„Lumea teatrului e fascinantă. Întotdeauna există o poveste"

Fotografiile Mihaelei Marin au o picturalitate de netăgăduit. Pentru cei care cunosc hiperrealismul în pictură, albumele sale, „Faust”, „Dorian Gray”, „Hamletmachine”, care expun scene din lumea teatrului şi imagini din timpul repetiţiilor, sunt cărţi-miracol. Ele au mişcare în nemişcarea oricărei fotografii. Fiecare imagine tresare, e străfulgerată, conţine implozia emoţiei, ţâşnirea. E ceva ireal în talentul acestei fotografe de artă, acest contact al nemişcării cu mişcarea. Trimiterile fotografiilor sale la pictura hiperrealistă nu sunt o speculaţie, ar merita să priviţi pânzele cu halou şi trupuri zvâcnind ale lui Alfredo Aranja Santoya sau căderea luminii pe tonuri închise, ca la Rembrandt, din portretele pictate de Kate Lehman ori senzualitatea nudurilor pictate de Ricardo Casal sau Sergei Ignatenko. Ori, de ce nu, pânzele pictorului Nicolae Maniu de la Paris, vibraţia uşor cerată din portretele Mayei Kulenovic sau din pictura reputatului Dragan Malesevic, eclectică, iluzionistă, precisă, vitală. Talentul Mihaelei Marin de a surprinde acest flou, explozia mişcării, trecerea ei dinspre oameni spre lucruri, impactul, ciocnirea, îmbrăţişarea transformă fotografiile ei dramatice în artă pură.

Fotografie din albumul Hamletmachine

„Ea se înrudeşte cu Luigi Ciminaghi, fotograful lui Strehler, cu Ruth Walz, fotografa teatrului «Schaubühne» din epoca Stein-Gruber sau cu Claude Bricage, fotograful lui Anton Vitez. Asemeni lor, Mihaela Marin nu fotografiază totul, îşi impune punctul de vedere, alege, descoperă universul artiştilor, iubeşte scena care o atrage ca un magnet. Se spune că ochii sunt oglinda sufletului. Ei ne dezvăluiesc mai mult decât faţa, căci pupilele exorbitante sau irisul strălucitor ne invită să pătrundem în dimensiunea ascunsă a individului. Ochii privesc, ochii vorbesc. Câteodată sunt imenşi, aspirând către un Dincolo care atrage întreaga fiinţă… Ochi de îngrijorare supremă care se confundă cu vidul. Nu ochi căutând un partener sau descoperind lumea, nu ochi extatici, ci ochi înnebuniţi şi reci, locuiţi de o absenţă care îi hăituieşte şi pe care ceilalţi nu reuşesc s-o satisfacă. Ochi cuprinşi de o panică nemărginită, de o spaimă lipsită de emoţie, ochi care înfruntă neantul. Ochii singuraticilor”, spunea George Banu despre fotografiile ei.

Faust din albumul Mihaelei Marin

În plus, fiecare fotografie e un poem, o înlănţuire de metafore. Strigăt, muzicalitate, o umanitate în mişcare, în paroxismul emoţiei.

Vitală, neliniştită, senzuală, într-o lume în care fotografia se rezumă la a fi un martor apatic sau un chirurg estetician care întinereşte şi pietrifică tinereţea, la Mihaela Marin fiecare imagine se transformă într-un soi de corn al abundenţei din care se revarsă culoare, mişcare, o imperceptibilă bucurie de a fi.

Faust, cel mai trepidant, seducător, imaginabil loc de pe Terra, Edinburgh, cu Ilie Gheorghe și Ofelia Popii

Nu mi se pare întâmplătoare şi ţinând doar de hazard prietenia ce o leagă de marii regizori, scenografi şi actori. Există expresia „a mânca teatru pe pâine”. În cazul Mihaelei Marin putem vorbi de o privire extraordinară, unică, de a vedea teatralitatea şi umanitatea din teatru, dintr-un spectacol, de a o captura ca o pasăre de pradă. În aceeaşi clipă, privirea panoramică şi ţinta ochită, înşfăcată şi zbaterea ochiului vânător de imagini şi a imaginilor vânate, construiesc un univers fantastic, dar, totodată, real.

Nu mulţi oameni realizează că revistele zilelor noastre ar fi plicticoase şi lipsite de căldură în absenţa fotografiei.

Ştiinţa de a fura o fărâmă din viaţa noastră

Faust, în viziunea lui Silviu Purcărete și în albumul Mihaelei Marin

Praful se poate depune desigur şi pe o fotografie, dar nu poţi şterge cu buretele praful depus pe amintirile de mult uitate. De unde pasiunea dumneavoastră pentru fotografie?

Foarte greu de spus. Fotografia e unul dintre darurile preţioase. De multe ori o imagine spune mai mult decât toate cuvintele, reîmprospătând mii de amintiri, aducând în memoria noastră gesturi şi sentimente, trezind visuri… Am câteva pasiuni încă din copilărie. Până în 2001 făceam fotografii, dar nu ca profesionist. Am terminat Politehnica, şi apoi am fost nişte ani buni inginer… După revoluţie am făcut atâtea lucruri că nici nu mi le mai aduc aminte pe toate. La un moment dat, am avut chiar o Casă de Modă, împreună cu o prietenă care se ocupa de partea de design. Eu eram cu „munca de jos”: cumpăram materiale… Remarcasem, privind-o, ce nemaipomenit e să ai un talent. Desena minunat. Ea m-a întrebat: „Dar tu nu ai niciun talent? Nicio pasiune?”. Din câte ştiu eu nu, am răspuns. Văzuse nişte fotografii făcute de mine şi m-a întrebat de ce nu mă gândesc să mă ocup serios de asta, pentru că i se pare că există ceva promiţător în această direcţie.

Fotografie din albumul Dorian Gray

Deci până atunci nu v-aţi gândit că fotografia poate fi o profesie.

Nu. Îmi plăcea, dar nu mă gândisem să fac ceva serios. Am căutat o şcoală în România, dar la momentul respectiv, în anii ’90, nu erau prea multe variante. Era Facultatea de Arte Plastice, dar dura 4-5 ani, iar partea de fotografie însemna foarte puţin. La Facultatea de Teatru şi Film se făcea în primul an un curs… Şi atunci, artistul fotograf Eugen Ciocan mi-a propus să deschidem un studio. Aveam spaţiul, care până atunci fusese magazin de modă în centrul Capitalei, şi aveam chiar un atelier, pentru că acolo se mai lucra, dar devenise nerentabil, preţurile fiind foarte mari…

George Banu și Mihaela Marin, o prietenie de o viață

De ce credeţi că haute couture nu avea succes în România acelor ani?

Sunt convinsă că avem creatori de modă de clasă, aşa cum sunt Venera Arapu, Doina Levinţa, Ingrid Vlasov. O colecţie costă foarte mult, deoarece nu poţi să faci haute couture cu materiale oarecare, fără o textură şi o calitate deosebită. Dar, trecând de acest moment, puştiul meu mi-a sugerat că aş putea urma o şcoală de fotografie la Paris, deoarece cunosc limba. Am plecat în 2002, la nişte cursuri scurte de o lună şi jumătate, şi mi-am dat seama că e foarte mult de învăţat. Am descoperit o altă şcoală, tot la Paris, ale cărei cursuri începeau în septembrie şi durau un an şcolar. Şi am plecat cu ghiozdănelul în spate, încurajată de familie şi în special de soţul meu. Şcoala era recunoscută de statul francez şi, la terminarea ei, aveai atestat de fotograf profesionist. În Franţa sunt multe şcoli de fotografie. Din păcate, la noi nu există şi chiar mă întrebau la un moment dat de ce nu fac eu o asemenea şcoală în ţară. Nu cred nici acum că la noi s-ar putea face o şcoală pe modelul celor de acolo, pentru că nu ştiu câţi şi-ar permite asemenea costuri, precum chiria unui spaţiu, achiziţionarea aparaturii, pentru că nu e vorba numai de fotografia digitală. Am învăţat şi fotografie pe peliculă, cu developări şi fotografii executate în laborator… Multă lume s-a uitat foarte lung, nefiind probabil convinsă că o fac dintr-o mare pasiune. Mulţi se gândeau desigur că n-am ce face. Dar, efectiv, eu nu m-am plictisit niciodată. Întotdeauna am avut ceva de făcut.

Hamletmachine

Studiile de inginer v-au ajutat cumva în această profesie?

Cred că da. La început mă gândeam că am pierdut cinci ani din viaţă cu Institutul Politehnic. Dar nu e chiar aşa. Cred că m-a ordonat, mi-a format o gândire practică. Mi-e mult mai uşor să manipulez tehnica. Dar câteodată îmi pare rău că nu mi-am descoperit mai devreme această vocaţie. Am uneori impresia că am sărit nişte etape.

Când v-aţi dat seama că fotografia este ca o poveste pe care o poţi spune fără să scoţi niciun cuvânt?

Dacă am căuta prin dicţionar, fotografia ar fi definită ca o imagine fixată pe hârtie fotografică sau suport electronic. Şi totuşi e mai mult decât atât. În primul rând e artă. E capacitatea de a surprinde oameni, imagini inedite, de a transmite un mesaj. E arta de a desena cu lumina, de a te juca cu umbrele, de a sugera emoţii. La Paris, aveam patru-cinci profesori de arte vizuale pentru reportaje, pentru fiecare secţiune. Practic, era o şcoală care te forma pentru orice domeniu în care ai fi vrut să mergi mai departe în această artă. Urmând, desigur, să te specializezi, pentru că la început, ca după orice şcoală, ştii lucruri teoretice şi pe măsură ce trece timpul te specializezi într-un anumit gen. Nu poţi să le faci pe toate. De fapt, poţi, dar nu la fel de bine. După ce termini şcoala poţi să spui, într-adevăr, că eşti pe picioarele tale. Îmi dau seama cât m-am maturizat şi cum m-am transformat în anii care au urmat.

Fotojurnalismul, la rang de artă

Imagine din albumul cu Faust

Francezii au avut întotdeauna fotografi de renume, cum a fost Henri Cartier-Bresson… În 50 de ani acesta şi-a lăsat o amprentă personală în lumea fotografiei, aliind inteligenţa cu fineţea privirii, explorând cu luciditate marile mişcări artistice, politice şi sociale. Care consideraţi că v-au fost modelele?

Cartier-Bresson este un fotograf pe care l-am admirat întotdeauna. I-am văzut o retrospectivă, cu 350 de lucrări, cu puţin timp înainte de dispariţia lui, la o vârstă destul de înaintată. Avea 96 de ani. În ultima vreme se pare că nu mai făcea fotografii, începuse să picteze. Expoziţia de la Paris, de la Biblioteca Naţională, cuprindea fotografii din toate perioadele vieţii, inclusiv cele făcute în România. Erau expuse şi desene şi picturi realizate spre sfârşitul vieţii. Bresson, inventatorul fotografiei de presă, care a pornit de la suprarealism, a trecut la fotografie realistă odată cu inventarea „instantaneelor de stradă”, la începutul anilor ’30 (expuse în 1932 într-o expoziţie la New York). În 1937 publica primele fotografii jurnalistice în revista „Regards”, cu ocazia încoronării regelui George al VI-lea. În 1947 contribuie la fondarea agenţiei de fotografie de presă „Magnum”. Fotografiile făcute la funeraliile lui Gandhi (1948) i-au adus celebritatea, un an mai târziu fiind aclamat pentru imagini ale războiului civil din China. A fost o personalitate absolut fascinantă. El a realizat portretele unor artişti renumiţi, pecum Matisse, Giacometti, Picasso, Coco Chanel, Sartre, cu o rigoare a analizei. M-a impresionat foarte mult privirea lui şi un mic reportaj. Undeva, la o manifestaţie, cineva îi lua un interviu şi-l întreba cum de se află întotdeauna în locul în care se întâmplă ceva. Răspunsul a fost: „Norocul”. Părerea mea este că nu norocul, ci faptul că eşti capabil să vezi ce se întâmplă, să ai intuiţie, te plasează în faţa subiectului. Pentru că se pot întâmpla nişte lucruri importante, pe care tu să nu le remarci. În timp ce dădea interviul, la un moment dat, Cartier-Bresson a văzut ceva, a spus „mă scuzaţi”, iar expresia feţei i s-a transformat (era un bărbat frumos), a devenit ca aceea a unei păsări de pradă. S-a văzut clar că îşi fixase obiectivul şi a plecat fără să se uite înapoi. Avea o privire extraordinară, ca un uliu sau ca un şoim care se duce după pradă.

Într-o viziune șocantă, Faust la Edinburgh

Există fotografi celebri care s-au impus ca reporteri ai zonelor de război, ai calamităţilor şi omenirii lovite de tot soiul de apocalipse. Aveţi un exemplu mai aproape de suflet, care v-a influenţat?

M-a fascinat un fotograf extraordinar de reportaj: Steve McCurry, un fotojurnalist american cunoscut pentru fotografiile sale în culori, care sunt memorabile. Una dintre calităţile sale distincte ca fotograf, articulată în modul celei mai solide tradiţii documentaristice, este surprinderea esenţei naturii umane în cele mai diferite ipostaze. McCurry a fost fotograf în multe zone de conflict ale planetei, incluzând războiul dintre Iran şi Irak, Beirut, Cambodgia, Filipine, Războiul din Golful Persic şi, mai apoi, continuând cu documentarea războiului din Afganistan. Lucrările lui McCurry sunt adesea prezentate în revistele de pretutindeni, apărând frecvent în paginile prestigioasei reviste „National Geographic”. Este membru al celebrei agenţii a fotografilor profesionişti „Magnum Photos” din 1986, cel care a făcut cartea din Afganistan. Are atâtea fotografii minunate… Sunt foarte mulţi fotografi minunaţi care şi-au sacrificat viaţa de dragul profesiei.

Un dialog de iubire se instalează între scenă şi fotografie

Într-un pelerinaj spiritual la Edinburgh. În prim-plan, Silviu Purcărete

Înarmată cu ultimele minuni ale tehnologiei fotografice digitale, pândiţi pe scenele româneşti momentele de poezie cele mai seducătoare, realizând cu artă portrete de actori, actriţe şi regizori, pe cei care creează misterul fabulos al scenei, dar şi momente din spectacole şi chiar din repetiţii. Imagini vii, neretuşate din teatrele bucureştene şi din provincie, de pe scenele lumii, imagini fără flash, fără declic, imagini care-ţi rămân pe retină. V-aţi profilat în principal pe lumea teatrului. De ce?

La început a fost o întâmplare. Fiind la şcoală, la Paris, la un moment dat, am fost întrebată de către jurnaliştii de la o revistă din ţară dacă pot s-o găsesc pe actriţa Ioana Crăciunescu, pe care o cunoscusem întâmplător, şi dacă pot să-i fac câteva fotografii. Doreau să scrie un articol despre ea. Am făcut fotografiile şi s-a înfiripat o prietenie. Ea m-a întrebat dacă nu vreau, dat fiind că tot sunt la o asemenea şcoală, să fac fotografie de teatru. În săptămâna următoare, avea repetiţia generală pentru o premieră. Am acceptat. Au fost primele fotografii de teatru pe care le-am făcut. Am fost entuziasmată şi, cumva datorită ei, am intrat în această lume şi am descoperit un univers special. E drept, mie oricum îmi plăcea teatrul, aşa că a fost un mariaj fericit între mine şi lumea scenei. După ce am terminat şcola, Ioana Căciunescu a jucat la Avignon, am fost acolo, i-am cunoscut o parte din prieteni… A venit şi Doina Levinţa, care făcuse costumele pentru „Pescăruşul”, în regia lui Virgil Tănase, în care juca şi Ioana. Mi-a văzut fotografiile. Era în vara lui 2003. M-am întors în România, mai exista studioul meu în care Eugen Ciocan făcea fotografiile acelea pictate, care n-au reprezentat niciodată stilul meu, recunosc. Din păcate, am mai puţină răbdare să stau în studio şi să lucrez. De atunci, mi s-a propus de multe ori să colaborez la diferite reviste din România, dar nu era ceva care mă pasiona. În plus, lumea teatrului e fascinantă. Întotdeauna există o poveste. Nu sunt numai nişte fotografii. Există mai multe stiluri. Există fotografi care îşi creează cadrul, propria lor poveste. Sunt reporterii, care sunt observatori. Eu cred că sunt un fel de reporter, dar…

Mefisto şi Faust

Privirea dumneavoastră creează diferenţa, originalitatea în surprinderea teatralităţii. Ochiul dumneavoastră este asemeni celui al unei pictoriţe excepţionale, al unei scenografe cu apetit pentru montări baroce în care irumpe carnavalescul, un soi de Veneţie eternă. După care treceţi la un alt registru, iar spectacolul ţâşneşte prin toţi porii acestor fotografii, care sunt adevărate prestidigitaţii.

Da. Îmi place să observ, să descopăr lucruri pe care multă lume nu le vede şi să-mi construiesc astfel propria mea poveste. Fiecare album a fost pentru mine o piatră de încercare.

Cum pătrundeţi în lumea ascunsă a unui personaj, atunci când îl fotografiaţi? Uitându-mă la albumul cu „Faust”, care este fascinant şi care s-a bucurat de un deosebit succes la Edinburgh, dincolo de fotografie se simte şi altceva…

Un schimb de priviri şi emoţii egal împărtăşite. Am încercat să suscit ochiul prin arta de a-l conduce spre punctul de foc al dramaticului, printr-o regie a luminii. Încerc să surprind grimasele în zona lor fierbinte, acolo unde se poate împlini esteticul, unde are loc conflictul real, singurul din care poate emana conflictul dramatic. Uneori, în zona teatrului, fotograful devine regizorul dimensiunii vizuale propuse de spectacol. Fiind pasionată de teatru, fără a mă ascunde în spatele neutralităţii unui obiectiv ca simplu înregistrator, am încercat să aduc mărturia actorului despre el însuşi. Am fost la Edinburgh pentru că spectacolul este însoţit şi de fotografiile mele, care fac acum parte din decorul exterior. La început s-a pus întrebarea dacă nu cumva expunerea lor deconspiră, într-o anumită măsură, montarea. Şi apoi am fost, ca să spunem aşa, înfiată de această echipă minunată de la Teatrul „Radu Stanca”. Îmi sunt foarte dragi şi actorii, şi directorul, mă simt acolo ca acasă. Eu, în general, n-am probleme de acomodare, dar cei de la Sibiu sunt foarte primitori şi plini de căldură. La un festival lucrez oarecum şi în stilul reportaj. Când e un singur spectacol pe care îl fotografiez, atunci trebuie să fac foarte multe fotografii. Îmi place să văd piesa, să o înţeleg, să devin parte din ea. În afară de fotografiile de la „Faust”, mai am două albume la care ţin. La „Dorian Gray”, care a fost primul, cred că m-am dus de 20 de ori la spectacol, începând cu repetiţiile, şi de fiecare dată mi se părea diferit, mai descopeream câte ceva. Două reprezentaţii nu seamănă una cu alta. Lucrurile pe care le vezi şi le simţi într-un spectacol nu se mai repetă. Acest album a fost urmarea întâlnirii mele cu Doina Levinţa, o întâlnire ce ţine de miracol. Se pare că recomandarea a venit, de fapt, din două părţi. Între timp îl cunoscusem şi pe Răzvan Mazilu şi făcusem şi cu el nişte fotografii. Teatrul îmi ceruse, de altfel, să ilustrez caietul-program. Am început cu mari emoţii – era prima dată când lucram cu un contract. Dragoş Galgoţiu era foarte încântat de fotografii şi mi-a propus să facem o expoziţie. Apoi m-a întrebat de ce nu mă gândesc la o carte. Aşa a apărut. E cartea mea de suflet, pentru că este primul copil. A doua carte a fost cu „Hamletmachine”, tot al lui Dragoş Galgoţiu, practic cu aceeaşi echipă: Doina Levinţa – costume, Andrei Bot – scenografia… De atunci există între noi o strânsă prietenie. Atunci când Dragoş Galgoţiu montează un spectacol, mă invită, acordându-mi libertatea creativă. De altfel, mi-a făcut o mare plăcere aprecierea lui George Banu despre expoziţia „Hamletmachine”, care a fost deschisă la „Cărtureşti: „Dacă Roland Barthes vorbea despre «grăunţele vocii», obiectivul înregistrează «grăunţele pielii». Se poate vorbi, dincolo de ficţiunea imaginii, de porii pielii, de actor. Numai fotografia parvine la o asemenea apropiere încât face confuze relaţiile pe care le putem avea cu corpurile pe scenă. Sunt nu numai corpuri pe care le vedem, ci şi corpuri pe care le putem, în mod virtual, atinge, mângâia, corpuri de actor care invită la posibile plăceri tactile. Am privit corpul ca o expresie artistică. În „Hamlet Machine” suntem confruntaţi nu cu ruinele Europei, ci cu ruinele teatrului, un teatru dizlocat, rupt”.

Metamorfozele lui Purcărete au atras un numeros public

Aţi văzut la Sibiu şi spectacolul de la „Burgtheater” din Viena cu „Dorian Gray”. Cum vi s-a părut?

Ca spectator mi-a plăcut foarte mult. Din punctul de vedere al fotografului este însă mai puţin ofertant. Am fost la Craiova anul trecut, la „Festivalul Shakespeare”, şi am făcut fotografii la cinci sau şase variante de „Hamlet”. Fiecare spectacol avea frumuseţea lui. Deşi sunt probleme financiare, sper ca, până la următoarea ediţie a Festivalului de la Craiova, să public un nou album, cu „Hamlet”.

Noaptea valpurgică din Faust

Cum faceţi să descoperiţi universul unui artist, cum este Răzvan Mazilu, un excelent creator, artistul complet care a impus şi popularizat dansul contemporan şi teatrul-dans, care savurează jocul infinit de oglinzi între scena vieţii şi scândura scenei de teatru, glisând între două lumi? Un dandy, ca şi un artist, e un fel de clovn al lui Dumnezeu.

E greu de explicat, pentru că totul vine de la sine. Exact cum îl întrebam pe Vasile Şirli cum compune muzica. Şi el mi-a răspuns: uite aşa cum faci tu fotografii. Fără să mă gândesc. Am ajuns la concluzia că este mai bine să-mi urmez instinctul. Mă duc întotdeauna cu sufletul deschis şi cu dragoste pentru că îmi place la nebunie ceea ce fac. Urmăresc mai întâi gesturile, apoi povestea. Plutind parcă prin văzduh, Răzvan generează o stare de graţie. Senzaţia de magie este perfectă, imperiul iluziei este absolut. Privind într-o oglindă, cadou al lordului Henry, Dorian Gray îşi dă seama că mai păstra strălucirea frumuseţii şi a tinereţii, în vreme ce portretul îl îmbătrânea. Hieroglifă a adevărului, oglinda e şi hieroglifă a falsităţii. Cele două constante antinomice îi definesc poezia şi singularitatea. Răzvan este un artist al spectacolului viu, întreţinând o puternică şi veritabilă relaţie cu publicul şi eu ca fotograf am simţit asta.

Ofelia Popii în Metamorfoze

În multe dintre fotografii există o tăcere a personajului.

„Tăcerea fotografiilor… Odată o orchestră, apoi o gură deschisă, mai încolo un strigăt, mai departe un murmur. Fotografiile sunt mute. În această lume modernă în care zgomotul e rege, o asemenea lipsă a glasului e odihnitoare”. Obiectivul fixează ceea ce ochiul vede fără a putea reţine întotdeauna. Răzvan nu comunică cu ceilalţi decât prin gesturi. El rămâne dansator, nu vorbeşe pe scenă, toată relaţia cu publicul este gestuală, foarte naturală. Mă întreb de ce Dragoş Galgoţiu n-a mai mers pe ideea acestui tip de spectacol, aşa cum a făcut şi în „Ghilgameş”…

Fotografia nu reprezintă o investiţie în România

Răzvan Mazilu în Dorian Gray, imagine din album

Am putea spune că există o triadă: fotografie-scenă-tablou. Fotografiile pe care le realizaţi ar putea fi înrămate, mai ales că acum am văzut că este o adevărată modă în Occident în acest sens. De multe ori, fotografia la noi este considerată ca o cenuşăreasă a artelor, cu toate că primul fotoreporter de război din lume a fost Carol Popp de Szathmary. Să ne amintim şi de Ion Miclea sau de Mihailopol. În străinătate, pe piaţa de artă, în urma unei licitaţii, unele fotografii au fost adjudecate cu preţuri de milioane de dolari, aşa cum a fost cazul lucrării „Clar de lună pe lac”, realizată în 1904 de fotograful american Edward Steichen, vândută pentru 2,9 milioane de dolari la Casa Sotheby’s, sau al fotografiilor lui Marilyn Monroe, evaluate la Sotheby’s, în cadrul licitării colecţiei „The Constantiner, Icons of Glamour and Style”, pentru 7,5 milioane de dolari, iar un portret-serigrafie al marii actriţe, creat de Andy Warhol, a fost adjudecat pentru 16,8 milioane de euro, în 2007. Cum apreciaţi statutul fotografiei la noi?

În lume, fotografia are locul ei în domeniul artei. La noi, mai puţin. Din păcate, observ că mulţi oameni nu ştiu să citească o fotografie, să descopere în ea o poveste. Fotograful selecţionează şi compune, dar numai atunci când, cred eu, îşi cunoaşte bine meseria. În ultimii ani, cartea de fotografie a înregistrat în lume o creştere semnificativă şi este bine vândută, ceea ce nu este cazul la noi. Photoshop-ul este de ajutor, dar cum nici calculatorul nu a îngropat cartea, nici camera digitală nu va îngropa fotografia. De multe ori am fost foarte amărâtă. Trăiesc senzaţia că munca noastră, a fotografilor, este desconsiderată. Mi s-a întâmplat de multe ori să-mi apară, în diverse publicaţii, fotografii care nu erau nici măcar semnate. Nu cred că e vorba de rea voinţă. Pur şi simplu de nepăsare. Ba chiar de la un ziar, întrebând de ce nu apare numele, mi s-a răspuns: „Nu puteam să punem numele pentru că nu aveam loc”. Cum ar fi dacă, din lipsă de loc, n-ar apărea semnătura unui articol? Este exact acelaşi lucru. E dureros, pentu că în aceste fotografii autorul pune muncă, suflet… Fotografia de artă de pe piaţa românească nu reprezintă o investiţie. Preţurile sunt derizorii. România nu are nici şcoală, nici tradiţie în acest sens. Singurele locuri în care se promovează şi se comercializează programat fotografia contemporană sunt „Galeria Posibilă”, „Galeria Hag”, „Galeria Nouă” şi „Galeria H’art”. Fotografia de artă, repet, nu are o piaţă la noi. Avem fotografi talentaţi, dar nu avem piaţă de fotografie. Preţurile sunt aproape derizorii. Şi aceasta pentru că nu există cerere. Chiar la licitaţii fotografia nu se cumpără. Nici măcar fotografiile-document.

Scenă din D’ale carnavalului

Albumele dumneavoastră s-au bucurat de un mare succes şi în străinătate.

Cel mai plimbat album a fost „Dorian Gray”, de un răsunător succes, „Faust”. Am avut expoziţii la New York, Roma, Veneţia, Tel Aviv, Bruxelles, Berlin, şi Festivalul de Teatru la Avignon, la Palatul Papilor. Mi s-a întâmplat să intru în galerii de artă sau în librării, să arăt cartea şi mai toată lumea a fost entuziasmată, spunându-mi că nu prea s-a făcut aşa ceva: o carte despre un spectacol. Până acum, fotografia de teatru a fost considerată necesară pentru reclamă. Nu era considerată un gen de sine stătător. Lucrurile încep să se schimbe, dar deocamdată ea nu intră în niciun domeniu. E într-un fel oropsită.

Regizorul Silviu Purcărete, la repetiţie

De ce este nevoie ca să răzbaţi, în Occident, în această lume a fotografiei? Management, marketing…

E foarte greu. E clar că trebuie să ai un pic de noroc. Am mai întâlnit între timp foşti colegi de la şcoala din Franţa. Foarte puţini au reuşit să lucreze în domeniu şi să câştige, pentru că sunt foarte mulţi fotografi foarte buni în lume, aşa cum este şi Claude Cahun, a cărui expoziţie retrospectivă este deschisă acum la Paris. Cel mai interesant pentru cineva care-şi câştigă existenţa din fotografie este să intre în reclamă, presă…

Între hobby şi profesiunea de reporter

Sharbat Gula, fotografie realizată de Steve McCurry

Care vă este mai aproape de suflet? Fotografia alb-negru sau cea color?

În ultima vreme am lucrat foarte mult color, fiind vorba de teatru. Există şi piese care ar putea fi fotografiate în alb-negru. Dar cele cu costume frumoase ar pierde în absenţa culorii. Nu pot să spun că o prefer pe una sau pe cealaltă. Îmi plac amândouă şi fiecare este frumoasă în felul ei.

Privind peisajele dumneavoastră, avem senzaţia că le şi vedem şi că simţim respiraţia lor. Când călătoriţi, când vă duceţi în vacanţă, faceţi fotografii, ca orice turist?

Fotografiile mele nu mai seamănă cu fotografiile unui turist obişnuit. Fotografiez mai puţin clădiri, peisaje… Întotdeauna în ele va exista un personaj care mă atrage. La şcoală am avut chiar probleme la un moment dat. Aveam trei teme pe săptămână şi una dintre ele a fost arhitectura. Am făcut-o, dar fără tragere de inimă, ceea ce se vedea. Am fost certată pentru fotografiile acelea. „Puteai să faci mai mult. Aici, dacă te mişcai un pic, dacă luai de la jumătatea clădirii…” Cum să iau de la jumătatea clădirii? „Vis-a-vis nu era o clădire? Sunai la uşă…” În Franţa am învăţat că trebuie să te descurci, că nu există scuză de tipul: ştiţi că a întors capul personajul, sau n-am putut să urc… Asta nu interesează pe nimeni. Rezultatul contează. Am mărturisit că pentru mine fotografiile de clădiri sunt plicticoase, că eu trebuie să am un personaj. „A, da? Atunci de-acum încolo faci numai fotografii fără personaj”. Acum nu mai are cine să mă certe, aşa că am personaje. Oameni pe care nu-i cunosc, care mă atrag. Mă întreb tot timpul ce sunt celebrităţile? Sunt persoane care suscită emoţii, faimoase sau nu, n-are importanţă… Celebrităţile sunt pentru mine personaje pe care le întâlnesc în fiecare zi, care exprimă sau suscită sentimente. E un lucru, aş putea spune spontan, mai puţin construit. Dar este o artă de a selecţiona şi de a compune.

Scenă din Metamorfozele lui Purcărete

În timpul liber, ce vă pasionează?

La mine, timpul liber se amestecă cu profesia. Îmi place să călătoresc şi, într-un fel, tot ce fac presupune fotografia. Trebuie să stau câteva ore şi la birou, pentru că partea cea mai grea mi se pare alesul fotografiilor. De multe ori şi pentru expoziţii mi-e foarte greu să fac o selecţie pentru că am multe fotografii care-mi plac, pe care le iubesc şi mi-e greu să decid care vor fi etalate. După ce m-am întors de la şcoală, întâmplarea a făcut să ajung la un film făcut de Sergiu Nicolaescu: „Orient Express”. Tot cu costumele Doinei Levinţa. Mulţi au râs de mine, zicând că este o muncă pentru studenţi, pentru începători. Dar ştiam că am ceva de învăţat. A fost foarte interesant. Am văzut cum se pun luminile… Mi s-a părut fascinant. La al doilea film la care am fost invitată să fac fotografii, tot al lui Sergiu Nicolaescu, nu mi s-a mai părut la fel de interesant. Acolo nu există o poveste. Sunt fragmente, dacă nu ai scenariul nici nu ştii ce se întâmplă. Ultima dată am fost la filmul lui Silviu Purcărete, aproape în toate zilele de filmare. De-abia aştept să văd pelicula „Undeva în Palilula” pe piaţă. Nu de mult, am fost la Săptămâna Modei de la Paris. Cunosc un fotograf de origine română care trăieşte în America, Dan Lecca, şi el mi-a spus: „Uite, e imposibil să mă duc la toate defileurile de modă. Dacă vrei să te amuzi, uite legitimaţiile de presă, du-te tu”. Şi am făcut fotografii la vreo patru defileuri. E interesant, dar merită s-o faci pentru bani. Altfel…

Ofelia Popii în Faust

Vi se întâmplă să faceţi şi exerciţii de reconstituire a unei epoci?

Este un exerciţiu care mă captivează. De multe ori am reuşit, pornind de la date care pentru mine sunt foarte importante în selecţia fotografiilor, ca decor, costum, carton, ştampile, să recompun dintr-o banală fotografie epoca. Dar şi mai important este ca dintr-o fotografie să poţi analiza omul care trăia în acea epocă. Fellini îşi construia filmele adunând de la paparazzi fotografii de oameni banali de pe stradă, îşi tapisa pur şi simplu apartamentul cu aceste fotografii, se încuia înăuntru şi construia o poveste pornind de la aceste personaje, de la aceste caractere. În colecţia mea nu am numai portrete, dar şi peisaje, scene de gen, reportaj. Aceste mărturii îmi construiesc un alt tip de analiză vizuală.