Maladia juridismului

                                       

Îi suntem în continuare datori lui Kant pentru înțelegerea cea mai sintetică și mai profundă a dreptului. În Întemeierea metafizicii moravurilor (1785), dreptul este considerat „conceptul condițiilor sub care voința unuia poate fi unită cu voința altuia, conform unei legi generale a libertății”. Esențială este aici, desigur, unirea oamenilor sub condiția libertății fiecăruia. Nu este drept decât acolo unde libertățile sunt asigurate pentru fiecare și tuturor celor care cad sub incidența legii li se aplică aceeași măsură.

De aceea, juriștii cu temeinică formare delimitează funcțiile dreptului – „funcția de ordonare” a relațiilor din societate, „funcția de asigurare a dreptății”, „funcția de dominație” din partea celor aleși și „funcția de control al dominației” de către cetățeni (Uwe Wesel, Geschichte des Rechts. Von den Fruhformen bis zur Gegenwart, C. H. Beck, Munchen, 2014, p. 61) – făcând loc controlului de către cetățeni. Doar așa dreptul rămâne forma de integrare principală a comunității.

Numai că, în însăși aplicarea dreptului prevăzut în Constituții și restul legislației, se ajunge, chiar în democrațiile actuale, la nedreptăți. Multe se produc prin mânuirea de către magistrați a articolelor de lege. Justiția este legată la ochi, dar unii dintre cei care aplică dreptul o trădează ca urmare a coruperii, ignoranței și ambelor la un loc.

Hegel ne obișnuise cu ideea că dreptul este, la urma urmelor, o expresie a „subiectivității” umane și presupune o anume „intersubiectivitate”. Studiile de istorie și de sociologie a dreptului și, mai recent, cercetările postcoloniale și analizele feministe circumscriu mai exact această „intersubiectivitate”. S-a putut astfel conchide că nedreptățile ce se produc aplicând dreptul, în democrațiile de astăzi, au ca origine în principal împrejurarea că dreptul ca întreg este contrapus în anumite situații libertăților și drepturilor individuale. Altfel formulat, chiar în sisteme juridice care se socotesc avansate, precum cel european, se ajunge ca invocarea dreptului să împiedice folosirea libertăților și drepturilor prevăzute explicit de legi. Dreptul ca ansamblu ajunge să sufoce libertățile și drepturile individuale.

De exemplu, unor oameni care apelează la libertățile și drepturile Constituției democratice, pentru schimbări mai favorabile cetățeanului, li se reproșează că ar fi „extremiști”. Candidați la alegeri sunt urmăriți cu justiția spre a li se găsi o vină și a fi scoși din cursă. Se aplică stigmatizări ca „iliberalism”, „autoritarism”, „fascism”, unora care-și asumă democrația și operează democratic. Observațiile critice ale actualei administrații americane în materie sunt concludente.

Din nefericire, România trece azi drept exemplu de încălcări ale statului de drept democratic în numele legislației. În 2024, guvernarea a comis abuzuri ca în nici o altă țară europeană în organizarea și desfășurarea alegerilor. S-au comasat ilicit alegeri locale cu alegeri europarlamentare, pentru a împiedica consolidarea opoziției. S-au amânat alegerile parlamentare și prezidențiale, spre a asigura prelungirea la guvernare a partidelor de la putere. În decembrie 2024, s-au anulat alegerile prezidențiale, când devenise evident că nu vor da câștigătorii doriți.

In 2025 abuzurile au continuat. În loc să fie lăsată să-și rezolve cu pricepere și calm crizele, Romania a fost împinsă – sub un președinte nefast și un intermediar la fel de inconștient de implicații – în marasmul falselor soluții: interdicții aplicate candidaților care critică guvernarea; punerea pe urmele lor a procurorilor și poliției; organizarea unei vaste campanii de falsuri privind „pericolele” (degradarea monedei, pierderea joburilor și a cooperărilor externe) care ar surveni dacă opoziția ar câștiga; încălcarea legilor statisticii în stabilirea rezultatului alegerilor.

Vedem candidați care apelează la libertatea de a exprima opinii critice menite să schimbe în bine relațiile din societate, dar care sunt opriți de autorități cu acuzații ce nu s-au putut dovedi. Vedem cetățeni care nu ajung să li se facă dreptate, căci cei care îi judecă nu vor nicidecum să-i încadreze conform faptelor. Sau cum președinți abuzează de resursele țării fără să fie trași la răspundere. Vedem cum Curtea Constituțională revendică privilegii („pensii speciale” și exceptări) într-un regim neofeudal.

Unii magistrați puși în funcții nu denotă pregătire în drept, nici cultură instituțională și generală, nu au morală, dar cer „independența justiției”. Unii spun că doar dacă sunt garnisiți cu bani pot fi „independenți”, ca și cum valorile morale și civice ar deriva din banii oferiți. O crasă confuzie și o degradare penibilă a înțelegerii magistraturii, fără echivalent în societăți europene de azi!

Mai nou, se stimulează diversiunea. De pildă, se apelează la inși neinformați, adesea prost educați și străini de democrație, pentru a discredita alternative democratice. Se pun la lucru profesorași de conjunctură, aidoma anilor cincizeci, ca să facă credibile, fie și cu falsuri, decizii eronate. Se alocă miliarde pentru prelucrarea  propagandistică a populației, ale cărei vederi sunt socotite „nostalgice”, chiar dacă este vorba despre tineri care nu au cum să aibă nostalgii politice. Se numesc „redactori” care intervin, cu incultura și inepțiile lor, în textele autorilor, spre a abate atenția de la adevăruri.

La baza unor asemenea desfigurări stau, cum ne spune autorul unei pătrunzătoare analize, Daniel Loick (Juridismus. Konturen einer kritischen Theorie des Rechts, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2017), aplicări nedrepte ale dreptului. Putem spune deformări ale dreptului printr-o subiectivizare ce exclude celelalte subiectivități – o feudalizare a aplicării dreptului ce desființează în fapt Constituția.

Împrejurarea poate fi abordată felurit – psihoanalitic (Freud), ontologic (Heidegger), ca violență a statului (Benjamin), ca „luptă de clasă” (Marx), ca instrumentalizare în forță (Max Weber), ca încălcare a simetriilor din societate (John Rawls), etc. Doar că un aspect se cere luat în seamă: deformarea dreptului poate fi circumscrisă doar plecând de la faptul că dreptul este însuși garantul unei societăți în care cetățenii conviețuiesc, ca ființe libere.

Firește, nu tot ceea ce se petrece într-o societate bazată pe libertăți ține de drept. De pildă, înstrăinarea, reificarea, exploatarea, comodificarea, sărăcia sau proasta gestiune a resurselor nu țin doar de drept. Ele țin mai mult de „patologiile sociale”, care sunt mai largi. Dreptul nu poate contracara aceste patologii, dar uneori duce el însuși, prin aplicări nedrepte, la „patologii sociale”.

Dreptul are însă și el patologii proprii. Multe se lasă grupate sub termenul de „juridism” (p. 16). Acesta constă în aplicarea în pofida dreptății a înseși legilor statului de drept democratic. De pildă, un cetățean este socotit în conflict cu dreptul, dar, în loc să fie ascultat, i se refuză procedurile dreptului până când, exasperat, comite o infracțiune. Sau, unuia i se refuză exercitarea libertăților și drepturilor în numele unei „vinovății” care nu a putut fi probată cu mintea normală. Sau un președinte al țării a fost condamnat la restituirea banilor dintr-o falsificare comisă, dar această restituire este împiedicată prin considerente secundare. „Juridism” este atunci când dreptul este aplicat abuziv în numele luat în deșert al dreptului.

Daniel Loick indică ceea ce duce aplicarea dreptului de către unii magistrați la „juridism” (p. 333-334). El semnalează patru fenomene. Primul este „ideologia din mintea magistratului”: aplicarea dreptului de către magistrat nu ia în seamă ceea ce condiționează, dinspre realitățile în care trăiesc oamenii, acțiunile și inițiativele celui vizat și-l ia pe acesta ca individ răzleț, care și-a pierdut cumpătul sau a fost manipulat de forțe oculte. Al doilea este „deficitul psihologic”: deși legea poate fi formulată în intenția de a sluji dreptatea, magistratul nu înțelege că ea se aplică împreună cu cunoașterea situațiilor de viață – așadar, nu mecanic, ci printr-o interpretare care ar trebui să fie competentă și responsabilă. Al treilea este „deficitul comunicativ”: cel care aplică legea nu înțelege că o democrație are, în mod normal, ca parte componentă „deliberarea publică”, care exclude principial decizii luate arbitrar de cineva, din capriciu, ignoranță, răzbunare. Al patrulea este „despotismul politic”: magistratul profită de „atomizarea” corpului social și ignoră faptul că individul își raportează legitim acțiunea la res publica – că, în calitate de cetățean, individul are acest drept de a se pronunța în societate și de a exprima un proiect.

Este evident că „juridismul” pune în joc înțelegerea dreptului și a presupozițiilor sale. Spre a-l evita, este nevoie de stăpânirea profesională a dreptului de către cei care îl aplică. Din nefericire, această stăpânire este astăzi la prea mulți în declin.

La fenomenele amintite drept cauze ale „juridismului”, aș adăuga încă două, tot mai evidente. Primul este cunoașterea lacunară de către unii magistrați a disciplinelor dreptului, inclusiv a celor de sprijin (economie, sociologie juridică, filosofia dreptului, argumentare juridică, hermeneutică legislativă etc.). Incultura, mercantilismul  și conformismul alimentează astăzi copios „juridismul”. Slăbirea pregătirii juristului face de fapt posibilă în unele țări echivalarea procurorilor cu magistrații. Echivalare pe care sistemele juridice mature o resping de la început, din rațiuni juridice solide!

Al doilea fenomen este selecția de magistrați nu de către o instanță publică și prin competiția candidaților, sub exigența unei experiențe serioase la activ, ci de către o persoană, fie ea și președintele țării. Nu se poate ieși din „juridism” cu desemnări de magistrați de către o persoană, oricine ar fi aceasta. Mai ales că, mai nou, în România ajung președinți inși nepregătiți, străini nu doar de drept, ci și de economie, educație și deontologie.

Pentru a face față „juridismului”, Daniel Loick recomandă conversiunea în drept și preluarea unei anume intersubiectivități – cea a unui „drept plin de conținut etic” (p. 18). Numai astfel s-ar ține piept curentului din zilele noastre care consideră că dreptul nu a devenit încă destul de formal și, implicit, de „liberal” și de pliat la competițiile din societate.

Autorul volumului Juridismul vrea să promoveze „intersubiectivitatea plină de conținut etic”, considerând dreptul ca „fenomen social”. El reactualizează optica lui Hegel, din Der Geist des Christentums und sein Schicksal (1798-1800), în care dreptul este abordat ca subiectivitate ce se socializează. Cum se știe, Hegel a contrapus „juridismului”, pe care l-a și profilat conceptual ca patologie, moralitatea axată pe „iubire” a primelor comunități de creștini și a văzut în „juridism” o absolutizare a dreptului în dauna moralei. În Prelegeri de filosofie a istoriei, Hegel vede în Imperiul roman o societate supusă dreptului până la absolutizare. În Fenomenologia spiritului (1805), Hegel invocă deficitul comunicativ din jurul dreptului. El rămâne, până la capăt, adeptul ideii că moralitatea este sfera din care subiectivitatea dreptului ar trebui să se alimenteze, care să-i și devină complementară, dar nu pune problema „transformării dreptului însuși”.

În succesiunea lui Hegel, Marx și Nietzsche au abordat genealogic dreptul, indicând cum s-a format intersubiectivitatea pe care stă acesta. Numai că niciunul nu a dat soluția unei „transformări a dreptului” (p. 21). La ei, dreptul devine aplicarea unei optici – „de clasă”, respectiv „a celui mai puternic”, nu mai mult.

Discuția poate fi lărgită, căci „acțiunea cetățenilor în polisul” din zilele noastre este mai complexă decât s-a întrevăzut în cele trei abordări clasicizate pe care le-am menționat și nu se lasă redusă la simpla acțiune în stat. Între timp, chiar experiența ne spune că poate exista drept bine formulat, dar aplicat abuziv. „Acțiunea” aceasta înregistrează forme noi pe planul societății civile, economiei, relațiilor interpersonale, relațiilor ființei umane cu ea însăși (intimitatea), care sunt discutate azi, în câteva sisteme de drept, în vederea juridizării.

Pe bună dreptate, Daniel Loick promovează o „procedură discursivă” de stabilire a reglementărilor de drept. Aceasta confruntă „pretențiile normative” cuprinse în dreptul însuși, cu realitatea „vieții trăite” și argumentează de ce aceste pretenții nu s-au lăsat realizate până acum. Teoreticianul vede soluția în preluarea pe planul intersubiectivității dreptului a acestor domenii ca efect al unei evoluții, inclusiv de mentalități, ce va face loc unui conținut etic nou. Este aceasta soluția?

Eu cred că putem aborda mai direct chestiunea, cu ajutorul diferențierii acțiunilor, cunoștințelor, raționalităților (vezi A. Marga, Vocația gândirii. Profilul lumii actuale, Rao, București, 2024). Desigur că dreptul este de transformat – de transformat oricât de mult în direcția încorporării de considerente etice. Numai că sunt inevitabil granițe ale acestei transformări, căci legile în care se concretizează dreptul au a fi generale – vizând, deci, o clasă de acțiuni, formale – reținând doar ceea ce este comun situațiilor, și obligatorii – aplicându-se tuturor subiecților. Nu mai discutăm aici faptul că transformările dreptului sunt prea lente în raport cu nevoile efective de reglementare.

În miez, soluția mea este punerea în mișcare a unei „acțiuni etice”, adică a unei acțiuni de universalizare de valori pentru a scoate dreptul din divergența, fie ea și potențială, cu moralitatea și din ampriza intereselor de grup social sau a intereselor celui mai puternic. Configurația „acțiunii etice” este suficientă, chiar dacă pot interveni și alte resurse care să ducă la un drept care emerge mai direct din etică. În definitiv, în epoca modernă, libertățile și drepturile omului au avut ca bază demnitatea persoanei umane, înțeleasă etic și religios, și universalizată la un moment dat.

Din nefericire, unele constituții, cum este și cea a României actuale, nu iau în seamă emergența din demnitate a libertății și drepturilor persoanei și reduc demnitatea umană de la rangul unui „principiu” al ordinii de drept, la rangul unei „valori” printre altele. De aceea se și petrec în realitatea aplicării dreptului atâtea abuzuri. Dar dreptul modern, la origine, cu constituțiile modelatoare, care sunt americană, franceză și germană, a reglementat materia sa începând cu „acțiunea etică” a generalizării demnității umane. Ea este primordială în aceste constituții.

Care ar fi temele „acțiunii etice”? Daniel Loick indică trei teme de transformare a dreptului: adâncirea opțiunii pluraliste a legii prin „diferențiere și pluralitate” mai pronunțate; consolidarea în lege „a responsabilității și accountability”; preluarea în lege a „respectului de sine și a egalității” sub aspecte noi (p. 331-332).

Aș adăuga doar că, prin amploarea și ramificarea lui, „juridismul” de astăzi reclamă fără întârziere formalizarea juridică prin „acțiune etică”– „acțiunea etică” însemnând practic universalizarea unei valori. Exemplul a fost universalizarea valorii „drepturi fundamentale ale omului”, la inițiativa lui Jimmy Carter.

Așadar, „juridismul” se poate contracara nu așteptând capătul unui proces istoric, căci nici nu se știe dacă și când survine acesta, ci imediat, prin „acțiunea etică”, oarecum analoagă cu universalizarea aplicării drepturilor omului. Adevărul este că numai ceea ce este înscris explicit în lege poate beneficia de forța acesteia. Derapajele unor magistrați spre „juridism” se previn doar prin legislația însăși.