În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (Alegro ma non tropo) Editura Junimea Iaşi 2018
Seiful[1]
I
La început a avut banii. O sumă considerabilă: monede de tot felul, cu chipuri de regi, împăraţi, vulturi, steme, hârtii cu efigiile aceloraşi bărbaţi şi femei şi cu încă alte chipuri, desene sau locuri. Unele monede nu se mai foloseau de mult, dar erau valoroase prin metalul pe care erau imprimate, altele, noi-nouţe, străluceau, aruncând scântei. Îi plăcea să le privească mai mult decât bancnotele – metalul dă mai degrabă senzaţia de tezaur. Cu toate acestea, nu se poate spune despre Gough că ar fi fost un avar de soiul celor zugrăviţi în romane. El prefera doar să ştie că are aceste monede şi aceste hârtii, că banii ce-i stăpânea pot să-i satisfacă o mulţime întreagă de servicii şi să-i îngăduie unele capricii. Şi şi le îngăduia.
Apoi s-a pus problema cum să-i păstreze. Banii săi erau siguri şi de toate felurile. Cei care nu erau din aur purtau desenele unor state ce n-au cunoscut inflaţia. Şi erau mulţi. Atât de mulţi încă Gough nu mai dorea alţii. De aceea nu avea nevoie să-i speculeze sau să-i bage în acţiuni ori în alte investiţii. Îi ajungeau.
Nu-şi bătea capul cu probleme de circulaţie a valorilor şi nu avea încredere în bănci. Voia să-şi trăiască viaţa, să se bucure de tot ceea ce poate ea să-i ofere şi nu dorea să fie deranjat. Cu nimic: nici cu o cădere de bursă, nici cu un crah bancar, nici cu alt soi de faliment.
Aşa că a fost sfătuit – şi a ajuns şi singur la idee – că are nevoie de un seif, de un loc sigur unde să-şi poată păstra banii.
La început, Gough se apucă să studieze tot felul de camere blindate, de dulapuri de fier, de sertare secrete. Însă toate acestea se integrează într-o ştiinţă a lor, şi – ca orice ştiinţă – şi ştiinţa seifurilor îşi are savanţii ei. Cărţile şi le-a procurat mai uşor, la fel şi revistele. Cu savanţii a mers mai greu.
Până la urmă, a ajuns la concluzia că oamenii cei mai pricepuţi în ştiinţa seifurilor nu sunt aceia care le ştiu închide, ci cei care le pot deschide. Iar aceştia se numesc, de regulă, „spărgători”. Desigur că şi printre spărgători majoritatea o reprezintă simplii borfaşi, dar elita gangsterilor – asemenea acelui Robert Luft – se pricepe într-adevăr în meseria iubită, pe care o onorează prin spiritul ei creator.
N-au fost ieftine întâlnirile cu aceşti artişti. A reuşit totuşi să le realizeze, ceea ce n-a fost puţin lucru, dacă avem în vedere că a trebuit să se deplaseze în fundul unor mahalale sau în celulele de onoare ale unor închisori. Toate acestea n-au fost întotdeauna prea simple şi l-au costat destul de mult, dar, după un timp, Gough a devenit un fel de erudit în materie, ca şi iluştrii săi maeştri.
Totuşi, pentru a se putea folosi de noile cunoştinţe în descuierea unei broaşte, era în prealabil necesar s-o fi încuiat cineva. Îşi dădu seama că a parcurs drumul invers, însă cum fiecare neajuns îşi are şi părţile-i bune, în felul acesta reuşi să-şi imagineze zaruri mai deosebite şi cifruri mai ingenioase. Şi, cum Gough n-a vrut să rămână nici în această direcţie un diletant, izbuti să facă astfel încât să-i cunoască pe cei mai pricepuţi maeştri în încuietori. Îi găsi în ateliere modeste şi în mari uzine cu benzi rulante, iar, în doar câteva luni, i se patentă un complicat sistem de lacăt. Avu, bineînţeles, grijă să nu-şi divulge cel mai ingenios prototip, invenţie pentru care era la fel de mândru ca un artist de cea mai bună operă a sa, ca un tată de progenitura-i iubită.
Dar faptul că nu se putea lăuda tocmai cu cea mai izbutită lucrare, l-a readus la motivul pentru care a realizat-o. Şi l-a costat din nou destul bani… Cum orice încuietoare trebuie să fie ataşată unei uşi pe care s-o fixeze de perete prin mecanismul ei – altfel încuietoarea respectivă pierzându-şi sensul – se punea problema făuririi seifului însuşi şi se dovedi că, în privinţa aceasta, părerile erau cât se poate de divergente în legătură cu materialul necesar asamblării.
O mică uzină îl ajută pe Gough la probele tehnice şi alta la lucrările propriu-zise. Testele de rezistenţă la diferiţi explozivi – şi nu numai cei folosiţi în spargeri – dădură rezultate dintre cele mai surprinzătoare şi munca deveni cu atât mai palpitantă cu cât metalul se opunea mai dârz la distrugere.
Doi ani au lucrat în plin oamenii săi, însă munca se desfăşura uşor şi cu plăcere fiindcă muncitorii şi inginerii se molipsiră de entuziasmul nereţinut pe care Gough reuşi să-l împrăştie în jurul său.
Când totul a fost terminat – un spion industrial a divulgat, între timp, unei uzine de tancuri secretele fabricaţiei şi a fost necesar ca întreaga muncă să fie luată de la capăt. Când materialul a fost turnat în plăci şi când materialul a rezistat la toate probele, a apărut problema asamblării plăcilor. Un complicat sistem de sudură – cumpărat în exclusivitate de la un bătrân savant laureat al premiului Nobel – rezolvă şi această problemă.
Pentru ca să se convingă de rezultatele obţinute, Gough a hotărât să le verifice în modul cel mai eficace cu putinţă: a adunat un grup restrâns de spărgători, elita acestora, le-a propus să deschidă, pe rând, seiful acum terminat, iar celui care ar fi reuşit s-o facă îi făgădui un premiu pentru care şi cei mai solicitaţi gangsteri îşi luară timpul necesar să încerce. (Păi, era în joc prestigiul fiecăruia în cadrul breslei!) Dar n-a reuşit nici unul.
Ultima problemă, nu şi cea mai simplă, era amplasarea seifului. (De dragul artei, unul dintre iluştrii spărgători furase casa de bani cu totul, însă o înapoie, după un timp, fiindcă nu avu ce să facă apoi cu lada închisă şi grea.)
Spre a nu mai putea fi furat, dar şi pentru a nu avea oaspeţi nepoftiţi în clipele când seiful ar fi fost tocmai deschis, fură montate în jurul încăperii cu pricina, dar şi în jurul clădirii, o serie întreagă de celule fotoelectrice, cât şi unele capcane medievale, altele nou imaginate, câteva idei preluate după vechile mijloace de securitate din piramidele antice. (O călătorie cu o expediţie arheologică îl documentă pe Gough şi în acest sens.)
Şi, când totul fu gata, Gough constată că nu mai are bani. Minunatul seif era gol.
II
Un dulap masiv din metal foarte dificil de descuiat, împresurat de o reţea întreagă de capcane – aceasta era tot ce a mai rămas din averea lui Gough. Când îşi terminase “dulapul”, într-un ziar apăru o notiţă despre seif şi o caricatură înfăţişând un cunoscut spărgător purtând în servietă o bombă cu hidrogen necesară deschiderii casei de bani.
Aproape uitat acum de toţi, Gough trebui să înceapă să lucreze pentru a se întreţine. Timpul liber şi-l folosea ungând niturile şi verificând complicatele aparataje. Era conştient de faptul că seiful îşi pierduse raţiunea, neconţinând nimic, dar continua să-l îngrijească, nu dintr-o afecţiune morbidă faţă de un obiect sau de un ideal pierdut, ci pentru că spera vag că va mai putea folosi cândva casa de bani pentru scopul pentru care a inventat-o şi a construit-o.
I s-a propus, la început, să organizeze în jurul seifului un nou concurs, apoi i s-a sugerat să-l vândă, să-l transforme într-un muzeu, să-l patenteze. El, poate mai mult datorită inerţiei, a refuzat. Aşa că, încetul cu încetul, alunecă într-o uitare totală.
Însă şi uitarea este ceva relativ. Chiar şi cea „totală”. Parcă ne-am juca pe mare: un timp te afli pe coasta valului, după aceea aluneci, dar, când nici nu te aştepţi, poţi reveni din nou la înălţime. Problema este doar să fi învăţat ceva din experienţele trecute.
Îl descoperi, întâmplător, unul dintre foştii săi prieteni. Apoi altul. După aceea deveni omul zilei: omul cu cel mai formidabil seif din lume, omul cu un seif perfect care n-are ce pune în el. La început, publicitatea din jurul lui Gough a fost de factură ironică şi destul de răutăcioasă. Se simţea pe vremea aceea mai rău decât atunci când păruse şi chiar fusese uitat de toţi. El, care se manifestase întotdeauna ca o fire veselă şi optimistă, rămânea tot mai mult cu ochii pironiţi într-un punct. Uită să-şi mai ungă până şi seiful. Gânduri sumbre îi treceau prin minte şi într-o zi îi veni ideea năstruşnică să se închidă pe el însuşi în casa de bani pe care a conceput-o, găsind în acest gest fel de fel de simboluri, care de care mai poetice.
Dar întotdeauna se iveşte şi câte un om plin de idei, o fire întreprinzătoare şi suficient de pisăloagă încât să descopere mereu undeva o afacere. După multe şi repetate cicăleli, omul nostru a admis să-şi parceleze casa de bani şi s-o închirieze la diferite firme.
Se constitui un monopol asupra „dulapului” său, se tipăriră acţiuni, mai multe cete de bandiţi au rămas prinşi ca muştele în miere în încercări nereuşite de efracţie, ceea ce mări reclama afacerii. Orice om bogat, ce se respecta cât de cât, nu-şi putea permite să nu se laude în societate – după scurt timp – că-şi ţine hârtiile de valoare, bijuteriile, actele secrete în acest colosal seif. Dar depunerea unui obiect pentru un timp limitat era tot mai scumpă şi, firesc, pe măsură ce seiful se umplea, tot mai puţini se puteau bucura de acest privilegiu.
Gough prosperă cum n-a prosperat niciodată. Dar şi impozitele creşteau vertiginos. Până la urmă, se învoi să-şi vândă tot stocul de acţiuni şi să-şi înstrăineze opera.
Noii proprietari ai seifului se certară între ei şi cineva divulgă secretele. Seiful, fostul lui vestit seif, devenise vulnerabil.
Avea acum din nou bani, avea din nou atâţia bani câţi îi trebuiau, era plictisit de speculaţiile cu care era tentat din toate părţile. Nu mai era tânăr, nu mai voia altceva decât să trăiască fericit şi în linişte.
Dar unde să-şi depună banii?
Făcu planuri, căută alţi ingineri vestiţi, alţi gangsteri de elită, descoperi un nou laureat al premiului Nobel. Imagină ceva grandios.
Între timp, Gough îmbătrânise doar cu câţiva ani.
[1] După Gheorghe Schwartz, Poolouri adică Paranoia Schwartz, Opera Omnia, Proză scurtă contemporană, TipoMoldova, Iaşi, 2012, pp. 49-54.
