JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (30)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (Alegro ma non tropo) Editura Junimea Iaşi 2018

7. Cuadratura cercului

După cum bine se ştie, dar mai ales se presupune, problema cuadraturii cercului a reprezentat o tentaţie perpetuă, iar alchimiştii au folosit-o în speculaţiile lor, fără însă a o putea rezolva nici practic şi nici măcar teoretic. Ei au scuza că Ferdinand von Lindemann a demonstrat abia în 1882 că, fiind vorba de un număr transcendent (pi), construcţia imaginată este irealizabilă. Ceea ce nu a împiedicat numeroşi idealişti să cheltuiască multă energie şi mult timp pentru a demonstra ceea ce nu se poate demonstra. Dar, aşa cum a remarcat Academicianul profesor Julius Zimberlan Senior, „alchimiştii, la fel ca şi parapsihologii, tocmai aceasta încearcă să facă: să infirme că ar exista ceva ce aparent nu se poate¹”.

Chiar în spiritul acesta a acţionat Wilhelm Freiherr von Romberg Ost (1556 – aprox. 1610). Celebru la vremea sa, acest farmacist, arhitect, medic şi magistru, însă în primul rând alchimist, a perseverat toată viaţa în tentativa de a infirma că problema cvadraturii cercului ar fi insolubilă. Mai mult, el a fost convins că atunci când va putea construi cu rigla şi compasul un pătrat care să aibă aceeaşi arie cu cea a unui cerc cu rază dată, va avea la îndemână şi rezolvarea celorlalte enigme din sfera alchimiei, fiindcă „nimic creat de Dumnezeu nu este insolubil şi doar munca diavolului este pentru a-l ispiti pe om şi a-i rătăci minţile”. Considerat autoritate supremă în toate domeniile sale de activitate, Wilhelm Freiherr von Romberg Ost obişnuia să poarte lungi discuţii cu diferiţii săi muşterii, pacienţi şi discipoli despre „chestiunea vieţii sale”, fiind convins că soluţia căutată este la îndemână şi că doar balastul cunoştinţelor noastre incorecte, dar preconcepute, o face atât de greu sesizabilă. „Soluţia există şi se află chiar în voi!” repeta el mereu. „Copiii neştiutori, nestricaţi de percepţiile noastre false, se află cel mai aproape de adevăr”. Aşa că, mai ales în partea a doua a vieţii sale, atât de celebrul personaj şi-a petrecut vremea în special în compania copiilor (spre mândria părinţilor acestora). Întrucât discuţiile lungi oboseau pruncii, W.F.v.R.O. a iniţiat o serie de jocuri cu care să le ţină atenţia trează. Dintre cele ce ni s-au păstrat, cel mai cunoscut a fost „Cerculeţele şi pătrăţelele”: copiii erau împărţiţi în două echipe, una primea cerculeţele, cealaltă pătrăţelele. Jocul consta în aceea că cei cu pătrăţelele trebuiau să le introducă în cercuri, iar cei cu cercurile să-i împiedice s-o facă. Se pare că un copil, viitorul faimos general Ludwig Raumgot von Romberg (Ost), ar fi fost cel mai aproape de performanţa maximă. Totuşi nu suficient de aproape pentru ca lucrarea sa să permită rezolvarea şi a celorlalte enigme studiate de alchimie. Wilhelm Freiherr von Romberg Ost a murit neconsolat, iar renumele său a pălit odată cu el. Doar jocul cu cerculeţe şi pătrăţele i-a supravieţuit, iar, cu multe secole mai târziu, un jucător la bursă a folosit notiţele pe care ni le-a lăsat savantul de la îmbinarea veacurilor al XVI-lea şi al XVII-lea. Nu se ştie ce a preluat de acolo, dar având un succes garantat cu ele, pentru a nu-şi deconspira reţeta, a distrus manuscrisul găsit la un anticar din Amsterdam. Păcat². Astfel s-a pierdut nu numai o prezumtivă metodă de câştig, dar şi un joc care a conţinut în el multe dintre enigmele nerezolvate ale evului de mijloc.

8. Perpetuum Mobile

(Aplicaţiile moderne ale Jocului lui Bebe Boy, un excelent argument pentru neîntrerupta dezvoltare dialectică a jocurilor)

Se spune că „nimic nu este nou sub soare”, iar revenirea la experienţe trecute nu reprezintă în nici un caz o raritate. Când în anul 1904, Sir John Popullssohn a descoperit în Oaza Rambo’ko ciudatul artefact datat ca provenind din mileniul al XI-lea de dinainte de Christos (?)³, nimeni nu şi-a imaginat ecoul pe care-l va stârni acel moment peste un veac. Şi nici când Samuel Brambaharara a imaginat pe calculator o comunitate primitivă şi a lăsat la libera alegere a fiinţelor astfel create să se aplece asupra artefactului din Oaza Rambo’ko, nimeni n-a bănuit aplicaţiile revoluţionare conţinute de „Jocul lui Bebe Boy”. De altfel, pe vremea lui Sir John Popullsson, precum şi a lui Samuel Brambaharara, subiectul a căzut într-un derizoriu senzaţional şi a dispărut din presă la fel de repede pe cum a izbucnit. Doar când ochii lui Bruce Hawelknut s-au aplecat peste un număr vechi din Revista de Antropologie Teoretică pe studiul „Un joc minunat”, subiectul a revenit în actualitate, iar remarca „Satisfacţia produsă de acest ciudat fenomen este atât de mare încât se transmite şi privitorilor contemporani, iar implicarea devine de neoprit” s-a dovedit, cu toate restricţiile impuse de autorităţi, abia atunci, în anul 2029, adevărată.

Astfel că, aşa cum am anticipat, la ora aceasta, Bursa pentru studierea artefactului din Oaza Rambo’ko are drept prioritate să descopere şi să implementeze „jocul extrem de complicat, pasiunea majoră şi educativă a întregii populaţii, indiferent dacă este vorba de o îndeletnicire a unei civilizaţii istorice ori a unei civilizaţii pierdute”.

Dar cum a ajuns Bruce Hawelknut să impună atât de pregnant vechiul subiect? Pentru aceasta, este necesar să admitem că războiul rece nu s-a terminat şi nu se va termina niciodată⁴, participanţii la jocul mondial rămânând mereu în competiţie. Şi, de asemenea, mai trebuie luată în considerare şi situaţia energetică globală şi implicaţiile ei geopolitice. Aşadar: Obiectul din Oaza Rambo’ko sau Jocul lui Bebe Boy are ca scop crearea unui perpetuum mobile, adică nu numai o sfidare a legilor termodinamicii (despre care şi aşa cei mai mulţi dintre noi nici nu ştim prea multe şi nici nu ne interesează prea mult), ci, în primul rând, o alternativă minunată de economisire de surse de energie. În ţările care s-au dezvoltat atât de spectaculos datorită petrolului şi gazelor naturale, Jocul lui Bebe Boy a fost strict prohibit şi cei ce ignoră această interdicţie riscă chiar şi pedeapsa cu moartea. Legile de acolo n-au putut împiedica savanţii din celelalte ţări – şi mai ales cei din marile puteri – să creeze aplicaţii imediate, astfel încât, cu o cheltuială minimă pentru energie, economia să ia un având fără precedent. Lucru ce a dus la o nouă cortină de fier, de data asta între vechile state ce-şi bazau prosperitatea pe ţiţei şi gaze şi restul lumii. ONU a cerut o tranziţie graduală a înlocuirii petrolului şi a gazelor naturale pentru a nu se provoca un cataclism geopolitic în urma „Revoluţiei Bebe Boy”. Oricum, atât marile institute de cercetări, persoanele juridice, cât şi persoanele individuale se întrec în practicarea Jocului lui Bebe Boy şi-i folosesc rezultatele în economie şi în gospodării. Aşa că nu este de mirare că numeroasele campionate locale, naţionale şi internaţionale de Bebe Boy sunt atât de generos sponsorizate de firme şi de guverne, că jocul acesta a devenit disciplină de bază încă din învăţământul primar şi că nu se mai găseşte nimeni care să nu cheltuiască măcar câteva ore pe zi cu el. Toată lumea liberă îl practică astăzi. (Tocmai când aşternem aceste rânduri, are loc finala campionatului anual de B.B. – Bebe Boy – între Surinam Surinamo, campionul en titre şi Ivan Ivanovici Ivanov, challangerul oficial.)

E de mirare cum descoperirea întâmplătoare a istoricului unui joc în urma găsirii unui obiect neidentificat într-o oază pierdută în deşert (şi nu în Insulele Folkland, cum s-a crezut până nu de mult⁵) a putut schimba în aşa o măsură soarta omenirii. Şi asta, deşi, cele mai noi cercetări au dus la concluzii cu totul diferite în legătură cu artefactul de la Rambo’ko, astăzi se crede că obiectul acela n-ar fi fost piesă a unui joc, ci un fragment dintr-o armă letală.

După cum se ştie, în prezent, pragmatice, majoritatea ţărilor au suspendat restricţiile impuse şi toată lumea este implicată într-un fel sau altul în jocul Bebe Boy.

9. Accentul tot mai mult pe public

Dacă grecii au inventat Jocurile Olimpice, prin care atleţii îşi etalau splendidele trupuri în lupta cu recordurile, romanii „au evoluat” şi au inventat întrecerile de gladiatori, evul mediu „a evoluat şi mai mult” şi a iniţiat coridele, turnirele, duelurile (cu săbii, cu pistoale, ruleta rusească etc.), adică s-a mărit miza: nu mai păreau suficiente confruntările în vederea depăşirii performanţelor fizice ale vieţii, ci s-a trecut de la întreceri între indivizi la întreceri cu moartea. Ce putea, de pildă, să facă duminica un spaniol din veacul al XV-lea, bun catolic, dar fără televizor, fără tabletă, chiar şi fără internet, pentru a-şi omorî timpul? După slujba de la biserică, avea de ales între tavernă, un autodafe sau o luptă cu taurii. Şi, chiar dacă rămânea doar la rangul de chibiţ şi nu de protagonist, jocurile acestea îi umpleau viaţa. Da, societatea „a evoluat”, „jocurile au evoluat”, ele nu se mai reduc la confruntarea dintre competitori, ci sunt organizate pentru public. Chibiţii devin fani, ultraşii şi îşi găsesc satisfacţiile nu prin participarea în arenă, ci prin trăirile din tribune. Transferul de trăiri de jos, din arenă, până sus, la galerie a făcut şi face nu numai posibilă, dar şi rentabilă industria jocurilor. Relaţia dintre suporteri şi jucătorii propriu-zişi devine strânsă, deşi fiecare dintre aceste două categorii îşi cunoaşte perfect locul şi nu încearcă să treacă graniţa. La rândul ei, mass-media cultivă din plin această relaţie, oferind chibiţilor amănuntele cele mai intime din viaţa vedetelor mai mari sau mai mici, iar posibilităţile internetului completează şi personalizează acele informaţii.

Ecouri la superba victorie a lui Jean Toluen

Toată naţiunea şi întregul mapamond au fost martori la strălucita victorie a lui Jean Toluen asupra lui Edmond Kaltaboş. Tot poporul suntem mândri de marele nostru campion, primul care a fost capabil să-l îngenuncheze pe uriaşul Kaltaboş neînvins în nici una dintre cele 44 (patruzeci şi patru) de confruntări disputate anterior. Suntem mândri şi fericiţi că putem să ne lăudăm că, asemenea lui David, învingătorul lui Goliat, am reputat ŞI NOI o izbândă cel puţin la fel de strălucită. Oferind cezarului ce este al cezarului, vedem pe micul ecran casa modestă unde s-a născut micul Jean, ba vizionăm cu interes şi interviul cu verişorul primar al campionului, aflăm de ce a divorţat de prima sa soţie şi cum l-a poreclit George Slapen, când Jean a plecat la armată. (Nu e foarte clar cine e acel George Slapen, dar faptul că s-a aflat la un anumit moment în directa apropiere a Marelui Om ne face să-l ascultăm cu maxim interes.) Păi, chiar dacă nimeni, în afară de Jean Toluen, nu s-a expus cu succes direct în ring loviturilor necruţătoare ale namilei Kaltaboş, toţi am fost cu sufletul alături de challenger, am tremurat pentru el, ne-am simţit el. (Mai ales după ce a câştigat.)

Când am afirmat că „jocul este primul transfer de energie”, nu ne-am referit doar la propria energie: iată, deşi nu noi am urcat în ring, ci, urmărind confruntarea, am stat comod în fotolii, am obţinut satisfacţia prin transferul din energia lui Jean Toluen.