In acest spațiu, aici puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz. „JUSTIŢIA SUVERANĂ sau adevăratul TRATAT DE DREPT PROCEDURAL“
Comentariul maestrului Ludovic L. (pe care nu-l cheamă Ludovic L.):
„Teza profesorului Julius Zimberlan îndreptăţeşte Justiţia suverană să condamne – pe deplin justificat – fiecare afirmaţie drept un plagiat. Nu reprezintă o scuză dacă originalul nu mai poate fi descoperit: Justiţia suverană este datoare să condamne – pe deplin justificat – fiecare afirmaţie drept un plagiat! Ceea ce dovedeşte că nimeni nu e mai puţin vinovat decât noi ceilalţi. Noroc doar că Justiţia este întotdeauna suverană.”
- O enigmă veşnică: poate fi socotit geniu un vinovat de genocid?
Julius Zimberlan a fost un copil extrem de capabil. Toţi dascălii l-au lăudat întotdeauna şi cu orice prilej, spre mândria părinţilor săi. (Asta parcă am mai spus-o.)
Julius Zimberlan a fost un student extrem de capabil. Toţi dascălii l-au lăudat întotdeauna şi cu orice prilej, spre mândria părinţilor săi. Şi a întregului oraş. (Şi asta parcă am mai spus-o.)
Julius Zimberlan a fost un specialist extrem de capabil. Toţi şefii şi colaboratorii l-au lăudat întotdeauna şi cu orice prilej, spre mândria întregii ţări. O ţară ce nu trebuia să se mai teamă de nicio putere rivală: arma inventată de Julius Zimberlan descuraja orice rival, orice prezumtiv inamic.
Julius Zimberlan a fost genial. Asta n-o poate contesta nimeni. Cu atât mai puţin cele patru milioane de victime ale formidabilei sale arme. Dacă n-ar fi fost genial, Julius Zimberlan n-ar fi izbutit să-şi desăvârşească opera, susţin admiratorii săi. Dacă n-ar fi fost genial, n-ar fi murit cele patru milioane de victime, zic pizmaşii. Însă orice ar spune ei, Julius Zimberlan a fost genial. Spre mândria întregii lumi de bună credinţă.
Comentariul maestrului Ludovic L. (pe care nu-l cheamă Ludovic L.):
„O persoană care a inventat ceva ce poate revoluţiona ştiinţa este o persoană care îmbunătăţeşte confortul omenirii, creând, totodată, premisele unor distrugeri catastrofale. Pe cale de consecinţă, fiecare geniu trebuie respectat, acoperit cu cele mai mari onoruri şi recompensat pe măsură. Şi tot pe cale de consecinţă, fiecare geniu trebuie condamnat pentru ipoteticele dezastre pe care le face posibile. Ceea ce dovedeşte că nimeni nu e mai puţin vinovat decât noi ceilalţi. Noroc doar că Justiţia este întotdeauna suverană.”
- Legile pentru Reglementarea Aprecierilor Operelor de Artă şi a Celor Asimilate Acestora (L.p.R.A.O.d.A.ş.a.C.A.A.)
„Arta a devenit o adevărată competiţie sportivă în care regulamentul atât de efemer e stabilit de arbitrii momentului” a scris Julius Zimberlan în editorialul său din revista întitulată chiar ARTA. Articolul a pornit de la neobişnuit de agresiva polemică dintre Dr. Robert Komsa şi respectiv Prof. Dr. Rubin Schmeltzermacher. La care s-au afiliat, treptat, şi alţi „grei” ai criticii. (După cum se ştie, după ce Komsa a „desfiinţat” pur şi simplu ultima carte a lui H. B. Rufflet, Schmeltzermacher a sărit ca ars în sprijinul autorului pe care el însuşi, prin autoritatea sa, l-a lansat până spre vârfurile topului mondial. Aşa că, încetul cu încetul, lucrurile au degenerat, fiecare parte luând totul ca pe o chestiune personală. Cel mai grav, însă, a fost când însuşi ministrul culturii a intervenit în dispută, continuarea fiind o campanie pro-, dar mai ales antiguvernamentală. („Să i se spună poporului ce a făcut Guvernul ca să avem o artă armonioasă!”)
Scandalul, în care cartea lui H. B. Bufflet aproape că a fost înghiţit cu totul, a ajuns până în Parlament, unde un senator al Partidului Reconstrucţiei Naţionale, formaţiunea care arbitrează de ani de zile fragila majoritate, a propus ca şi critica literară şi, în general, critica de artă să fie exercitată după nişte reguli clare, stabilite prin lege. Astfel, disensiuni „făcând atâtea valuri inutile” vor fi pe viitor evitate.
După ce Legea pentru Reglementarea Aprecierilor Operelor de Artă şi a Celor Asimilate Acestora (L.p.R.A.O.d.A.ş.a.C.A.A.) a fost adoptată, s-a putut trece şi la pasul următor: un deputat al Partidului Revoluţiei Învingătoare a propus ca aprecierea operelor de artă şi a celor asimilate acestora să fie exercitată de un unic program de calculator, ceea ce va duce la eliminarea definitivă a subiectivităţii umane. Legea a trecut cu 154 voturi „pentru”, două „contra” şi treisprezece abţineri. (Este adevărat că votul s-a desfăşurat doar într-o pauză cerută de majoritatea parlamentară înainte de disputa în jurul bugetului…)
Acum, când se ştie prin reglementare legislativă cât de valoroasă este o operă de artă, s-a propus ca tot doar prin minunea tehnicii – inteligenţa artificială – să fie create operele de artă şi cele asimilate acestora, fiind trecută în categoria „activităţi ilicite” crearea artistică de către persoane fizice şi/sau juridice. Pedepsele prevăzute vor fi între patru şi opt ani închisoare şi confiscarea parţială sau totală a instrumentelor folosite.
Şi – Slavă Domnului! – polemicile asemenea celei provocate de cartea lui H. B. Rufflet vor fi imposibile!
Comentariul maestrului Ludovic L. (pe care nu-l cheamă Ludovic L.):
„Întrucât crearea operelor de artă a devenit prin lege apanajul exclusiv al computerelor, este de aşteptat ca şi celelalte activităţi inutile să fie delegate inteligenţei artificiale: jocurile, sportul, mass-media etc. Astfel vor fi eliminate discuţiile pătimaşe legate de concepte ca „frumos/urât”, „valoros/lipsit de valoare”, „moral/imoral” etc. Dar pentru ca acest vis de aur să devină realitate, este necesar ca şi programele să fie concepute tot de computer. Ceea ce va dovedi ştiinţific adevărul că nimeni nu e mai puţin vinovat decât noi ceilalţi. Noroc doar că Justiţia este întotdeauna suverană.”
- Cine se află în spatele oglinzii?
Am mai povestit despre uimirea unei soţii de director de bancă, atunci când, privindu-se în oglinda veneţiană din dormitor, a constatat că verigheta de pe inelarul stâng era purtată de femeia din faţa ei pe inelarul drept. Doamna director a zăbovit îndelung asupra acestui aspect, observând că nu este ceva în regulă cu femeia din oglindă. Care-i semăna izbitor la o privire superficială, însă care s-a dovedit că totuşi reprezintă o altă persoană: doamna director a atins cu dreapta mâna celeilalte şi aceasta i-a răspuns imediat, dar cu mâna stângă.
– Ceva nu este în regulă, i-a spus doamna director soţului ei, venit obosit după o şedinţă prea lungă a Consiliului de Administraţie. Ceva nu este în regulă, i-a spus şi i-a povestit ce a observat şi că în oglinda veneţiană din dormitorul lor s-a insinuat o femeie străină.
– Eşti prea multă vreme singură, i-a răspuns domnul director blând, dar ce pot să fac? Nici nu ştii prin ce situaţii complicate a trebuit să mă descurc astăzi. Şi aşa este aproape în fiecare zi.
– Tu nu înţelegi că o femeie străină – care, e drept, îmi seamănă – s-a cuibărit în oglinda din dormitorul nostru? În chiar dormitorul nostru! Doamna director l-a luat de mână pe importantul ei soţ, un om admirabil, dar, din păcate, uneori atât de indiferent la aspectele personale cele mai grave, l-a luat de braţ şi l-a dus în faţa oglinzii veneţiene din dormitorul lor conjugal. Apoi i-a luat mâna stângă şi i-a pus-o pe oglindă. Prompt, de după sticlă i-a răspuns clona. Doamna director a scos un strigăt de spaimă: „Vezi? Şi omul din oglindă poartă verigheta pe inelarul drept! Or fi dintr-o altă civilizaţie?”
A doua zi, tot singură în casă, doamna director începu să caute şi să descopere şi alte deosebiri dintre persoana ei şi femeia din oglindă. Şi de câte ori mai găsea câte o inadvertenţă, îi spunea cu voce tare: „Iar te-am prins!”
Aşa că totul i s-a părut suficient de concludent: în oglindă nu ne reflectăm noi, ci incarnarea cine ştie cui. Doamna director a luat o pătură mare şi a acoperit oglinda. Apoi cugetă în linişte la cine ar putea fi cea din spatele sticlei.
După o vreme concentrarea aceasta o obosi şi i se făcu cald. Deschise fereastra şi se întinse pe pat. Gândurile nu-i dădeau pace şi ea privea în penumbra încăperii tot la pătura de pe oglindă. Afară se stârni o boare care flutură pătura. Venind seara acasă, domnul director o găsi leşinată.
– A venit de acolo şi m-a atins, i-a spus când, în sfârşit şi-a revenit. Semăna leit cu mine, dar nu am fost eu!
Doctorul Wundt, cu care doamna director a început orele de psihoterapie a fost obligat să recunoască şi el că între noi şi cei din oglindă sunt deosebiri fundamentale. Şi nici doctorul Watzek, cel la care doctorul Wundt a început orele de psihoterapie, n-a putut să ajungă la altă concluzie în faţa dovezilor de necontestat, dovezi atât de simple, începând cu „testul verighetei”: cel (cea) de după sticlă poartă mereu verigheta pe cealaltă mână decât cel (cea) din faţa sticlei.
Comentariul maestrului Ludovic L. (pe care nu-l cheamă Ludovic L.):
„Întrucât oglinzile mint cu atâta neruşinare, de multe ori cu consecinţe tragice, aceste instrumente criminale vor trebui să fie strict interzise. Grupurile infracţionale de fabricanţi de oglinzi vor fi atent monitorizate, iar anihilarea lor va rămâne problema prioritară a oricărui program guvernamental ce se respectă. Nici o oglindă nu poate ascunde că nimeni nu e mai puţin vinovat decât noi ceilalţi. Ba, se poate spune că fiecare oglindă tocmai adevărul acesta îl face vizibil. Noroc doar că Justiţia este întotdeauna suverană.”
