La Muzeul Marmottan din Paris este deschisă, până la 19 februarie, expoziţia „Henri Edmond Cross şi neoimpresionismul. De la Seurat la Matisse”, care urmăreşte cronologic evoluţia operei lui Cross (1856-1910) în contextul celei a altor artişti ai curentului.
100 de pânze şi acuarele, provenind din colecţii particulare şi din muzee internaţionale, din Germania, Belgia, Japonia, Statele Unite, permit descoperirea unor opere puţin cunoscute de public de mare importanţă pentru istoria neoimpresionismului.
Prima parte a expoziţiei prezintă lucrări ale artiştilor din primul grup neoimpresionist, Cross, Signac, Angrand, Dubois-Pillet, Pissaro, Luce, Van Rysselberghe, care au practicat tehnica riguroasă a curentului, amestecul optic, al culorii, diviziunea tuşei, contrastul tonurillor şi folosirea complementarelor.
Etalarea continuă cu o paralelă între Cross, Signac şi Van Rysselberghe, în care revelarea culorii constituie punctul de plecare al celui de al doilea grup neoimpresionist. Ultima parte pune în evidenţă relaţiile dintre Cross şi tânăra generaţie, cum ar fi cele cu Camoin, Manguin sau Matisse, relaţii care îl descoperă pe Cross drept un jalon esenţial între divizionismul lui Seurat şi fovismul lui Matisse şi Derain.
Antibes, divizionismul este suveran
În pofida teoriei neoimpresioniste pe care şi-a bazat teoretic pictura, Cross a adoptat o tehnică în interiorul căreia tuşa şi-a păstrat autonomia, datorată poate şi gustului său pentru acuarelă, tehnică cerând o mare dexteritate în surprinderea pe viu a motivului, chiar dacă acesta era apoi reinterpretat în atelier.
Pictorul a avut legături strânse, în anii parizieni, cu Seurat, Signac şi primii neoimpresionişti până în 1982, când s-a stabilit la Saint-Clair în Lavandou, apropiindu-se de tânăra generaţie, de Matisse şi de viitorii fovi, care se iniţiau atunci în „divizionism”.
De multe ori, el exaltă cu virtuozitate, în formate mici, efectele luminii pentru a da viaţă unor compoziţii sintetice şi dinamice, apropiate de abstracţie. La sfârşitul secolului, adoptă o tuşă mai împăstată, dreptunghiulară, preocupat de contrastele cromatice, abandonând într-o oarecare măsură cercetările asupra decolorării culorilor de către lumină. Pictura lui din această perioadă capătă o forţă sporită, graţie mai ales modulării cromatice între lumină şi umbră.
În Champs Elysees, 1890, regulile stricte ale neoimpresionismului sunt aplicate
Pe numele real Henri-Edmond Joseph Delacroix, artistul, format sub îndrumarea lui Carolus Duran şi Alphones Colas, a expus prima dată la Salon în 1881, semnând cu numele tradus în engleză, Cross, pentru a evita orice confuzie cu Eugène Delacroix.
Practicând la început o pictură naturalistă, s-a îndreaptat apoi către un pointillism intuitive. Vechi discipol al impresioniştilor, angajat politic şi prieten al anarhiştilor, Cross a avut de timpuriu o sănătate precară. O atroză tenace, apoi tulburări de vedere îl vor obliga la tratamente dure.
Contrastele lumină-umbră obţinute de artist prin opoziţii cromatice
La începutul secolului al XX-lea, pleacă în Italia, la Veneţia. Aici realizează o seamă de acuarele, fixând senzaţiile vizuale în faţa apei, atmosfera. Ele vor servi ulterior la elaborarea marilor compoziţii în ulei, cu o luminozitate inedită, care o anunţă pe cea din „Lux, calme et volupté” a lui Matisse. Către sfârşitul vieţii, artistul a vizitat Toscana şi, întors în Lavandou, şi-a compus ultimele opere.
Interesat de Coasta de Azur şi de lumina mediteraneană, Cross foloseşte o paletă vie şi mai saturată după stabilirea în Sud, adaptând stilul rigid al pointillismului propriei sale tehnici, construind peisaje prin alternanţe de benzi paralele şi orizontale, luminate sau umbrite, alternanţe de culori calde şi reci, ca în „Barca albastră”. Aurul somptuos, portocaliul viu sunt opuse violeturilor şi albastrurilor intense, cu accente ocazionale de roşu şi verde, exaltând lumina şi atmosfera.
San Giorgio Maggiore, Veneţia, 1903-1904
Decorativismul rece, intelectual al neoimpresionismului devine în opera lui Cross expresiv şi vibrant, în special în lucrările dintre 1900 şi 1910, chiar dacă, până la sfârşitul vieţii, artistul n-a renunţat la această tehnică a „mozaicului pictat”, pe care dorea s-o însufleţească cu orice preţ.
Şi dacă unele dintre picturile sale sunt supuse prea strict regulilor şi modului de elaborare pointillist, acurelele îl ajută să le depăşească. „Mă odihnesc după pânzele mele prin schiţe şi acuarele. Este amuzant. Nevoia imperioasă de a fi rapid, îndrăzneţ, insolent chiar aduce în opera mea un fel de febră benefică”, îi mărturisea el pictorului Angrand.
Stânci roşii
O parte din acuarelele şi desenele sale erau vizibil studii pentru compoziţiile picturale, altele se dovedesc piese de sine stătătoare, cu subiecte variate, personaje, peisaje pline de poezie, de mister, de o fantezie abstractă.
„Avem nevoie de Sud cu orice preţ, de accentele lui limpezi, vesele şi delicate”. Acestei fraze a lui Nietzsche par să îi răspundă peisajele mediteraneene, arta senină a lui Henri Edmond Cross, ce ajunge, spre sfârşitul carierei, la o libertate inedită, la exaltarea culorii de dragul culorii. Picturii din primii ani, atentă la ştiinţa acestei arte, îi răspunde în ultimele pânze o abandonare lirică. Fără să renunţe la tuşa divizată, artistul evocă, prin graţia compoziţiei şi prin vibraţia culorilor, peisaje idilice, populate de nuduri feminine. Un imn închinat fuziunii omului cu natura. Îi declara în această ultimă perioadă lui Matisse: „Aspiraţiile mele merg din ce în ce mai mult către o artă oarecum muzicală”. Era şi aceasta o prevestire a abstracţionismului, a dorinţei de operă de artă totală, aşa cum avea să o înţeleagă, mult mai fundamentat teoretic, Wassily Kandinsky.
Fuziunea cu natura domină o parte a operei lui Cross
Expoziţia de la Muzeul Marmottan descoperă aspecte inedite ale operei acestui artist care, după moartea prematură a lui Georges Seurat, în 1891, a devenit, alături de Paul Signac, un pictor important al neoimpresionismului, curent botezat astfel, în 1886, de criticul Félix Fénéon. Desprinzându-se de impresionism, adepţii acestui curent au elaborat o artă de sinteză, bazată pe juxtapunerea tuşelor conform teoriilor ştiinţifice despre culoare şi lumină. Teorii pe care artistul le-a transgresat prin prospeţimea sentimentului şi a surprinderii motivului.
O parte a expoziţiei va fi prezentată, între 12 martie şi 10 iunie, la Cateau-Cambresis, în „Muzeul Matisse”, coorganizator, de altfel, al evenimentului de la Muzeul Marmottan.
