In acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz. „JUSTIŢIA SUVERANĂ sau adevăratul TRATAT DE DREPT PROCEDURAL“
- Cazul cunoscut drept „Cafeaua cu două linguriţe şi jumătate de zahăr”
„Forma cea mai răspândită de paliativ o reprezintă tabieturile, ele nici măcar nefiind, de multe ori, conştientizate. La fel şi aşa-numitele droguri uşoare, cum ar fi ţigările sau cafeaua.”
Fiindcă tot veni vorba, în timp ce ne străduiam să mai aflăm ceva mai multe despre exemplarul caz Rom J. Rominger, am mai dat de un proces în care celebrul Ludovic L. (pe care nu-l cheamă Ludovic L.) a pledat atât de încântător bazându-se pe particularitatea general umană prin care clişeele şi imitarea modelului asumat conduc ambiţiile şi, respectiv, viaţa oamenilor. Nu este acelaşi lucru dacă un prunc creşte într-o familie demnă şi îşi ia de mic drept exemplu pe onorabilul său tată ori se naşte într-un mediu infracţional, unde pruncul nu învaţă decât să admire pungăşiile. Nu este deloc acelaşi lucru, iar consecinţele sunt pe măsură!
În cazul de care ne ocupăm, este vorba despre Dosarul e345678/2, din care aflăm cum au decurs procedurile în procesul lui Wilhelm Grigorovici Spandau, un proces ce a făcut destulă vâlvă la vremea lui. Desigur toate înfăţişările unde s-a prezentat şi se mai prezintă celebrul avocat Ludovic L. (pe care nu-l cheamă Ludovic L.) se bucură de multă atenţie din partea opiniei publice, însă procesul lui Wilhelm Grigorovici Spandau parcă a fost mai mediatizat decât alte acţiuni judecătoreşti unde a fost prezent şi Ludovic L.[1].
În procesul acesta, cunoscut drept „Cafeaua cu două linguriţe şi jumătate de zahăr”, numitul Wilhelm Grigorovici Spandau a fost judecat pentru că ar fi provocat moartea văduvei Monika Ivanova Haller (se citeşte Galler). Wilhelm Grigorovici a fost şi el văduv de peste patru luni, când cei doi au hotărât să-şi împartă destinele, aşa că bărbatul s-a mutat la distinsa doamnă. Dar atât el, cât şi ea, erau tributari unor tabieturi vechi, adânc înrădăcinate, greu de modificat la o anumită vârstă. Wilhelm Grigorovici era obişnuit de foarte tânăr să-şi bea cafeaua cu două linguriţe şi jumătate de zahăr, întrucât unchiul Michael Simionovici, şef de birou la Prefectură şi omul pe care copilul Wilhelm, pe atunci doar simplu „Wily”, îl adora (mai ales pentru favoriţii atât de caracteristici personajului) practica un adevărat ceremonial atunci când îşi bea cafeaua: mai înainte băga linguriţa în zaharniţă, o ţinea acolo fix şase secunde (pe care le număra cu voce tare), apoi scotea linguriţa din zaharniţă, scutura de pe ea ceea ce era „cocoaşa cămilei”, cum se exprima de fiecare dată, clătina de câteva ori linguriţa pentru a cădea tot ceea ce era în plus, o băga în ceaşca de cafea şi amesteca de douăsprezece ori (numărând cu voce tare). Acelaşi ritual îl repeta şi cu cea de a doua linguriţă. La cea de a treia, totul avea loc doar pe jumătate (păstratul linguriţei în zaharniţă dura doar trei secunde, iar amestecatul în ceaşcă şase). După ce termina toate acestea, ducea ceaşca spre nas (niciodată nasul spre ceaşcă) şi inspira de opt ori aburul. Abia după aceea sorbea la intervale regulate licoarea. Admirabil!
În schimb, doamna Monika Ivanova servea cafeaua fără zahăr: nu din pricina diabetului, ci fiindcă, în general, nu folosea nici un fel de îndulcitor. Şi, pe deasupra, doamna Monika Ivanova bea toată cafeaua din ceaşcă din cel mult trei înghiţituri. La începutul relaţiei, Wilhelm Grigorovici o dezmierda spunându-i că ea nu bea cafeaua cu două linguriţe şi jumătate de zahăr pentru că ea însăşi este atât de dulce. Pe urmă, însă, a început să-l enerveze că ea hăpăia lichidul aşa de repede („Păi, nici n-ai cum să-l savurezi, în felul acesta!”). Dar nici un sfat, nici o indicaţie pe un ton mai blând ori mai sever, nimic n-a făcut-o să-şi schimbe obiceiul. (La proces, eminentul procuror Doctor Ragnavaldur Sicl a adus dovezi cât se poate de convingătoare cum că nu numai acuzatul era captivul tabietului în urma admiraţiei neţărmurite din fragedă copilărie faţă de unchiul său, Michael Simionovici, fostul şef de birou de la Prefectură, dar şi victima a fost, la rândul ei, captivă tabietului moştenit de la răposatul ei tată, pe care l-a iubit aşa de mult şi care a spus chiar de două-trei ori că o cafea adevărată se bea pe nerăsuflate: „altfel îşi pierde patruzeci la sută din efect”.
Situaţia a devenit necontrolabilă, nici una dintre părţi nemaisimţind nici o plăcere din băutul cafelei, atâta vreme cât cealaltă parte proceda atât de… atât de nefiresc. Aşa că relaţia dintre Wilhelm Grigorovici Spandau şi văduva Monika Ivanova Haller (se citeşte Galler) n-a mai putut continua şi Wilhelm Grigorovici s-a întors în vechiul său apartament de pe Strada Principală nr. 24. Dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, nu s-ar fi întâmplat nenorocirea! Numai că lucrurile nu s-au terminat aici! Wilhelm Grigorovici a constatat că nici în lipsa Monikăi Ivanova nu-i mai prieşte micul dejun: în timp ce încerca să-şi realizeze ritualul, îi apărea mereu în faţă imaginea Monikăi Ivanova „cum îşi bătea pur şi simplu joc de cafea”. Or, se ştie că micul dejun prefaţează întreaga zi: dacă dimineaţa îţi merge prost, e lucru dovedit că toată ziua va fi rea. Azi aşa, mâine aşa, până ce Wilhelm Grigorovici n-a mai rezistat şi a mers la văduva Monika Ivanova, iniţial cu intenţia de a o corija cu vorba bună. Ce s-a întâmplat de fapt s-a arătat în instanţă (în două variante diametral opuse): acuzatul a susţinut că văduva Monika Ivanova, care a ţinut atât de mult la modul cum şi-a băut de domnişoară cafeaua, după modelul bunului ei tată, ar fi murit de supărare că Wilhelm Grigorovici nu numai că nu înţelege cum se bea cafeaua, dar vrea să-i impună şi ei un ritual absurd. În schimb, eminentul procuror Doctor Ragnavaldur Sicl a susţinut că acuzatul ar fi ameninţat atât de agresiv biata femeie, încât, de spaimă, aceasta ar fi decedat. De spaimă! „Aşa că acuzatul s-ar afla în situaţia de a fi săvârşit o crimă din culpă, dacă nu punem la socoteală faptul că a venit atât de furios la domiciliul victimei, încât s-ar putea vorbi chiar şi de o crimă cu premeditate”. În ceea ce priveşte declaraţia medicului legist, Doctor Knut Ludovikovici Balsen-Balsenov, acesta, întărind spusele eminentului procuror Doctor Ragnavaldur Sicl, n-a putut decât constata decesul în urma unei cumplite sperieturi. (Quod erat demonstrandum!)
Numit, de data asta din oficiu, atât de renumitul avocat Ludovic L. (pe care-l cheamă în realitate altfel) a încercat aceeaşi strategie ca şi în cazul Beniamin Robert Sorensen, adică, mergând pe faptul dovedit că tabieturile născute din imitarea modelului asumat pot proveni încă din fragedă pruncie, trăsătură general umană, aşa că a întrebat onorata instanţă dacă trebuie culpabilizat cineva care se comportă conform unei trăsături general umane. După care, de asemenea ca în cazul Beniamin Robert Sorensen, a încercat să identifice şi micile gesturi ale aceleaşi onorate instanţe drept urmări general umane provenind în acelaşi mod. Deşi onorabilul judecător Academician Profesor Doctor Doctor honoris Causa Julius Zimberlan nu i-a permis să meargă prea departe pe linia aceasta, îngăduindu-i doar să explice de ce grefiera, subtila domnişoară dr. Brunhilde Lotte Ivanova, îşi tamponează în mod regulat şi atât de graţios pleoapele, genialul avocat a dat dovadă că a studiat cu multă atenţie pe toţi membrii completului de judecată. („Domnule, a povestit seara la cafenea eminentului procuror Doctor Ragnavaldur Sicl, domnule, omul acesta a ştiut şi că subtila domnişoară dr. Brunhilde Lotte Ivanova îşi tamponează în mod regulat şi atât de graţios pleoapele fiindcă mama dânsei avea acest obicei, ca să nu-i zic tic. Uimitor ce surse de documentare are acest Ludovic L.!”, şi-a mai arătat încă o dată procurorul admiraţia.) Nefiindu-i permis să arate, faţă de atâta lume, de ce eminentul procuror Doctor Ragnavaldur Sicl graseiază aşa de inconfundabil, obicei preluat de la atât de iubitul actor de scheciuri admirabile Robert d’Uma şi cu atât mai puţin de ce onorabilul judecător Academician Profesor Doctor Doctor honoris Causa Julius Zimberlan adoptă în mod obişnuit o ţinută marţială, sprijinindu-şi capul de mâna stângă, în vreme ce îşi foloseşte mâna dreaptă ca să descrie rotocoale în aer, gestul său atât de caracteristic moştenit de la distinsul învăţător Dr. Vladimir Horowitz (nici o legătură cu pianistul, simplă coincidenţă de nume), cel ce i-a îndrumat primii paşi pe drumul ştiinţei, întrucât nu i s-a permis maestrului Ludovic L. să folosească aceste exemple pentru a dovedi că şi clientul său, Wilhelm Grigorovici Spandau, nu a acţionat decât în virtutea unui tabiet preluat de la modelul său, Michael Simionovici, şeful de birou la Prefectură, neprocedând, deci, decât strict uman, marele avocat a trebuit să-şi întărească spusele, citând exemplele din domeniu prezentate în mod atât de convingător de Seneca, Sfântul Augustin şi Borak cel Bătrân. Iar, în finalul strălucitei sale pledoarii – cireaşa de pe tort -, a întrebat retoric: „Poate fi sancţionată subtila domnişoară dr. Brunhilde Lotte Ivanova că îşi tamponează în mod regulat şi atât de graţios pleoapele, fiindcă mama dânsei avea acest obicei, ca să nu-i zic tic?” După o pauză de efect, a răspuns tot el: „Nu. Categoric NU!” Iar după o altă pauză (de şi mai mare efect), a întrebat pe un ton cât se poate de ferm: „Dacă subtila domnişoară dr. Brunhilde Lotte Ivanova, îşi tamponează în mod regulat şi atât de graţios pleoapele fiindcă mama dânsei avea acest obicei, ca să nu-i zic tic şi nu poate fi acuzată pentru aceasta, pe cale de consecinţă, este limpede că nici domnul Wilhelm Grigorovici Spandau nu poate fi acuzat că-şi bea în fiecare dimineaţă cafeaua cu două linguri şi jumătate de zahăr, după modelul preluat în fragedă copilărie de la modelul său în viaţă, regretatul Michael Simionovici, şeful de birou la Prefectură!” (Aplauze îndelungate.)
După o profundă deliberare, justiţia suverană a conchis că nu poate fi nimeni culpabilizat pentru că acţionează în virtutea imitării unui model asumat din fragedă pruncie, trăsătură general umană, dar că există şi excepţia după care cineva care acţionează în virtutea imitării unui model asumat din fragedă pruncie este vinovat, dacă prin asumarea unui model asumat în fragedă pruncie aduce prejudicii unei alte persoane ori unui grup de alte persoane. Aşa că Wilhelm Grigorovici Spandau a putut fi condamnat la pedeapsa pe care o merită. Fix la pedeapsa pe care o merită!
Urmări: opinia publică a început să preia ritualul băutului cafelei practicat de Wilhelm Grigorovici Spandau, mai ales bărbaţii; femeile, în marea lor majoritate, acceptând argumentele tatălui răposatei Monika Ivanova Haller (se citeşte Galler), îşi beau în fiecare dimineaţă cafeaua din doar trei înghiţituri: unu, doi, trei!
Drept urmare, s-a legiferat ca „ritualul Spandau de băut cafeaua să nu fie îngăduit decât atunci când nu sunt martori de faţă, astfel evitându-se consecinţe dintre cele mai grave”.
Fiindcă prevederea aceasta a apărut după condamnarea lui Wilhelm Grigorovici Spandau, acesta săvârşind fapta pe vremea cât încă nu era interzis să aibă loc faţă de martori, pedeapsa condamnatului a fost casată, iar domnul Spandau a fost repus în drepturi.
Întrebări:
- Credeţi că interzicerea ritualului Spandau de băut cafeaua în prezenţa unor martori este suficientă?
- Credeţi că se impune o expertiză ştiinţifică menită să dovedească o dată pentru totdeauna care dintre cele două metode de băut cafeaua (metoda Spandau ori cea din trei înghiţituri – unu, doi, trei) este mai indicată din punct de vedere medical?
3. Ce amendament aţi propune la această importantă lege, ţinând cont de unele urmări neplăcute în urma aplicării ei, cum ar fi, de pildă, faptul că ritualul Spandau devenind viral în cadrul populaţiei de sex masculin, dejunurile în familie ar dispărea?
[1] Se zvoneşte, dar fără să dăm această informaţie drept sigură, că s-a ajuns până acolo încât, uneori, chiar şi magistraţii, în special onorabilul judecător Profesor Universitar Emerit Academician Dr. Dr. h. C. Julius Zimberlan şi eminentul procuror Doctor Ragnavaldur Sicl ar fi contribuit (desigur sub acoperire) la adunarea sumelor necesare pentru a se achita atât de consistentul onorariu al maestrului. Deşi nu există nici o dovadă certă în această privinţă, informaţia pare verosimilă: pe de o parte, cei doi magistraţi au fost suspect de multe ori delegaţi la procesele unde pleda Ludovic L. (indiferent sub ce nume şi sub ce înfăţişare), iar, pe de altă parte, să fii parte la acele dezbateri îţi asigura o notorietate pentru care nu a existat şi nu există nici o altă oportunitate atât de evidentă.
