Intrată de mult în rândul artelor vizuale, fotografia este celebrată în fiecare an prin festivaluri, mai ales estivale. „FotoEspana” sau „Întâlnirile de la Arles” sunt momente de rememorare a istoriei ei sau de trasare a unei imagini cât mai complete a panoramei contemporane a genului.
Interesant de remarcat că ambele manifestări au acordat anul acesta un loc privilegiat fotografiei latino-americane.
Cine seamănă vânt culege timp?
La Madrid şi Cuenca, dar şi la Lisabona, evenimentul spaniol a reunit, la cea de a 13-a ediţie, aproximativ 400 de artişti din peste 40 de ţări în jurul temei „Timpul”. Din artă ce presupunea răbdare, procesul obţinerii imaginii din momentul fotografierii propriu-zise trebuind să treacă prin laboratorul de developare, prin eşecul sau laborioasele intervenţii pentru clişeele flu sau supraexpuse, fotografia a ajuns, în era digitală, să răspundă comandamentului „aici şi acum”.
Harold Edgerton, Împuşcarea mărului
Două expoziţii sunt relevante pentru relaţia dintre fotografie şi timp. Una este consacrată fotografului Harold Edgerton care a pus la punct, în 1937, stroboscopia. Cealaltă, intitulată „Între timpuri – instantanee, intervaluri, durate”, cuprinde operele a 17 fotografi, cineaşti şi videaşti şi aruncă o altă lumină asupra conceptului de „instantaneu”, aşa cum a fost el formulat de celebrul Henri Cartier-Bresson.
Pentru Hiroshi Sugimoto sau Michael Wesely, fotografia nu este marca unui moment, ci urma unui timp dilatat şi comprimat cu abilitate. Sugimoto lasă obturatorul camerei deschis pe întreaga durată a proiectării unui film şi obţine un ecran alb. Wesely îşi instalează obiectivul în Postdamer Platz din Berlin şi developează, după un an de expunere la lumină, o imagine palimpsest. Ea juxtapune infinitele bulversări pe care piaţa le-a cunoscut în acest timp.
Alt „clişeu” contrazis de această expoziţie este cel potrivit căruia fotografia încremeneşte un moment al mişcării. Jochen Lempert a surprins continuitatea urmărind zborul cormoranului lăsând o urmă pe suprafaţa apei. Cea mai spectaculoasă, din acest punct de vedere, este „Împuşcarea mărului”, a lui Harold Edgerton, care arată traiectoria unui glonţ zburând cu viteza sunetului. Realizată cu stroboscopul, care emitea 120 de flashuri pe secundă, mişcarea este descompusă şi secvenţe invizibile cu ochiul liber, ca traiectoria unui glonţ, zborul insectelor şi chiar o explozie nucleară în timpul experienţelor din deşertul Nevada în 1952, au fost fotografiate. Videastul Michael Snow experimentează durata prin acoperirea unei ferestre. Urmând capriciile brizei, filmul maschează sau dezvăluie peisajul din spatele perdelelor.
Fotografie de Laszlo Moholy-Nagy
Izbucniri de culori în noapte
În paralel, la Circulo de Bellas Artes din Madrid, este deschisă expoziţia „Arta luminii”, dedicată vestitului profesor de la Bauhaus şi militantul pentru modernitate din anii 1920-1930, Laszló Moholy-Nagy. Fotomontajele şi fotogramele pionierului „noii viziuni” sunt bine cunoscute. Mai puţin expuse sunt imaginile colorate. Tentat de Dadaism, dar şi de rigoarea Constructivismului şi Suprematismului, Laszló Moholy-Nagy a abordat toate tehnicile: fotografie, fotogramă, fotomontaj, pictură, design, film… Grupate cronologic, 200 de piese evidenţiază fascinaţia autorului pentru lumină. „Sunt convins că este pe cale să se nască o nouă artă a luminii”, scria el în 1925 în cartea sa „Pictură, Fotografie, Film”. Punctul de plecare îl constituie fotografiile alb-negru de început, cu cadraje ameţitoare.
Construcţiile oblice, jocul asupra negativului creează viziuni inaccesibile ochiului. Scenele cele mai simple cochetează brusc cu abstractul. Într-o celebră „Vedere de pe Turnul Radio din Berlin”, o grădină acoperită de zăpadă devine un puzzle de forme geometrice. Acestor imagini celebre li se alătură fotografii color necunoscute, realizate după stabilirea sa în SUA, odată cu instalarea nazismului. Sunt izbucniri de culori în noapte, scene figurative transformate prin efecte de flu sau prin deformări, pe care el nu le-a developat niciodată. Dar folosirea luminii „în mod autonom, asemenea culorii în pictură sau sunetului în muzică”, a realizat-o abia în fotograme. Fără să folosească aparatul de fotografiat, punea obiecte – tuburi, arcuri – pe o placă sensibilă dând naştere unor forme misterioase prin jocul de transparenţe şi opacităţi. La sfârşitul vieţii, entuziasmul lui pentru aceste experienţe scade. Afectat de conflictul mondial, bolnav de leucemie, pictează „Nuclear II”, o bulă colorată care rezumă distrugerile şi frumuseţea luminii nucleare.
La Lisabona, „FotoEspana” s-a prelungit cu o expoziţei a fotografului american Collier Schorr, care de 20 de ani îşi desfăşoară activitatea într-un sat german de lână Stuttgart. Imaginile lui, la frontiera dintre documentar, antropologie şi ficţiune, nu sunt întotdeauna comode. În special când este vorba despre portrete de tineri germani în uniformă SS.
Festivalul spaniol a omagiat-o pe reputata fotografă Helen Levitt, cu o retrospectivă a peisajelor sale newyorkeze şi prin proiectarea filmului „Pe stradă”, semnat de ea. Aceleiaşi teme i se subsumează o selecţie de fotografii de Gordon Matta-Clark şi Zoe Leonard, de filme realizate de Andy Warhol şi Pierre Hutton, care explorează zonele de umbră ale New Yorkului din anii 1970.
Culisele planetei rock
Prelungite până la 19 septembrie, „Întâlnirile de la Arles” oferă peste 50 de expoziţii dedicate fotografiei mondene din 1960 până în 2000, cu un accent special pe creaţia argentiniană.
Se evidenţiază piesele colecţiei Claude Gassian, principal fotograf al „planetei rock”, o expoziţie realizată de Emma Lavigne asupra esteticii punk în fotografie şi video, o selecţie de imagini privind manipularea imaginilor în China, care oferă o viziune decalată şi foarte pigmentată a istoriei fotografiei moderne.
Fotografie de Leon Ferrari
În Biserica Sainte-Anne este expusă opera lui Leon Ferrari, artistul distins cu Leul de Aur la Veneţia, în 2007, care este invitatul de onoare în acest an la Arles. Prezentarea operei lui într-o biserică pare o glumă sardonică, ştiind că artistul a denunţat nu o dată, în lucrările sale, abuzurile Bisericii Catolice. Leon Ferrari nu este un fotograf, ci un artist vizual care a recurs la desen, la instalaţie, la sculptură şi la deturnarea fotografiei, ca în imaginea animatoarei care îşi ridică fusta în faţa unei adunări de apostoli.
Ernst Haas, Figuri alergând
O altă retrospectivă, „Ernst Haas”, este găzduită de mănăstirea Saint-Trophime. Vechi colaborator al Agenţiei Magnum, dispărut în 1986, Haas este unul dintre primii care a realizat sistematic reportaje în culori, în anii 1950. A produs un mare număr de imagini cu o geometrie complexă, peisajele din New York, părând să ţină de rebus prin multiplicarea ambiguităţilor vizuale.
Aparatul iubit de artişti
Cea mai interesantă propunere de la Arles pare a fi însă expoziţia „Istoria Polaroidului”, care cuprinde 100 de clişee din colecţia acestei mărci cu un destin agitat. Creat în 1947 de americanul Edwin Land, a devenit în anii ’70 aparatul cel mai vândut din SUA. Avântul digitalului i-a marcat declinul în anii 1990. Polaroid a fost pe punctul de a dispărea în 2005 şi apoi în 2008. O echipă de 10 angajaţi ai firmei a cumpărat afacerea intrată în faliment, a repus în funcţiune unele maşini ale uzinei Enschede din Olanda. Aparat democratic, Polaroidul a deveni un gadget pentru câţiva aleşi. Considerat iniţial un aparat pentru copii, el i-a cucerit pe artişti. Robert Mapplethorpe a descoperit fotografia graţie lui, imaginile „pudrate” din revistele de modă, semnate de Paolo Roversi, i se datorează, Chuck Close, William Wegman, David Hockney, Sarah Moon l-au preferat. Chiar Andy Warhol l-a folosit pentru a-şi aduna fotografiile din vestitele albume roşii, care i-au servit la realizarea portretelor serigrafiate.
Fotografie de William Wegman
În 1977, fotograful William Wegman a fost unul dintre primii artişti invitaţi de Polaroid să experimenteze impresionanta cameră 20×24. În lume există şase exemplare ale acestui aparat de mărimea unui frigider, care produce imagini de 50×60 de centimetri, de o claritate prodigioasă. A fost conceput în 1977 pentru a reproduce tablouri, dar artiştii s-au îndrăgostit foarte repede de el. Wegman a profitat de ocazie pentru a realiza câteva „embleme” ale lui „Man Ray”, cum ar fi celebrul câine braque, figura centrală a operei sale.
Se remarcă un portret al lui Warhol, semnat de Walker Evans, un „peisaj” al picioarelor, de Franco Fontana, un alt adept al Polaroidului. Pentru pop art, care a valorizat tehnici simple sau serigrafia, Polaroidul a constituit o unealtă nesperată. Din păcate, colecţia Polaroid a fost amputată în vara anului trecut, când o parte a ei a fost vândută la Sotheby’s New York pentru a acoperi datoriile societăţii.
Fotografie de Marcos Lopez
Politică şi bandoneon
În sfârşit, selecţia de fotografie contemporană din Argentina este marcată de amintirea dictaturii. Portretele de mame ale dispăruţilor, care se adună în fiecare an în Place de Mai, în faţa Palatului Rezidenţial, marchează opera lui Marcos Adandia. Artistul a realizat câte două portrete ale fiecăreia dintre ele. Una în care sunt cu capul descoperit, lăsând să li se vadă părul alb, cealaltă în care şi-l acoperă cu o pânză albă, simbolizând scutecele copiilor lor, despre care nu credeau că vor ajunge vreodată să simbolizeze un linţoliu.
Un al doilea nume de referinţă este Marcos Lopez, care adoptă estetica kitsch, barocă, a frescelor care împodobesc pereţiii cabaretelor argentiniene. Este o critică plină de umor a tuturor clişeelor asociate ţării sale: tangoul, bandoneonul, macho, cultul lui Che, pampa…
