În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (Alegro ma non tropo) Editura Junimea Iaşi 2018
Primele exemple, exemplele elementare
- a) Jocul fiziologic
Jocul fiziologic este prima activitate a sugarului. El îşi bagă degetul mare de la picior în gură şi iradiază satisfacţie din toţi porii. Asta fiindcă pentru copilul foarte mic ameninţările viitorului îi sunt străine, iar din trecut nu-i vin decât amintiri din lumea atât de minunată petrecută în burta mamei: acolo a avut parte de o temperatură optimă, s-a putut hrăni atunci când a vrut, când a simţit nevoia şi nu doar când i se oferea mâncarea, nimic nu-i era interzis şi nimic nu-i era impus să facă – acolo a fost raiul, adică fericirea care nu necesită cuvinte şi nici nu poate fi pusă în cuvinte. Eu cred că metafora biblică – prin care ni se povesteşte despre Adam şi Eva alungaţi din Rai – la momentul ieşirii omului în lume la asta se referă: la ieşirea în lume a fătului. Iar pentru a accede iarăşi în Rai, a spus chiar Iisus Hristos (Matei, 18, 3): „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor”.
Adultul habar nu are de această fericire, a uitat de mult de minunatul trai din burta mamei, este terorizat de ceea ce ar putea să urmeze, iar dintre amintiri îi revin multe pe care ar prefera să le uite. Şi, sub pretextul că nu-şi mai poate introduce degetul mare de la picior în gură, de obicei nu-şi suge nici măcar vreun deget de la mână. De aceea, niciodată n-o să vedeţi un adult iradiind satisfacţia bebeluşului, chiar şi în cazul când persoana respectivă reuşeşte să pătrundă în clipa singură.
Rar este omul conştient de fericirea primordială: copilul chiar vrea să crească mai repede. E remarcabil că măcar unele mame au ajuns la înţelepciune: „De ce l-am născut? De ce nu l-am purtat întotdeauna în mine? În lumea pântecelui unde nu sunt boale, unde-i cald fără soare, unde copilul creşte fără să mănânce, unde totdeauna se joacă şi niciodată nu plânge…[1]”
Remarcabil într-adevăr, chiar dacă în lumea pântecelui mai pot apărea şi boli, şi accidente, şi alte neplăceri. (Cauzele prenatale ale deficienţei sau chiar ale handicapului, din păcate, există şi ele.)
Aşa că vom repeta:
Manifest pentru savanţii lumii: „Lăsaţi din preocupările dumneavoastră temele inutile! Concentraţi-vă geniul şi experienţa doar pentru a inventa procedeele prin care să poată oricine reveni în burta mamei, unicul loc unde nu există spaima faţă de deşertăciunea vieţii, unde fericirea, depăşind clipa singură, este prezentă tot timpul!”
Când auzim tradiţionala noastră înjurătură de mamă – prezentă la atâtea şi atâtea popoare şi în atâtea şi atâtea limbi, o resimţim drept ceva proferat împotriva adresantului, când, de fapt, ea nu vine decât să-i ureze acestuia fericirea originară! Iată adevăratul sens al subconştientei înţelepciuni populare!
-
b) Jocul imitativ
Crescând, copilul devine treptat tot mai independent şi explorează tot ce-i ajunge în dreptul simţurilor. Aşa că, din păcate, nu mai este atât de indiferent la stimulii ce-l bombardează neîncetat.
L-am citat pe Jules de Gaultier, care defineşte bovarismul drept „puterea dată omului de a se concepe altul decât este”. Doar că nu Flaubert şi nu a lui Doamnă Bovary au fost primii care s-au „conceput altfel decât au fost”. Iată, acest lucru este valabil drept o perioadă de creştere şi de conştientizare a fiinţei umane în general. Copilul vrea să fie scafandru ori aviator, după nişte caracteristici exterioare ale modelelor. Drept urmare, se joacă de-a scafandrul ori de-a aviatorul (sau chiar drept însuşi avionul). Adultul îşi face din aceste dorinţe un scop şi depune, în funcţie de trăsăturile sale de personalitate, mai multe ori mai puţine eforturi de a le traduce în viaţă.
Bubu (4 ani şi 5 luni)
Bubu este un copil dezgheţat ce nu stă locului nici o clipă. Când obosesc de zburdălnicia sa, părinţii se consolează că măcar e sănătos. Într-o zi, Bubu a văzut la televizor reprimarea unei demonstraţii de stradă.
– De ce îl bate poliţistul pe bărbatul acela?
– Fiindcă a încălcat legea, spune tata, grăbindu-se să mute pe alt canal.
– Dar are voie să-l bată?
– Păi, el e poliţist.
– Poliţistul are voie să bată alţi oameni?
– Numai dacă aceia nu-s cuminţi.
Bubu locuieşte pe aceeaşi scară a blocului cu Marcel. Acesta are doar 3 ani şi, drept urmare, se simte flatat că Bubu, cu mai mult de un an mai mare decât el, este prietenul lui. Asta mai ales pentru că Marcel este slăbuţ, poartă ochelari şi e deseori agresat de ceilalţi băieţi. Acum Bubu îşi confecţionează un chipiu dintr-un ziar şi o bască şi vine încruntat la Marcel.
– Eu sunt poliţistul. Vrei să te joci de-a poliţistul cu mine?
– Bineînţeles, se bucură Marceluş.
Bubu îi arde două cu o joardă peste spatele prietenului său. Acesta nu pricepe ce se întâmplă, dar, după ce i se explică regula conform căreia poliţistul poartă chipiu, dispune de un bulan reglementar şi are dreptul să te lovească, acceptă smerit postura de victimă. În fond, Bubu nici nu-l loveşte atât de tare cum ar putea el s-o facă – să nu uităm că Bubu este cu peste un an mai mare decât Marceluş! -, iar când vor coborî în curtea blocului şi se vor juca împreună cu ceilalţi copii, Marcel ştie că va fi întotdeauna apărat de prietenul său mai mare.
Gheorghe (45 ani)
Gheorghe (domnul agent adjutant Gheorghe Ionescu) are un renume foarte bun în familia sa numeroasă, în cartier, dar şi la slujbă. Este poliţist încă de pe când a fost miliţian şi superiorii ştiu că se pot baza oricând pe el, ziua şi noaptea, pe arşiţă ori pe ger. În dosarul său de serviciu nu se găseşte nici cea mai mică pată. O singură dată a fost implicat într-un scandal, când un cetăţean (V. R.) l-a dat în judecată pentru vătămare corporală. În fapt, la o demonstraţie paşnică – aşa a formulat numitul V. R. în plângerea penală: „demonstraţie paşnică” -, a fost lovit – „cu sălbăticie”, conform aceleaşi plângeri penale – şi a trebuit să stea şase săptămâni (de fapt doar 40 de zile) în spital. Făptuitorul s-a dovedit a fi fost chiar domnul agent adjutant Gheorghe Ionescu. Da, dar, aşa cum s-a stabilit cu şase martori, pârâtul se afla în exerciţiul funcţiunii, purta uniforma regulamentară şi s-a folosit doar de bulanul din dotare pentru a păstra ordinea publică. Aşa că în dosarul său de serviciu nu se găseşte nici cea mai mică pată. În schimb, numitul V. R., pentru că n-a respectat întocmai regulile jocului – cum a făcut în mod exemplar Marceluş, care deşi n-are decât 3 ani, a ştiut că tratamentul invaziv al lui Bubu va trece, în schimb se va putea folosi de un vajnic apărător în conflictele ce se întâmplă în orice grupare umană –, numitul V. R., pentru că n-a avut mintea puştiului, a trebuit să plătească de pomană un avocat, precum şi cheltuielile de judecată. Iar când se află în spaţiul public, trebuia să fie mereu atent să nu se lase provocat de un om în uniformă revoltat pe îndrăzneala sa inutilă.
Exemple cu aceeaşi valoare se pot da nenumărate: de pildă,
cazul lui Puiu (3,6 ani), un copil drăguţ şi precoce. Puiu a fost la medicul de familie şi a primit o injecţie în buca stângă. După ce a plâns o vreme, i s-a explicat că domnul în halat alb, domnul care l-a înţepat, este medic, iar medicul are voie să te înţepe în fund. (Ori, uneori, în braţ.) Aşa că şi Puiu şi-a făcut rost de o cămaşă albă de-a tatălui, o cămaşă care-i venea până aproape de pământ, exact ca un halat, s-a înarmat cu un ac şi l-a înţepat pe Nicuşor. Când şi Nicuşor a vrut s-o înţepe pe Helga, părinţii acesteia au intervenit şi Nicuşor a fost pedepsit. Probabil pentru că n-a purtat halatul care să-i fi permis acea procedură invazivă. La fel cum şi inculpatul B. R. a fost condamnat pentru agresiune, după ce a folosit un şiş într-un conflict pe Strada Gării. Nici B. R. n-a purtat un halat alb şi nici n-a fost medic pe timpul agresiunii.
Veţi spune că aceste cazuri nu ne arată decât că unii copii nesupravegheaţi îndeajuns imită în mod nepotrivit anumiţi adulţi, în vreme ce adulţii conştienţi nu-şi fac decât datoria. La acest reproş (dovedind – scuzaţi! – totala Dumneavoastră ignoranţă în materie), iată ce vă vom răspunde: adulţii pot da de mari neplăceri dacă nu se comportă aidoma copiilor, dacă nu le imită jocurile în viaţa de zi cu zi, dacă se cred mai deştepţi decât cei ce acţionează în numele înţelepciunii moştenite transcendental. Or, să te crezi mai grozav decât înţelepciunea străbunilor se sancţionează.
Atenţie, ne aflăm abia la primele exemple, la exemplele elementare!
Acestea nu sunt decât cazurile obişnuite, adică posibil de a fi întâlnite des. Dar în viaţă avem şi alte numeroase situaţii, a căror diversificare nu va putea fi niciodată epuizată. Aşa că îl vom lua drept exemplu doar pe Julius Zimberlan Junior, da, pe celebrul Julius Zimberlan Junior, fiul cel mare al aproape la fel de celebrului Acad. Prof. Dr. Dr. h. C. Julius Zimberlan Senior.
O biografie exemplară: Julius Zimberlan Junior a intrat în conştiinţa tuturor după ce a fost condamnat pe nedrept (?) şi a scăpat, ca prin minune, de injecţia letală. Apoi, după ce a stat vreme de 40 (patruzeci) de ani într-o închisoare de maximă siguranţă, un tânăr şi ambiţios avocat, doctor Finch de Poolo, a pus pariu cu însuşi magistrul său, renumitul profesor doctor Raphael Magnus, că poate infirma orice hotărâre judecătorească şi, ajungând de acord, au luat drept subiect al rămăşagului cazul aproape uitat a lui Julius Zimberlan Junior. Şi, într-adevăr, tânărul Finch de Poolo a izbutit să „scoată de la naftalină” dosarul vechi de peste patruzeci de ani şi să dovedească printr-o excepţie că nu s-a respectat întocmai procedura. Aşa că, fără a fi demonstrată şi nevinovăţia bătrânului puşcăriaş, acesta a fost pus în libertate. Brusc, Julius Zimberlan Junior a intrat din nou sub reflectoarele presei, devenind subiectul cel mai popularizat în buletinele informative, în talk-show-uri, în reportaje „în exclusivitate”, în breaking news, peste tot, vreme de mai multe săptămâni.
Întrucât aici avem într-adevăr exemplul unei vieţi cu totul neobişnuite, vom analiza şi jocurile acestui individ care şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă în mediul penitenciar.
Jocul imitativ al deţinutului Julius Zimberlan Junior
Plictisindu-se în celula sa de patru metri pe doi, locul unde îi treceau orele, zilele, săptămânile şi anii, J. Z. Jr. îşi imagina tot felul de ipostaze. Cât a fost tânăr şi în plină putere, gândurile îi zburau mai mult spre jocurile erotice şi doar când se satisfăcea aşa cum putea în acele condiţii, îşi imagina şi ce ar face el dacă ar fi afară: cel mai mult îl pasiona să facă pe poliţistul, adică nu pe poliţistul adevărat, ci doar să se îmbrace ca un poliţist şi din această postură să comită cele mai mari şi cele mai neobişnuite spargeri. Uneori îi reuşea atât de bine acest joc, încât regreta sincer că nu l-a aplicat cât timp a fost în libertate şi era sigur că dacă ar fi făcut-o, acum s-ar lăfăi pe un şezlong pe o plajă însorită, aşa cum a văzut că stau marii gangsteri înconjuraţi de fete frumoase şi pe jumătate despuiate în filmele color. După ce îi trecea supărarea că n-a aplicat acel joc la timpul potrivit, se imagina pe sine în secvenţele de pe malul mării. După o zi, sau două, sau o săptămână, sau un an-doi, revenea la jocul cu spargerea genială şi îşi trecea vremea încercând s-o facă şi mai spectaculoasă, şi mai eficientă.
Bineînţeles că în interviurile de după eliberare, în numeroasele talk-show-uri, în reportaje „în exclusivitate”, J. Z. Jr. nu pomenea de acele jocuri imitative purtate în celula de patru metri pe doi, din păcate, doar în imaginaţie. Păi, în sfârşit a venit vremea să le transpună în viaţă.
- c) Jocul cu reguli şi roluri
Cu afirmaţia „Totul în natură, atât în lumea fără viaţă, cât şi în cea vie, se petrece după reguli, chiar dacă noi nu le cunoaştem întotdeauna” îşi începe Immanuel Kant „Logica generală[2]”. Doar că există reguli imaginate de subiect şi reguli impuse subiectului. Până la faza jocului cu reguli şi roluri, copilul este cel ce imaginează regulile după care încearcă să acţioneze. Când nimereşte posibilul, are satisfacţie. Odată cu prezenţa în jocul cu reguli şi roluri, trebuie să accepte comandamentele impuse în colectivitatea în care tocmai intră. Copilul recalcitrant nu le va accepta, copilul cu multă personalitate va dori să le exploateze în favoarea sa, copilul cu autism nu le va recunoaşte şi va rămâne doar la regulile lui. Acelaşi lucru este valabil şi la omul adult, şi la omul de vârsta a treia.
Jocul cu reguli şi roluri se spune că ar reprezenta „cea mai evoluată” formă de activitate a copiilor. Doar că, aşa cum am arătat la 02., acelaşi model de joc cu reguli şi roluri constituie şi esenţa activităţii adultului. Chiar şi cei ajunşi la vârsta a treia, după ce părăsesc viaţa publică şi „devin fiinţe contemplative”, sunt chibiţi implicaţi şi judecă tot ceea ce privesc. Şi o fac prin prisma experienţei jocului practicat de ei înşişi: cum se respectă regulile, cum evoluează lucrurile (scorurile), ce calitate au protagoniştii actuali în comparaţie cu cei din vremea lor (care, ehei! erau de o calitate net superioară) etc.
Jocul cu reguli şi roluri constituie singurul parametru cuantificabil al devenirii: el este cel ce stabileşte cutumele, fixează legile, impune criteriile de performanţă, impulsionează ambiţiile, statorniceşte ierarhiile, scrie istoria şi o tot repetă. Să luăm lucrurile pe rând după algoritmul propus la pagina 14:
[1] Lucian Blaga, Cruciada copiilor, actul III, scena 3, în Lucian Blaga, Opera dramatică, Editura Dacia Traiană S. A. Sibiu, 1942, p. 220.
[2] Immanuel Kant, Logica generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p.64.
