JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (38)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (Alegro ma non tropo) Editura Junimea Iaşi 2018

1. Jocurile cu ceilalţi

Fiinţă socială – am arătat că un aspect esenţial al pedepsei este eliminarea din colectiv -, omul îşi duce viaţa alături de semenii săi, iar, odată cu dezvoltarea tehnică, ceea ce se numeşte „diviziunea socială a muncii” bazată pe o specializare punctuală de tot mai lungă durată nici nu i-ar mai permite individului să trăiască izolat viaţa modernă. Chiar şi în lunga detenţie solitară a lui Julius Zimberlan Junior, acesta a fost strict dependent de gardianul care-i aducea mâncarea. (Ravel Roman, gardianul care avea în custodie şi pe deţinutul AO209348, s-a jucat de mic de-a poliţistul. Dacă ar fi pus să-şi amintească acele momente, ar spune că nici îmbrăcat într-o uniformă adevărată nu îndeplineşte activităţi deosebite de acel joc, doar că în calitate de adult trebuie să se supună la mult mai multe reguli şi la o rutină nu întotdeauna plăcută. Chiar şi sentimentul de superioritate dat de poziţia sa faţă de prizonieri este viciată de faptul că „în fond, noi suntem cei ce-i slugărim pe aceşti nemernici”, aşa cum a spus fostul său coleg John B., înainte de a-şi da demisia.)

Ca şi jocurile cu sine, şi jocurile cu ceilalţi pornesc tot de la căutarea satisfacţiei prin scurtarea „timpului prea lung”. Aşa cum am arătat, şi jocurile cu sine se raportează, de cele mai multe ori, la performanţele celorlalţi. Jocurile cu ceilalţi pot fi doar întreceri pentru scor şi atunci ele au loc de dragul competiţiei sau pot urmări consecinţe ulterioare, jocul fiind doar un mijloc de a ajunge la acele consecinţe. Bubu se bucură de meciul disputat, chiar dacă echipa sa nu câştigă. Boxerul nu vede în ring decât adversarul, acesta îl preocupă deocamdată şi nu decizia arbitrilor, la care se va gândi abia după ultimul gong. Doamna profesoară Victoria este preocupată de perspectiva avansării. Marele Julius Zimberlan Junior are satisfacţii şi din momentele atât de palpitante ale loviturilor sale directe, dar se bucură şi de rezultatele acelor lovituri. Când „îi merge jocul”, cartoforul este total absorbit de ceea ce se petrece în clipa respectivă. Pe cel ce propune „alba neagra”, o îndeletnicire ce a supravieţuit mileniilor, îl distrează jocul, îi dă un sentiment de superioritate asupra celui pe care a reuşit să-l ademenească, chiar dacă este preocupat doar de câştig.

Jocurile pot da dependenţă, cimitirele sinucigaşilor de lângă marile cazinouri stau mărturie pasiunii de neoprit. Însă dependenţă dau şi obiectele ce ne satisfac tabieturile şi, mai nou, calculatorul, tableta, telefonul mobil. Diferitele statistici arată că atât de popularul joc de cărţi solitaire, disponibil în numeroase variante (şi) pe calculator, ocupă tot mai multă vreme din bugetul a milioane de jucători şi este comparat cu drogurile chimice. Dar şi celelalte jocuri modifică gândirea, un campion la şah sau la bridge îşi va modela întregul mod de a recepţiona lumea şi de a relaţiona cu ceilalţi.

Dependenţa este prezentă în jocurile vieţii de zi cu zi. Nu numai vechile tabieturi ale judecătorului pensionar Bazil Moraşanu îl păstrează în făgaş şi îi provoacă disconfort atunci când lipsesc, ci şi programul timpului liber al doamnei profesoare Victoria este colorat de prezenţa sau de absenţa unor plăceri nevinovate. Un serial la televizor poate să schimbe programul zilnic obişnuit al celor ce-l urmăresc. Se cunosc drame în familie, când un împătimit al unui program a fost împiedicat să-l urmărească. Producătorii cunosc acest fenomen şi-l exploatează: unele case de producţie sondează preferinţele publicului, întrebându-l dacă doreşte ca Maria Rebeca să-l ia de bărbat pe Ramon Diaz sau pe Miguel Lopez, iar serialul curge în continuare după preferinţele telespectatorilor confirmaţi în aşteptările lor. Că această dependenţă poate învinge timpul o demonstrează şi cea mai lungă întrerupere de program de televiziune întâmplată în Anglia: BBC a oprit  un desen animat cu Mickey-Mouse când s-a anunţat declanşarea celui de al doilea război mondial şi a reluat pelicula peste şase ani exact din punctul unde filmul a fost întrerupt.

În jocul cu moartea, jocul cu sinele se poate îngemăna cu jocul cu ceilalţi. Am amintit despre duel, am amintit despre luptele de gladiatori şi despre turnirele evului de mijloc. În unele, jocul este impus, în altele este asumat însuşi de protagonist. Seneca parcă şi-a presimţit sfârşitul, a emis o mulţime de cugetări despre moarte, dar este puţin probabil să fi formulat el însuşi măcar unele dintre acele gânduri înainte de a-şi tăia venele. Mai degrabă i se potriveşte lui Socrate o asemenea cugetare/enigmă chiar în pragul clipei fatale. „Ce e moartea? Sau sfârşitul sau o simplă tranziţie?”. În schimb, în timpul renaşterii, fraze asemenea celor atribuite de Montaigne : „Cel care i-ar învăţa pe oameni să moară, i-ar învăţa să trăiască” fac parte din discursul vremii. Iar acolo unde viaţa individului în mijlocul mulţimii are prea puţină valoare, moartea devine un loc comun pentru conducători. Dar nu şi pentru cel căruia îi este hărăzită.

„Povestea Vicontelui”

Se spune că vicontele Georges – François Richard d’Ominter ar fi fost cel mai iscusit mânuitor al floretei din vremea sa. Descendentul unei vechi familii nobiliare, Georges – François a trăit o tinereţe strâmtorată, tatăl său pierzând la zaruri puţinul ce i-a mai rămas din bunurile strămoşeşti. De altfel, băiatul, al treilea său fiu, a rămas orfan de timpuriu. La paisprezece ani a plecat în lume, a învăţat arta scrimei şi s-a remarcat în cercurile înalte. Cunoscut la curtea lui Ludovic al XV-lea, ar fi fost solicitat în mai multe rânduri să provoace incidente cu anumite personaje indezirabile, să se dueleze cu ele şi să le elimine. Vicontele d’Ominter n-a fost singurul profesionist al „crimelor de onoare”, dar a fost indiscutabil cel mai cunoscut şi cel mai solicitat. Pentru duelurile comandate, primea banii în funcţie de notorietatea celui pe care trebuia să-l omoare, dar şi în funcţie de cât de mult dorea solicitantul să scape de virtuala victimă. Pe la 1765, vicontele d’Ominter a ajuns un om bogat, dar, deşi având un titlu nobiliar, nu era dorit în societate, ştiindu-se că este folosit pentru eliminarea unor rivali, nimeni neputând fi sigur că n-o să i se însceneze un incident care să-l oblige la o confruntare cu acel criminal profesionist. Legenda spune că vicontele d’Ominter ar fi răpus cu floreta sa peste o sută de bărbaţi. Probabil că cifra este exagerată, însă ea a făcut interesantă povestea sfârşitului său. Un conte german, logodit cu o tânără de care era îndrăgostit şi altcineva, aflând că i se pregăteşte un scandal cu d’Ominter, i-a luat-o înainte vicontelui şi a tocmit nişte tâlhari să-l răpească. Intenţia n-a fost uciderea temutului personaj, ci sechestrarea sa până la nunta planificată. În cabana din Pirinei, unde a fost dus prizonierul, ar fi apărut o armată întreagă de rude ale celor ucişi de d’Ominter şi, spune legenda, au sosit chiar şi spiritele victimelor sale şi l-au omorât. „Povestea Vicontelui” a constituit subiectul mai multor spectacole ambulante cu păpuşi, în care personajul principal se producea cu „Aria Morţii”: el sfida Moartea, nu se sfiia s-o aţâţe şi s-o batjocorească şi savura din plin luptele sale, pe care chiar le-a numit „Strălucitul joc cu Moartea”. Dar la sfârşit, când Moartea nu mai rabdă şi-l provoacă ea la duel, nici măcar temutul profesionist al crimei nu priveşte senin confruntarea, ci cade în genunchi, cerând îndurare. Care, desigur, nu i se acordă. „Povestea Vicontelui” s-a jucat cu mare succes în pieţele localităţilor apusene vreme de aproape un secol, întâmplându-se chiar ca mai multe trupe să ajungă în scurt timp una după alta în acelaşi loc şi cu acelaşi repertoriu. O companie englezească a dus spectacolul şi peste ocean.

O altă poveste vine din Rusia începutului de veac XX

                                                Patima

În cea mai cunoscută povestire a lui Igor Beleaev, Patima, întâlnim o societate de tineri care se adună în fiecare seară de joi într-un separeu al unui local din Petersburg. Acolo se practică Ruleta Rusească. Aproximativ o dată la trei-patru săptămâni, unul dintre revolvere are un glonţ pe ţeavă. Nu se ştie nici care armă şi nici data când există pericolul mortal. După ce au avut loc patru morţi, lucrurile nu se mai pot muşamaliza şi poliţia intervine arestându-i pe cei aflaţi în flagrant. Hangiul şi tinerii sunt trimişi în Siberia. Valoarea povestirii constă în relatarea trăirilor intense ale tinerilor în tot timpul săptămânii în aşteptarea zilei de joi.

Întrucât ne-am propus să ilustrăm doar jocurile din activitatea oamenilor socotiţi normali, ne vom opri aici cu jocurile cu moartea şi nu vom prezenta cazurile de sadism ce ţin de psihopatologie. Istoria este plină de asemenea grozăvii, pe care o anumită literatură nu le-a ocolit, fie că a descris ororile unor criminali în serie, fie că a analizat, pe bază de documente, crimele împotriva umanităţii. Întrucât ne-am propus să ilustrăm doar jocurile din activitatea oamenilor socotiţi normali, ne vom opri aici cu jocurile cu moartea.

Jocurile viitorului

Odată cu descoperirile ştiinţei şi cu progresul tehnic, specializarea devine tot mai severă, iar înţelegerea omului în legătură cu cele ce-l înconjoară, cu obiectele de care se foloseşte este tot mai îngustă. Marea problemă a contemporaneităţii o reprezintă înstrăinarea faţă de obiecte, faţă de obiectele pe care chiar omul le-a creat. (Dacă până nu de mult gospodina înţelegea modul de funcţionare al uneltelor şi ustensilelor pe care le utiliza în mod curent, de pildă, mătura şi făraşul, astăzi se serveşte de aspiratorul electric al cărui mod de utilizare îl ştie din cartea tehnică, fără a-i pricepe, însă, şi principiul de funcţionare. Principiu pe care nici măcar nu-şi bate capul să-l afle. Acest lucru se întâmplă mereu mai mult cu tot ce ne înconjoară: acasă, în mijloacele de transport, la serviciu, în activităţile profesiilor, peste tot. Jocurile noastre se desfăşoară pe spaţii mereu mai înguste. Pentru un diagnostic nu te mai duci doar la un doctor, ci la tot mai mulţi specialişti, fiecare trimiţându-te şi la alţi medici specialişti. Suntem tot mai dependenţi de telefon şi de calculator, dar habar n-avem cum de se întâmplă minunea să poţi vorbi cu un interlocutor aflat la mii de kilometri depărtare şi chiar să-l poţi şi vedea. Habar n-avem acest lucru şi nici nu ne batem capul cu el. Dar ne folosim de el. Oricare dintre noi, dacă ar avea destinul de a fi unicul supravieţuitor al unui cataclism mondial, n-ar putea să instruiască o nouă generaţie de homunculi cu facilităţile de astăzi. E aproape vremea când şi cele mai populare jocuri vor fi atât de sofisticate încât nu vor mai putea fi practicate decât de tot mai puţini competitori, aşa  cum, de pildă, muzica simfonică dodecafonică nu mai este înţeleasă de cei ce n-au studiat armonia şi contrapunctul.

Astăzi, există roboţi jucători de şah. „Maestrul”, Automatul din 1770 a lui Wolfgang von Kempelen, consilierul de la curtea habsurgică, este istorie. Nu mai este nevoie ca un pitic să fie ascuns într-o maşinărie, acum chiar maşinăria joacă şah. Şi nu oricum, ci fiind în stare să-l învingă chiar şi pe campionul mondial om. Deocamdată, robotul nu-şi face decât treaba. Dar ce o să se întâmple când robotul va fi pregătit să se şi bucure de jocul său? Când roboţii se vor juca şi când vor prelua toate activităţile noastre, iar noi nu vom mai fi decât chibiţi? Ori, mai rău, piesele din jocurile roboţilor, roboţii roboţilor?