facă rău nimănui!) Însă, pentru a nu i se atrofia teribilele aptitudini antisociale, n-a pierdut nici o zi fără a şi le exersa şi perfecţiona în jocurile sale imaginare. „Doar în felul acesta am putut evita să nu înnebunesc în cei patruzeci de ani petrecuţi în celula mea de patru metrii pe doi” s-ar scuza el, dacă scenariile construite acolo cu migală ar fi ştiute. Scenariile acelea i-au provocat multe momente de satisfacţie: au fost zile când a izbutit să-şi imagineze situaţii cât se poate de concrete, când a descoperit şi perfecţionat cele mai ingenioase metode de a sparge o bancă, de a valorifica prada şi de a inventa soluţia prin care să-şi poată justifica oricând şi în faţa oricărui control un trai de nabab. Mai ales acest din urmă aspect îl făcea să chicotească de plăcere, când parcă îi vedea pe toţi poliţiştii, procurorii şi judecătorii cum se dau de ceasul morţii să-i dovedească fărădelegile evidente, însă imposibil de dovedit. Nu, Marele Julius Zimberlan Junior nu se justifică nicicând că „Doar în felul acesta am putut evita să nu înnebunesc în cei patruzeci de ani petrecuţi în celula mea de patru metrii pe doi”. Cine a mai auzit SĂ SE JUSTIFICE cineva pentru că a ajuns, cu multe eforturi şi perseverenţă, la mari succese într-un domeniu anume? Deci, „beneficiind de lungul timp ce i-a fost oferit pentru studiu”, Marele Julius Zimberlan Junior a exersat şi consolidat teoretic ceea ce realizează în zilele noastre în mod practic. Poate că fără acea atât de lungă perioadă de învăţământ strategic, nici n-ar putea astăzi să le râdă în nas autorităţilor convinse că el se află în spatele unor mari ticăloşii, fără a mai putea fi vreodată prins². Într-adevăr Marele Julius: alţii ar fi pierdut acei ani de pomană, el a ştiut să-i utilizeze cu atâta spor!

Acest exemplu mai dovedeşte ceva: vorbind despre aptitudinile necesare performanţei în joc, cei ce şi le folosesc pentru a-şi atinge scopurile cu orice mijloace, chiar şi scopuri ce nu sunt în concordanţă cu necesităţile omenirii, ce nu vin nici în sprijinul dezvoltării ştiinţei, nici al artei, nici al formării conştiinţelor, ci, chiar dimpotrivă, ţintesc spre neajunsurile semenilor, adică ţintesc răul, oricât ar fi de dotaţi, pentru a ajunge la nivelul Marelui Julius Zimberlan Junior, trebuie să-şi formeze şi o solidă bază teoretică. Punând-o în practică, vor atinge ceea ce-şi propun. (Nici chiar geniile, asemenea Marelui Julius Zimberlan Junior, nu fac excepţie!)

Dar dacă acum am notat un caz în care protagonistul jocului urmăreşte un beneficiu material, trebuie să arătăm şi un altul, dintr-o largă categorie de exemple întotdeauna la îndemână, când sunt folosite aptitudini deosebite doar pentru a face răul în sine³.

Cu toate că, aşa cum am spus, categoria aceasta, a celor dăruiţi cu aptitudini deosebite pentru a face rău doar de dragul răului este deosebit de largă, vom arăta, în cele ce urmează, doar cazul lui Borkum L. Strumfield, zis „Pusy”:

Şi Borkum L. Strumfield se bucură de o faimă asemănătoare celebrităţii Marelui Julius Zimberlan Junior, deşi poate că nici n-am şti ceva despre persoana lui, dacă ar rămâne mereu în întuneric. Doar că Pusy, mai ales când se îmbată sau în momentele de tandreţe cu câte o femeie (înainte de a o ucide), se laudă cu nelegiuirile sale. Multă lume crede că asemenea indivizi nu există decât în mintea unor scenarişti sadici, gata pentru rating să scrie poveşti incredibil de perverse, să găsească producători la fel de avizi după bani şi regizori, scenografi, actori, operatori, costumieri, peruchieri etc. gata să le pună în scenă ori pe ecran grozăviile. „Astfel câştigă şi ei o pâine”, îi scuză şi se scuză mătuşa Bety, ahtiată după asemenea seriale. Criticul de film, Siegfried Spinat, cunoscut pentru excesivul său puritanism, descrie acele pelicule drept nişte plăsmuiri ale unor maniaci (aşa cum sunt analizate şi etichetate cazurile în tratatele de psihopatologie sexuală) şi citează similitudini cu exemplele oferite din Magnus Hirschfeld ori din Krafft Ebing, psihiatrii de mare notorietate chiar şi printre cititorii nespecialişti de la sfârşitul veacului al XIX-lea, psihiatrii care le denumesc „deviaţii”, le cataloghează şi le dau nume savante. (Cele mai multe în limba latină. O altă pudoare sfântă!) O mare eroare! Şi în viaţă sunt numeroşi asemenea oameni, ei nu populează doar imaginaţiile, presa descrie zilnic monstruozităţi comise de astfel de fiinţe oferind la vedere toate pornirile sadice ale speciei umane. Aşa şi Borkum L. Strumfield, zis Pusy: bărbat înalt, blond, cu nişte ochi superbi (cu care a reuşit să pătrundă în inimile a cel puţin 28 de femei), mereu îmbrăcat cu o neglijenţă studiată, etalând o conversaţie plăcută şi o voce ce înnebunea şi în somn domnişoarele, extrem de politicos, părând chiar timid. Când îl vedeai trecând pe lângă tine pe stradă, nu-ţi ieşea în niciun fel în evidenţă, eventual o femeie mai îndrăzneaţă îl urmărea cu privirea. Pusy s-a mutat din oraş în oraş, dintr-o ţară în alta. Trăirile din diferitele locuri pe unde a fost le expunea într-un mod palpitant, ştiind să scotă în evidenţă aspecte nici măcar observate de cei mai mulţi dintre noi. Jocurile sale erau scurte, dar extrem de intense. „Cu satisfacţii pe măsură de ambele părţi”. Deşi înarmat cu atâtea aptitudini de excepţie, cu care-şi putea ademeni cu multă uşurinţă victimele, deşi inteligent, Borkum L. Strumfield nu se remarca şi printr-o imaginaţie deosebită, aşa că proceda de fiecare dată la fel. După primele sale crime, anchetatorii au putut lesne sesiza tiparul acelor omoruri, mereu acelaşi tipar. Numai că trupurile la fel sfârtecate erau găsite când faptele deja s-au petrecut. Gravele delicte au fost semnalate în locuri diferite, pe meridiane diferite, pe continente diferite. Criminaliştii au întocmit un portret robot al victimelor, însă n-au avut date ca să întocmească şi un portret al făptuitorului. La un moment-dat, s-a crezut că ucigaşul hipnotiza femeile, întrucât lângă trupurile măcelărite au fost găsite bileţele pe care era scris că plăcerile oferite de Pusy compensează din plin orice suferinţă. Chiar aşa scriau victimele: „Plăcerile oferite de Pusy compensează din plin orice suferinţă”. Acelaşi text lângă fiecare cadavru, iar analiza grafologică a demonstrat că scrisul aparţinea indubitabil femeilor omorâte. Degeaba! „Pusy” este un apelativ des întâlnit peste tot în lume, plus că anchetatorii nu excludeau varianta că aveau în faţă un nume fals.

Borkum L. Strumfield a fost prins absolut întâmplător, când poliţia din Detroit (Michigan) a fost chemată la un hotel, unde a avut loc un alt delict, dar a nimerit din greşeală în camera lui Pusy. („Greşelile poliţiştilor sunt cele ce le aduc succesele” a scris jurnalistul Roni Stess, dar a trebuit să retracteze şi să-şi ceară scuze.) În cadrul audierilor, criminalul şi-a recunoscut nu douăzeci şi două omoruri, ci toate (?) cele douăzeci şi opt. Din declaraţiile poliţiştilor, suspectul a pozat într-un om mândru de cele înfăptuite, spunând, la fel ca şi victimele sale că „Plăcerile trăite compensează din plin orice suferinţă”.

Numai că lucrurile nu s-au terminat aici. Procesul s-a tărăgănat neobişnuit de mult pentru o cauză atât de limpede, cu faptele recunoscute şi cu un final ce nu putea fi decât unul singur: întrucât crimele au avut loc în locuri diferite, pe continente diferite şi pe meridiane diferite, Strumfield a fost plimbat în toate acele locaţii în vederea reconstituirilor. Peste tot a fost întâmpinat de armate întregi de jurnalişti, iar destăinuirile sale conţinând numeroase amănunte picante au apărut în mai toate tabloidele. „Plăcerile trăite compensează din plin orice suferinţă” a devenit titlul unui serial cu noi şi noi episoade, chiar dacă povestea parcă se tot repeta. După ce a fost, în sfârşit, pronunţată sentinţa aşteptată, în numeroase puncte de pe glob au avut loc demonstraţii cu milioane de oameni, mai ales femei, care cereau comutarea pedepsei sau chiar graţierea.

Acest „fermecător adevărat geniu al răului”, cum era numit în presă, a rămas în celula condamnaţilor la moarte vreme de câţiva ani, nimeni neavând curajul să fixeze o dată pentru executarea sentinţei. (În câteva ţări au apărut chiar şi partide Strumfield.) În isteria formată, o isterie ce nu a încetat aşa cum se diminuează de obicei asemenea fenomene de masă odată cu vremea, s-a întâmplat ceea ce a calmat pentru o vreme spiritele: condamnatul a evadat.

Nu se ştie dacă Borkum L. Strumfield (Pusy) a evadat cu adevărat, dacă a fost executat în ascuns, dacă a fost ajutat să fugă drept soluţia cea mai potrivită. (Ce şef şi-ar fi putut permite să graţieze un criminal în serie? Şi ce şef ar fi riscat să dea el semnalul execuţiei unui individ atât de adulat?) Oricum, poliţiile lumii îl caută (sau se fac doar că-l caută?), multă lume îl aşteaptă, presa previne populaţia că „fermecătorul adevărat geniu el răului” poate lovi oricând din nou.