Jos cu doctorii!

De ce ne trebuie doctori? Ca să ne spună cât de bolnavi suntem şi să ne deprime şi mai rău? Mai bine să nu ştim şi să trăim fericiţi mai ieftin. Pentru că, la urma urmei, dorinţa lor de a investiga costă şi bani pentru satisfacerea curiozităţilor lor nu prea mai sunt.Echipaţi cu aparate complicate de tot felul, nu se lasă până nu îţi găsesc fie o piatră semipreţioasă la rinichiul pe care credeai că nu îl mai ai, fie o diminuare a simţurilor pe care le-ai pierdut progresiv şi te împăcaseşi cu ideea. Oricum, simţul bun este şi el o chestiune de gust şi, de când este invocat politic, şi-a pierdut modesta semnificaţie pe care o mai avea pentru elite. În absenţa rezonanţei cu realitatea care ar fi de bun-simţ, doctorii pe care ne-am propus să-i desfiinţăm folosesc din ce în ce mai mult rezonanţa magnetică. Închişi în cuşca unui străin, domnul Faraday, care ne-a acordat o franciză, ne lăsăm fotografiaţi pentru ştiinţă ca pe vremuri în Cişmigiu. Asta inflaţie, de la trei lei la mai mult de o mie, şi pe cuvânt că arătam mai bine şi mai firesc în poza din parc.
La fel şi cu analizele de laborator. Brusc şi dintr-odată a apărut preocuparea pentru starea de sănătate a populaţiei. De parcă pe mine m-ar interesa sănătatea vecinului, atât timp cât afecţiunea lui nu este transmisibilă pe nici o cale, nici pe palier şi nici în lift. Cine vrea să ştie află, şi aşa s-a aflat că mulţi dintre presupuşii sănătoşi nu aveau motiv de bucurie. La fel şi cu bolnavii, unii ieşiţi la pensie de boală puţin după terminarea facultăţii şi a şomajului parţial care a urmat la un ghişeu oarecare. Câtă dezamăgire să afli că de fapt eşti sănătos tun. Prost înţeleşi de medicul de medicina muncii, într-o perioadă când această disciplină nu exista încă, au pierdut capacitatea de a diferenţia între activitate şi repaus. Victime ale sistemului, au ratat în toţi aceşti ani posibilitatea de a face sport de performanţă limitându-se la slalom şi înot pe spate, discipline în care au excelat. Fugăriţi de viteza sedimentară din buletinul de analiză şi a dosarului întocmit, au fost pe final trecuţi la pensionari pe bune, pe motive de vârstă şi respect faţă de ea. Unii au rămas să cumuleze vârsta cu boala, din care cel puţin o componentă a fost eliminată recent prin lege.
Fireşte că nu ajungeam aici dacă am fi desfiinţat la timp şi medicina de urgenţă, adică de pripeală de a da primul şi poate ultimul ajutor. Pot înţelege persoanele care au visat o viaţă întreagă să devină importante. Să fie publice, să aibă parte de girofar sau o menţiune în singurele gazete de mare circulaţie care au mai rămas. “M-au dat la ziar” nu avea conotaţia imaterială a Internetului, se pipăia, se păstra, se arăta. A dispărut şi această ultimă motivaţie de a da o spargere, de a lua mită în public fotografiat fiind şi a deveni celebru. Ca atare, a rămas girofarul ambulanţelor care, în clipele de pierdere a conştiinţei, creează iluzia importanţei pe care ai fi avut-o ca personalitate publică de rang înalt. Înălţarea care ar fi putut urma în cazuri grave este însă frecvent întreruptă de aceşti doctori de urgenţă: te bagă din nou în priză, îţi defibrilează fibrilaţiile şi modestia pierdută, te monitorizează intensiv pe secţie şi după. Dacă scapi, continui să trăieşti anonim.
Motiv pentru care ar trebui desfiinţaţi doctorii, cel puţin cei de medicină. Cei de economie urmează a fi inventaţi.