Luna decembrie se dovedeşte darnică în monumente cu Bucureştiul. După statuia „Regelui Carol I”, a lui Florin Codre, astăzi a fost dezvelit grupul sculptural „Caragealiana”, din faţa Teatrului Naţional. Vremea însorită şi relativ caldă a ţinut cu organizatorii. Un număr destul de mare de intelectuali, scriitori, artişti vizuali şi actori au asistat la ceremonie, dar şi un oaspete mai neaşteptat, primarul Ankarei, Melih Gokcek, aflat într-o vizită oficială la Bucureşti.
Rolul de amfitrion i-a revenit, desigur, primarului general al Capitalei, Sorin Oprescu. Salutându-l pe Caragiale, „cel care ne-a portretizat atât de bine”, el a insistat asupra unghiului modern din care sculptorul a abordat subiectul. Reiterarea „bătăliei” pentru „Căruţa cu paiaţe”, cum a fost botezată la început lucrarea, a întreprins-o fostul director al Teatrului Naţional, Dinu Săraru. Reiterare necesară, date fiind numeroasele controverse ce au însoţit-o, de la decizia din 2002 de a ridica un monument genialului dramaturg român.
O notă specială, adecvată momentului, a fost conferită de profesorul Ştefan Cazimir care, în stilul caracteristic, savuros, a închinat un „Imn monumentului”, după modelul epocii, folosind şi replici celebre din scrierile lui Caragiale.
Grupul statuar, unul dintre puţinele care reuneşte personajele şi scriitorul care le-a creat, elaborat timp de opt ani de către sculptorul Ioan Bolborea, are meritul de a include, într-o compoziţie mişcată, în posturi sugestive, câteva dintre personajele-simbol ale dramaturgului: Mam’mare, Chiriac, Rică Venturiano, Mamiţa, Trahanache, Miţa, Pristanda, Caţavencu, privite, de la distanţă de scriitor, „inegalabilul dramaturg, autorul impregnat de fantastic, istoricul unei epoci, cum l-a numit Ibrăileanu, al românului care, dincolo de inteligenţă, are în suflet şi în minte zeflemeaua şi scepticismul, iar când intră în politică are chiar şi delir verbal”, cum afirma, cu acest prilej, acad. Răzvan Theodorescu.
Trei dintre personaje au figura actorilor care vor rămâne în amintirile publicului drept cei mai importanţi interpreţi ai rolurilor respective: Radu Beligan, pentru inegalabilul său Rică Venturiano, Alexandru Giugaru, atât de convingătorul Trahanache, şi Ion Chelaru, servilul şi necinstitul Pristanda. Prezent la manifestare, Ion Chealru, ne-a mărturisit: „Sunt mulţumit, onorat, fericit că nepoţii nepoţilor mei vor spune, trecând prin faţa Teatrului Naţional, uite-l pe bunicu’!”
Turnat în bronz patinat, după metoda „cire perdu”, grupul statuar al lui Ioan Bolborea se remarcă, dincolo de dinamica plastică, prin ştiinţa plasării personajelor în tramvaiul-căruţă-scenă, aerat, asigurând o bună lectură a monumentului, indiferent de distanţa de la care este privit, şi soliditatea implantării lui în spaţiu. Portretul lui Caragiale, situat la o oarecare distanţă de grupul propriu-zis, provoacă zâmbetul prin capacitatea de evocare a acestui adevărat personaj şi el al literaturii române, contemplându-şi, picior peste picior, cu un aer ironic, ca la cafenea sau la berărie, „creaturile”, în mijlocul cărora se ridică, ax central al operei, Rică Venturiano. Este unul dintre puţinele monumente ale sculptorului, în care gesturile personajelor sunt libere, lipsite de rigiditatea „statuilor”, cu un firesc ce le face recognoscibile şi le conferă substanţa vieţii.
Această „vânzoleala carnavalescă de Mitici, Didine şi Tipăteşti, Caţavenci şi Venturieni sub privirea necruţătoare, dar a toate înţelegătoare a lui Nenea Iancu”, are un aer romantic şi modern în acelaşi timp, dat atât de structurarea compoziţiei, cât şi de tipul de finisare a bronzului. În plus, această „Caragealiană”, cum a fost botezată lucrarea de către Răzvan Theodorescu, cu acceptul artistului, amintind, de altfel de „caragealiada” lui Şerban Cioculescu, este poate cea mai bună recomandare de a intra în teatrul care poartă numele celui care a intuit cu atâta fineţe amestecul de tragic şi caricatură al societăţii româneşti din vremea lui şi din totdeauna.
