Justiția ca dreptate

Andrei Marga adaugă o nouă piesă la sistematizarea filosofică pe care o propune. După abordarea cunoașterii ca proces interogativ, a logicii ca teorie a întemeierii, a raționalității ca rezolvare de probleme, a societății ca sisteme și acțiuni, a sensului istoriei ca interacțiune, a filosofiei ca raționalizare, a religiei drept căutare a sensului, a artei ca expresie a condițiilor vieții, a universității drept cheie a educației, profesorul clujean publică o analiză a justiției ca înfăptuire a dreptății.

Redăm pasaje din introducerea cărții sale recent apărute Justiția și valorile (Meteor Press, București,2020, 400 p.). (Reporter)

“Scopul cărții de față îl constituie restabilirea dreptății ca valoare conducătoare a justiției și conceperea sensului justiției ca promovare a dreptății, cu implicațiile respective în situația în care ne aflăm astăzi.

Democrația, dreptul și morala sunt, împreună, prin forța lucrurilor, în centrul considerațiilor. Mersul justiției în România, de fiecare dată având ca reper ceea ce se petrece în democrații avansate și, desigur, într-o concepție elaborată asupra democrației, este focusul practic al analizei.

Incep cu incursiuni conceptuale care servesc la stabilirea cadrului optim pentru examinarea stărilor de lucruri. Sunt incursiuni în abordarea dreptului la Hegel, care a etalat o percepție mereu actuală a scopului general al dreptului, în atacarea democrației de către Carl Schmitt, care ne lasă să observăm ce pericole pândesc continuu dreptul, în restabilirea de către John Rawls a dreptății ca valoare conducătoare a dreptului, în lămurirea relației dintre drept, morală și democrație de către Habermas.

Îmi asum, la rândul meu, că sistemul de drept nu se poate întemeia pe o valoare sau alta fără să trimită în umbră celelalte valori sau fără să ajungă să limiteze acea valoare, dar și că nici o lege, procedură sau sentință nu ar trebui să fie străină de valori. O întemeiere discursivă, ceea ce înseamnă democratică, a dreptului ne scutește însă atât de ignorarea valorilor, cât și de sacrificarea unora îmbrățișând dogmatic una sau alta.

Statul de drept este, desigur, o magnifică achiziție istorică. El are forme variate, pe o gamă ce merge de la stat totalitar, trece prin stat dictatorial sau autoritar, la stat democratic. Nu mai este destul să pretinzi stat de drept pentru a avea democrație, din momentul în care cele două vin astăzi din istorii ce s-au separat. Statul de drept nu este automat democratic, cum se crede greșit, pentru acesta din urmă trebuind dusă totdeauna o luptă în plus.

Așa cum dovedește actualul impas institutional din România, ce a rezultat din frecventa încălcare a Constituției, statul de drept își etalează avantajele numai dacă evită instrumentalizarea – atât din partea celor care sunt tentați să-l încalce, cât și din partea celor care, sub pretextul apărării lui, îl îndreaptă împotriva altora. Și, desigur, numai dacă destui oameni veghează, cu critici prompte și pricepute în dezbaterea publică, la buna funcționare a sistemului judiciar.

Nu este societate normalizată fără justiție independentă. Numai că din măreția conceptului nu rezultă nicidecum că felul în care se face dreptate în sistemul judiciar este indiscutabil. Justiția este legată de ochi, dar adesea se dovedește că aruncă priviri în afară. Conceptual, justiția poate să arate sublim, dar aplicarea ei poate să fie instrumentalizată sau, în orice caz, inacceptabilă.

Așa stând lucrurile, pretenția conform căreia hotărârile justiției nu sunt discutabile este deopotrivă fără suport în drept, străină democrației și imorală. Socrate se plia la hotărârîrea justiției timpului său, dar aceasta nu însemna deloc să nu spună că se supune unei condamnări nedrepte.

După ce s-au dezvăluit (începând cu 2018) protocoalele secrete de “cooperare” dintre procurori, judecători și serviciile secrete, după ce s-au deconspirat aranjamente oculte care au dus la sentințe, după ce ministrul justiției a arătat oficial derapajele și abuzurile procuraturii din România, este clar că revizuiri de procese, mai devreme sau mai târziu, sunt inevitabile. De ce să nu se discute fără reținere și suficient aceste hotărâri la timpul lor, de ce să nu se facă temă din funcționarea justiției și să se reducă la maximum posibil erorile?

Pe bună dreptate, lupta cu corupția a devenit în România prioritate. Aici sunt vechi atât tentația deținătorilor de funcții de a profita, cât și neîncrederea cetățenilor în instituții, corupția fiind rezultatul comun. Lupta a fost concentrată și încredințată justiției.

Dar lupta cu corupția desfășurată în ultimul mai bine de un deceniu a avut în țara noastră efectul paradoxal al extinderii corupției. Cazuistica oficială și neoficială atestă că sunt corupte mai mult ca oricând în istoria modernă a țării selecția pentru funcții și instituții publice și accesul la resurse din fonduri publice, iar cei care conduc lupta anticorupție s-au dovedit a fi mai corupți decât ceilalți.

Cauza principală a acestei situații rezidă, pe de parte, în carențele culturii, pe de altă parte, în faptul că această luptă, formal intensificată în procesul aderării la Uniunea Europeană, a fost repede instrumentată de decidenți. Mai ales din 2004 încoace, lupta anticorupție a fost nu pentru a eradica corupția, ci pentru a lovi rivalii politici, economici sau culturali. Indiciile sunt multe.

Procurorii au fost proclamați magistrați, precum in cele mai negre regimuri, iar magistrații au fost incluși în “câmpul tactic” al serviciilor secrete. Acestea au fost scoase în fapt de sub control parlamentar și trecute în subordinea unui președinte devenit pe nesimțite, în pofida Constituției, “șef al statului”. Prin mecanismul desemnărilor unipersonale, administrația și instituțiile de forță s-au umplut de servitori, de sus până jos, în disprețul oricărei meritocrații. Statul a devenit stat clientelar, apoi, cum a recunoscut chiar creatorul său, „stat mafiot”, iar mai nou efortul este de trecere la stat disciplinar.

Imediat dupa instalarea acestui sistem s-a procedat la modificarea Codurilor juridice, iar rezultatul a fost, între numeroase aberații, revenirea la prevederea din 1948 a “denunțului” ca probă în tribunal și la practicile extorcării de “probe” după arestarea suspectului. Dreptul persoanei la procedură corectă a fost practic demolat. Apar indicii factuale a ceea ce se știa, anume că alegerile prezidențiale din 2009 au fost „controlate” de șefii serviciilor secrete, ai procuraturii și ai ministerului de interne și o parte a presei, care s-au ocupat de realegerea „șefului statului” în condițiile în care nu se atingea majoritatea. Se înmulțesc indiciile a ceea ce se bănuia – desfigurarea frecventă a alegerilor.

Împotriva oponenților politici, din 2005 s-au luat măsuri în legislație. Și astăzi se caută asemenea măsuri.

În plus, oponenții atinși de “justiția” controlată, au fost etichetați ca “penali” și opriți la ocuparea de funcții publice. Judecători care nu au aplicat optica unor procurori zeloși au fost arestati. Cel mai recent, pentru a împiedica un parlament ales democratic să normalizeze legislația, se apelează la “mișcarea” din stradă. Se vrea instituționalizarea acestei “mișcări”, așa cum preconiza în anii treizeci juristul care a pavat “juridic” calea dictaturii din Germania de atunci!

Între timp, serviciile secrete au fost supradimensionate. După datele publicate, Romania are cel mai mare, proportional vorbind, efectiv de angajați în aceste servicii din Europa. Nu pare să fie practic sector fără “acoperiți”. Se poate deduce ușor observând ocuparea funcțiilor și promovările în instituții (ministere, conduceri locale, universităti, justiție etc.) despre ce este vorba. S-a revenit pe nesimțite la situația acuzată de disidența anilor optzeci – ocuparea de funcții în guvern, agenții, companii, universități cu ajutorul serviciilor secrete. Mai nou, cei care au făcut parte din suita “șefului statului” declară că anumite hotărâri ale justiției in tribunal au depins de voința acestuia! Alt membru al suitei vorbește de “statul interior” statului existent, ce s-ar fi constituit din cei desemnați de “șeful statului” pentru a controla societatea!

Datorită unei continue manipulări, s-a ajuns la un dezechilibru grav și plin de consecințe în societate. Teme precum limitarea libertăților unor cetățeni, încarcerarea lor, acțiunile instituțiilor de forță sunt socotite mai importante decât progresele în materie de drepturi și libertăți și extinderea oportunităților și ocupă scena publică. Pare să fim singura țară în care reuniunile anuale de bilanț ale serviciilor secrete și procuraturii sub bagheta “șefului statului” sunt socotite evenimente de importanță esențială și mediatizate, cu generalitățile lor goale cu tot, în loc să se discute chestiunile vieții. De pildă, ce este de făcut pentru cei fără șanse și lipsiți de apărare în societate, cu cât s-a mai redus sărăcia sau ce creații și inovații s-au mai produs!

Tema luptei cu corupția a fost dezvoltată de propagandiști în tema “statului de drept”. Oficial, nu se face nici acum distincție între stat de drept democratic și stat de drept fetișizat. Supremația legii, libertățile și drepturile cetățenești, tripartiția puterilor, independența justiției sunt înțelese îngust, conform intereselor de perpetuare a puterii unor persoane.

Ministrul justiției din 2017 a declarat repetat că sistemul judiciar din România scârțâie din toate încheieturile. Constatare cât se poate de lucidă! Așa stând lucrurile, este clar că la degradare nu se face față cu demagogia reflexă a independenței justiției sau cu spălarea obișnuită a mâinilor.

Întrebarea cheie este aceasta: cum se ajunge ca prin hotărârile judiciare să se ajungă la justiție? Răspunsul meu este că, în situația creată în România, trebuie satisfăcute cinci condiții ale normalizării. Anume:

a) legi în interes public, în locul legilor ca instrument de luptă al cuiva. Sub acest aspect se înșală cei care cred că simpla punere în aplicare a legilor și independența judecătorilor ar fi suficiente pentru a ajunge la justiție;

b) proceduri normalizate capabile să promoveze dreptul. Sub acest aspect se înșală cei care nu vor să ia în seamă faptul că procedurile din sistemul de drept al României actuale sunt retardate chiar dacă au fost adoptate recent, ele fiind orientate mai mult spre lovirea unor persoane, decât spre apărarea drepturilor și libertăților și a ordinii de drept, cum prevede Constituția;

c) instituții decolonizate prin trecerea selectării și numirii magistraților în seama unei autorități publice. Sub acest aspect se înșală cei care minimalizează importanța scoaterii selectării și numirii magistraților din sfera desemnărilor unipersonale. Destul să vedem cum s-au numit vârfuri ale justiției (recompense cu numirea pentru servicii făcute celui care numește, oameni de casă ai unor politicieni, premierea necalificării și supușeniei etc.) pentru a recunoaște urgența punerii întregului proces sub autoritate publică;

d) revederea pregătirii juriștilor. Sub acest aspect se înșală cei care cred că pregătirea actuală ar fi în regulă. La orice comparație, fie și cu alte țări din regiune, rezultă că România are ceva de făcut în materie. Așa cum educatorul trebuie să fie educat și justițiarul trebuie să posede competența, inteligența și înțelepciunea justiției;

e) asumarea adevărului că independența justiției și, mai profund, conștiința juridică nu sunt produs doar al educației, ci și al unei organizări instituționale. Sub acest aspect se înșală cei care pun totul în conștiința judecătorilor, în loc să prevadă mecanisme de corectare a deciziilor și, de ce nu?, de răspundere pentru sentințe.

Trebuie asumat că occidentalizarea, europenizarea înseamnă înainte de orice justiție ce asigură triumful dreptății în litigii. Nu este justiție unde nu este democratizare, tripartiție a puterilor în stat, independență a justiției, „neliniște etică” în adoptarea deciziilor și „îndoială metodică” privind adecvarea lor. Aceste măsuri, abia ele, vor permite închiderea dramaticei și oneroasei paranteze a degradării justiției și, în fond, a economiei neputinței”. (Din Andrei Marga, Justiția și valorile, Meteor Press, București, 2020).