Aplicarea Declaraţiei de la Bologna (1999) – axată pe distincţia licenţă, master, doctorat, pe asigurarea calităţii şi pe crearea dimensiunii europene a educaţiei – a luat un curs îndoielnic după 2003. Reducerea necondiţionată a duratei studiilor, diminuarea disciplinelor magistrale, reducerea conceptelor la instrucţiuni operaţionale, prevalenţa evaluărilor cantitative, convertirea cadrului didactic în funcţionar şi a studentului în client nu se găsesc în prevederile Declaraţiei de la Bologna. Câţiva care eram atunci în conducerea European University Association am reacţionat. Replica unui preţuit coleg din nordul continentului a dat de gândit: veţi avea câştig de cauză dacă dispuneţi de o viziune pe care să o opuneţi preluării Declaraţiei într-o aplicare neoliberală! Altfel, ceea ce spuneţi vor rămâne simple observaţii.
Nu am răspuns pe loc acestei sugestii prin enunţarea unei viziuni alternative, chiar dacă îmi formulasem una, sprijinită pe opţiunile din Magna Charta Universitatum Europaeum (1988), pe care o apărasem în reuniuni internaţionale (la Würzburg, în 2002, între altele). Tema m-a frământat, însă, şi am abordat-o cu diferite ocazii. L-am avut oaspete la Cluj-Napoca pe preşedintele American Council on Education, cu care am discutat îndelung (vezi David Ward, Bologna Process. An American Perspective, 2008), am susţinut o conferinţă la universitatea din Reykjavik (2005) pe tema “universităţii veritabile”.
Revenirea la Humbold (1810) rămâne utopică, deoarece în lume s-au petrecut schimbări majore. Masificarea studiilor universitare, creşterea dependenţei economice a educaţiei, mărirea presiunii pieţei muncii asupra absolventului, izolarea în care intraseră instituţiile şi profesia de universitar solicitau de multe decenii o altă viziune asupra universităţilor. Simpla continuare a trecutului nu mai este o soluţie, dar direcţia ce s-a impus din 2003 nu are cum să dea rezultate. Confirmarea a venit continuu de atunci, astăzi reclamându-se carenţe ale pregătirii universitare de către angajatori, de către profesori, de către studenţi. Cei mai mulţi sunt nemulţumiţi, dar fac puţin pentru ieşirea din situaţie. Direcţia amintită a dobândit o anumită rutină şi stârneşte şi acum impresia înşelătoare a unei viziuni. Ea este, în fapt, fructul unei decizii administrative, fără orizont care să fi fost discutat serios vreodată, căreia trebuie, într-adevăr, să i se opună ceva de anvergura unei viziuni elaborate.
Desigur că a vorbi despre viziune este de obicei prilej de rătăcire în aproximări. De aceea, pentru a fi precişi, trebuie să lărgim discuţia şi să ne lămurim când avem de a face cu viziuni şi când este altceva. În fond, este vorba de a distinge între a percepe ceva dintr-un domeniu, a avea o idee despre cum decurg lucrurile înăuntrul lui, a aborda domeniul, a avea o concepţie asupra domeniului şi a avea o viziune alternativă la cursul existent. Numai dacă înaintezi prin destule deosebiri mai poţi ajunge, într-o lume complexă şi controlată de o mediatizare ce nivelează fapte şi confuzionează valori, la tablouri plauzibile ale situaţiilor.
Avem, bunăoară, “percepţii” ale stării învăţământului, căci toţi am trecut prin şcoală. Foarte mulţi “au şi o idee” despre învăţământ, adică o reprezentare a realizării acestuia, aceasta însemnând o opinie articulată într-o propoziţie (judecată). Pe o treaptă mai înaltă, ajungem la o “abordare”, pe care o atingem când ştim frontierele domeniului, îi delimităm ceea ce are propriu şi-i aplicăm unghiuri de examinare. O “concepţie” deţinem când ne-am organizat în mod sistematic cunoştinţele, reprezentările, opiniile despre diferitele componente ale domeniului, într-un întreg. La “viziuni” ne ridicăm atunci când concepţia o întregim printr-o “gândire mai departe” a acelui domeniu în raport cu viaţa societăţii şi cu viaţa oamenilor înăuntrul societăţii şi când legăm ceea ce este cu ceea ar putea fi.
În sprijinul lămuririi “viziunii” ne vine distincţia modernă dintre “intelect”, ce constă în folosirea conceptelor, şi “raţiune”, care lămureşte aplicarea conceptelor în scopul înţelegerii ansamblului. Mai nou, ne sprijină distincţia dintre diferite feluri de “raţionalitate” şi “reflexivitate”, ultima constând în considerarea contextelor de geneză şi a contextelor de aplicare cu sens a diferitelor “raţiuni” (tehnică, comunicativă, strategică, dramaturgică, critică) la care recurgem în viaţă.
Pentru că viziunea este în mod evident altceva decât o abordare, o idee, o percepţie, ea nu are de a face cu imagini, reprezentări, vedenii, năluciri, cu care este adesea confundată, şi rămâne o operă a gândirii riguroase. La primul nivel dintre cele amintite, avem “percepţii”, la al doilea, “informaţii”, la al treilea punem în lucru “metode”, la al patrulea sisteme de noţiuni, la al cincilea atingem înţelegerea raţională a lumii din jur.
Cultura clasică ne-a familiarizat deja cu unele dintre aceste niveluri şi din ea avem încă de învăţat. Ni se spune, de pildă, că “funcţia înţelepciunii este de a distinge între bine şi rău” (Cicero); că “bunul cel mai de preţ este înţelepciunea” (Augustin); că “înţelepciunea înseamnă să urmezi cele mai bune scopuri cu cele mai bune mijloace” (Hutcheson); că “cea mai înaltă înţelepciune dispune de o singură ştiinţă – ştiinţa întregului – ştiinţa ce explică întreaga creaţie şi locul omului înăuntrul ei” (Lev Tolstoi); că “Nu exişti doar pentru a trăi. Exişti pentru a face lumea să trăiască mai amplu, cu o viziune mai largă, cu un spirit mai fin al speranţei şi împlinirii. Exişti pentru a îmbogăţi lumea…” (Woodrow Wilson). Desigur, nu ne mai putem îngădui să separăm, precum odinioară, înţelepciunea de cunoaştere, decât cu preţul simplificării excesive. Ne trebuie înţelepciune în folosirea cunoaşterii, după cum nu mai ajungem la viziuni verificate fără a parcurge concepţii şi abordări, dar avem nevoie de viziune pentru a rezolva durabil probleme.
Ne dăm seama de importanţa viziunii observând fapte din timpul pe care îl trăim chiar din experienţe larg accesibile.
Medicul care face operaţiile de grefare de organe şi protezare angajează o viziune. Operaţiile reuşesc sub anumite condiţii, inclusiv cea a viziunii cu privire la organism ca întreg. Chirurgul de succes o posedă. Viziunea este cea care conduce de fapt şi ordonează paşii tehnici ai unei operaţii. Dacă viziunea este validă, rezultatele sunt de un fel, dacă nu, acestea sunt diferite.
Un alt exemplu: nu putem înţelege propriu-zis metodologiile ştiinţelor – fie ele experimental-analitice, fie ele strategic-analitice, fie ele istorico-hermeneutice, fie ele dramaturgice, fie ele critice – fără a ne ridica de la cunoaşterea acestor ştiinţe la cunoaşterea contextelor de geneză şi a condiţiilor de aplicare cu sens. Iar aceasta înseamnă viziune.
Viziune este şi când o reformă, să zicem a economiei, este pregătită şi aplicată încât se consideră fără resturi resursele, ocuparea forţei de muncă, competitivitatea, se iau în seamă oportunităţi şi riscuri, starea dată şi eventualităţile, deopotrivă. Acestea, spre deosebire de abandonarea haotică a unei organizări sau de aplicarea de măsuri incoerente, pentru a trebui apoi să se lupte din greu cu neajunsuri ce nu se mai termină.
Lipsa viziunii este semnalată astăzi tot mai mult, în tot mai multe domenii, de către tot mai mulţi oameni. Nu putem să nu le dăm dreptate. “Criza ideologiilor”, care s-a acuzat justificat în urmă cu patru-cinci decenii, este un fapt istoric, dar “lipsa viziunilor” din deceniile actuale este un cu totul alt fapt istoric. Problemele viziunii se pun înainte de intrarea în controversa ideologiilor. Să luăm câteva exemple.
Analize mediatizate ale stării economiei noastre pleacă de la câţiva indicatori (inflaţia, productivitatea muncii, evoluţia personalului bugetar etc.) şi trag concluzia că avem stabilitate macroeconomică (“oficial stăm bine”, ca să parafrazăm o formulare în circulaţie), ba chiar că economia se află în creştere. Analiza restrânsă la o mână de indicatori cam asta sugerează. Dar, la o privire fără restricţii, neîngustată, aşadar, orice cetăţean lucid poate adăuga nu numai că stabilitatea este la nivel jos, iar creşterea este în raport cu o stare precară, ci şi că acestea sunt mai curând de suprafaţă. Aceasta deoarece până la urmă nu pot fi ignorate efectivul prea scăzut de lucrători din ţară, infrastructura răblăgită, comprimarea industriei, localităţi şi instituţii în paragină, rezolvări de mântuială, sărăcia multor oameni, schimbarea prea lentă a situaţiei, fragilitatea cursului pozitiv. Chiar şi în exprimările unor “specialişti” se observă mai degrabă perplexitatea (“situaţia este complexă!” este scuza multora) şi lipsa viziunii. Peste orice, nu cumva ar fi nevoie de considerarea cuprinzătoare a realităţii, tocmai pentru a putea vorbi la propriu de creştere şi, mai ales, pentru a obţine ceea ce este cu adevărat necesar, deşi se discută infim – dezvoltarea? Nu ar fi nevoie oare viziune.
Se invocă de ani buni reforma statului, care, la drept vorbind, este de mult o urgenţă. Lăsăm aici la o parte observaţia că nu a fost depus vreun proiect din partea celor care fac din acea reformă calul de bătaie, decum o viziune. Cel care se încumetă să dea viziunea ar trebui să ştie ce este statul (confundat, de obicei, ba cu un serviciu public sau altul, ba cu gesturile conducerii!) şi care sunt acele schimbări care să facă funcţional statul ca stat. Altfel, vom continua să avem ceea ce se observă fără dificultate: o combinaţie stranie de centralism anacronic, paralizie a unor servicii, confuzie de interese private cu roluri publice, tendinţe de feudalism sub pretenţii de democraţie.
Se vorbeşte de reforma justiţiei, dar prea puţini dintre actorii scenei cunosc ce este justiţia (dreptatea) şi cum se ajunge la ea. Mai nou, încă şi mai puţini dintre juriştii propriu-zişi se pronunţă.
“Aplicarea legii” este, cum se ştie de multă vreme, esenţială într-o societate demnă de a se trăi în ea, dar nu poate fi separată, dacă vrem justiţie, de întrebarea: cum se ajunge la aplicarea legii? Adevărul şi dreptatea sunt valori ce contează totdeauna împreună cu calea pe care se stabilesc. Or, fără a recupera prejudiciul atunci când s-a furat din bani publici, fără a revedea o mulţime din legile existente, a repune legalitatea pe soclul legitimării, a restabili tripartiţia puterilor în stat, a regândi pregătirea juriştilor, a civiliza procedurile, a normaliza selecţia procurorilor şi judecătorilor, a crea o naturală răspundere etică în actul de justiţie, mă tem că nu vom avea decât saltul de la samavolniciile statului fără de drept, la arbitrarul acelui stat de drept ce este incapabil de dreptate. Iar toate acestea presupun, evident, nu doar stăpânirea tehnicilor şi mecanismelor juridice, ci şi o viziune validă asupra funcţionării justiţiei în societate.
Partidele au renunţat la viziuni, sub impresia greşită că ar trebui să se “dezideologizeze”. Ele au renunţat astfel şi la identitate. Vezi mai nou liberali obsedaţi de instituirea controalelor asupra persoanelor în societate, vezi social-democraţi îngrijiţi de liberalizări cu orice urmări, vezi o dreaptă care supralicitează emfatic bugetul public, într-un talmeş-balmeş din care ies în prim-plan aventurieri şi carierişti, care nu propun altceva decât descurcarea. Iar peste toate, partidele lâncezesc în tautologia listelor de dorinţi, în soluţii de pe azi pe mâine şi în confuzia de la sine înţeleasă a valorilor. Din care nici nu au cum să iasă dacă nu pun în joc viziuni elaborate! Viziunile nu sunt, cum se crede prea uşor, doar extrapolări de fapte în viitor sau imaginări de scenarii, ci şi explorări pricepute ale modurilor de a fi şi ale condiţiilor de atingere a performanţelor.
Privită responsabil, politica externă a României actuale tinde să devină un catalog de eşecuri. Nu numai că s-a pierdut deocamdată pe linie (Schengen, Moldova, Ucraina etc.), dar chiar indicatorii generali nu sunt încântători: beneficii economice prea slabe ale acţiunii externe, secundarizarea obiectivelor româneşti, marginalizarea ţării. Se invocă parteneriatul strategic cu SUA – ceea ce este o realizare istorică –, dar acesta nu a căpătat nici astăzi o dezvoltare economică corespunzătoare şi nu a antrenat nici acum conlucrarea pe scară semnificativă a cetăţenilor. Se invocă calitatea de membru al Uniunii Europene – o altă realizare istorică –, dar nu este activată vreo viziune asupra a ceea ce implică apartenenţa europeană şi ar fi de făcut, în primul rând pentru a fructifica oportunităţile cooperării într-un cadru mult lărgit. Răcirea relaţiilor cu state ce contează astăzi, într-o lume în schimbare, este luată de decidenţi, în mod fals, ca soluţie, în vreme ce aceasta este abia una dintre problemele pe care o politică externă înţeleaptă este chemată să le dezlege.
Trăim efecte ale lipsei viziunii şi în viaţa internaţională. Iată doar două exemple. Uniunea Europeană şi-a redus ascensiunea după cea mai bună realizare – unificarea economică şi lansarea proiectului unificării politice. Acestea sunt efectiv praguri în istoria continentului. Dar Uniunea s-a împotmolit din momentul în care viziunii promiţătoare a integrării i-a fost preferată extinderea cu orice chip. Desigur, are sens să se gândească şi extinderea, dar aceasta pe un teren care să nu slăbească proiectul însuşi.
Se poate discuta îndelung asupra Orientului Mijlociu. Viziunea ce a dus la restabilirea Israelului şi a altor state în regiune a permis ieşirea zonei din crize endemice. Astăzi, această viziune ar trebui dusă mai departe. Modificarea ei prin recurs la artificii, de genul “Ierusalim – capitala a două state”, nu are cum să dea rezultate. Nu duc nicăieri, decât poate la noi amânări costisitoare, propuneri bazate pe concepţii ce ignoră istoria – fiind vorba aici de drepturi ale popoarelor şi, în cazul concret, de o cetate a evreilor, creată de ei. Altfel, devine acută replica unui mare rabin de Viena dată unor militanţi italieni: “daţi-ne în acest caz Roma, căci romanii de sub Vespasian ne-au scos din cetatea lui David, regele iudeilor!”.
Ce s-a petrecut cu viziunile în vremurile recente? În anii şaptezeci, mentalitatea pozitivistă, după care contează doar faptele din sfera experienţei, mai marca încă scena. A venit epoca gândirii în termeni de sisteme, cu suspiciunea faţă de percepţiile, ideile, abordările ce nu satisfac prescripţii de roluri şi funcţii. Pe fondul funcţionalismului, s-a instalat, până şi la oponenţi, oboseala şi privirea realităţii pe bucăţi şi pe durată scurtă (după maxima “să nu schimbăm ce este, căci poate fi mai rău!”). Mai nou, a venit valul combinaţiei de positivism şi funcţionalism, care a dat o cultură conformistă, încurajată de economie şi administraţia existentă, şi, din când în când, autoflatarea, care sunt compatibile cu aproape orice, chiar şi cu eşecuri. Sub toate acestea, viziunile au fost sacrificate în favoarea unor avantaje de moment, ce rămân mai mult decât discutabile.
Ce este de făcut pentru a restabili viziunile? Înainte de orice ar trebui smuls din banalizare şi revigorat dictonul: “unde este cunoaştere este putere” – putere de a vedea mai devreme, de a sesiza cauze şi premise şi de a decide înţelept. Wright Mills remarca în urmă cu decenii nevoia de “imaginaţie sociologică” pentru a înţelege societatea şi domeniile ei, doar această imaginaţie putând face saltul de la cunoaştere sectorială, la ansamblu. Putem adăuga observaţia că, fără “sensibilitate socială” şi “nelinişte etică”, nu se poate găsi locul convenabil oamenilor într-o lume a cărei complexitate debordează cunoaşterea. Mai mult, putem capta împreună posibilul şi realul, ceea ce ar putea fi şi ceea ce este, doar întreţinând „interogarea filosofică” pentru că abia aceasta dezvăluie ceea ce este dincolo de experienţă. Cu astfel de mijloace – cunoaştere, imaginaţie sociologică, sensibilitate socială, nelinişte etică, interogare filosofică – ce duc mai sus în ordinea cunoaşterii, se şi vede de fapt mai departe, în orice direcţie.
Între timp, însă, mai ales în Europa, chiar educaţia a ajuns să submineze capacitatea de a vedea mai departe, mai larg, mai profund şi de a identifica alternative. Mijloacele ce servesc formarea acestei capacităţi – profesionalizarea pe o cultură generală temeinică, disciplinele formative, dezbaterea ce pune în mişcare spiritele – sunt socotite astăzi, în mod greşit, drept moi şi dispensabile. În faţa acestei situaţii, nu poţi să nu-ţi aminteşti de ceea ce Husserl avertiza în anii treizeci: ne vom trezi, sub certitudini comode şi după o educaţie decapitată, cu înmulţirea „oamenilor faptelor” – acei oameni care privesc valorile şi regulile ca simple ornamente la care se poate renunţa fără pierderi. Aceasta deoarece există mereu o legătură lăuntrică între ceea ce se distribuie prin educaţie şi comportamentele ce proliferează. Nu cumva însăşi educaţia de astăzi apropie oamenii în mod alarmant de vederi scurte, indiferenţă şi cinism?
Unde nu-i viziune nu este speranţă, spunea cineva, iar adevărul acestei maxime îl resimţim copios în zilele noastre. Se poate doar completa: unde nu-i speranţă nu este nici soluţie! (Din volumul Andrei Marga, Societatea nesigură, în pregătire)
andreimarga.eu
