Mâna albă (4)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Oricum, în loc să ajungă în Răsărit, Chlorus a debarcat în curând în… Provența. Ceea ce dovedește că a ocolit, în sud, prin Sicilia. Viața pe mare nu i-a priit Celui de Al Treizeci și nouălea. El căuta un pământ sigur, unde să se poată refugia, unde să se poată ascunde, unde să-și poată îngropa comorile, unde să stea și să-și admire cele două cărți de care nu se despărțea niciodată. Degeaba l-a instigat Țipor să continue viața pe mare, să caute o insulă de unde să-și organizeze incursiunile și unde să se simtă acasă, asemenea insule sigure nu se găseau în Mediterana, iar ambarcațiunea însăși nu era de cele mai multe ori altceva decât o capcană: de pe vas nu puteai fugi, pe vas nu aveai unde te ascunde. Marea nu era făcută pentru Chlorus.

În schimb, își făcu apariția în mausoleul creștinat din Narbo și se ascundea tot mai des în două mănăstiri nu foarte apropiate una de alta: Lerins și Ferme zu Chiuso. Lerins fusese ctitorită la începutul secolului de către Sfântul Honoratus din Arles pe una dintre cele două insule cu același nume. Chlorus găsi că locul e predestinat și, o vreme, cât mai cochetase cu pirateria, intenționase să rămână definitiv acolo. Insula mai mare îi asigura adăpost și oferea vechi fortificații tocmai bune pentru planurile sale. Peste secole, aici vor fi ținuți ostatici „Masca de fier” și generalul Bazaine. La sfârșitul veacului al cincilea insula era căutată și de alți proscriși. De multe ori, luptele dintre ei erau mai crâncene decât ambuscadele de aiurea, fiindcă insula mai mare era un fel de seif unde se înghesuiau mai mulți tâlhari să-și țină prăzile și, atunci când unul era înfrânt, el își pierdea toată agoniseala unor jafuri de ani de zile. De aceea, cu mult mai sigură era insula mai mică, unde se afla mănăstirea. Din cine știe ce motive, aici viața călugărilor nu era tulburată și diferiții năvălitori o ocoleau.

A doua mănăstire, Ferme zu Chiuso, loc binecuvântat de Dumnezeu, era – și, slavă Domnului, mai este și azi – în vârful unui munte din Alpii Ripuari. Locul era greu accesibil, înconjurat de stânci, dar, odată ajuns, te găseai într-un peisaj cu totul surprinzător, unde frigul dispărea – în ciuda altitudinii – și o vegetație bogată, verde în tot timpul anului, te făcea să uiți greutățile drumului și tot ceea ce-ți mai putea aminti de lumea din care ai venit. (Clima cu totul neobișnuită de pe acel vârf de munte a fost interpretată drept un dar supranatural.)

În ambele locuri, Chlorus a fost bine primit și s-a simțit, Ia rândul lui, bine printre călugări. Numeroasele cărți îl intimidau și migălosul meșteșug al copiștilor îl făcea să le urmărească ore în șir măiastră trudă. Al Treizeci și nouălea își găsea aici liniștea și stătea apoi să se uite, pe furiș, la cele două cărți ale sale. După fiecare mas într-una dintre cele două mănăstiri, avea impresia că filele tomurilor lui s-au modificat, că desenele înfățișau alte minuni și că scrisul era parcă mai mare sau mai rotund. (Scrisul însuși nefiind decât tot un desen pentru Chlorus.)

La început, își imaginase că la mănăstirea Lerins va fi în stare să-și stabilească baza mult dorită, vizuina unde să-și ascundă nenumăratele comori. însă foarte repede trebui să recunoască inutilitatea și imposibilitatea unui asemenea plan. Când se afla în mănăstire, toată viața de afară i se părea deșartă și nu mai era în stare să fie omul decis până la crimă în atingerea unor scopuri ce, de acolo, din chilii, i se păreau plictisitoare. Ciudat sentiment! în principiu, plictisitor nu poate fi niciodată un scop, ci doar mijloacele atingerii lui. în principiu, scopurile, să mai spunem, nici nu există în mod concret, ele nu sunt decât iluzii, în vreme ce doar eforturile de realizare sunt foarte concrete, însă, de la altitudinea mănăstirii, pe Chlorus îl plictisea până și ideea. (Asta nu i se întâmpla niciodată „jos”. Dar poate că, uneori, prea multa lui activitate era ea însăși dornică de o pauză, de odihnă. Și, poate, tocmai atunci își găsea un pretext oarecare de a fugi din nou în munți, la mănăstiri. Sufletul lui îi cerea atunci să uite. Și, fără să-și dea seama, voința i se supunea.)

Cu atât mai eficient devenea imediat ce se întorcea printre briganzii lui. Aceștia îl acceptau din două motive: în primul rând, pentru că mai multe încercări de revoltă împotriva autorității Mâinii albe s-au soldat cu pedepsirea bestială a imprudenților, la fel cum s-a întâmplat și în cazul a trei atentate nereușite. Mâna albă nu putea fi ucisă. în al doilea rând, Chlorus a ajuns să fie socotit un fel de mascotă a succesului în îndeletnicirile criminale. Câteva tentative făcute în lipsa lui sau în pofida lui s-au terminat lamentabil, în vreme ce acțiunile sale s-au soldat mai întotdeauna cu rezultate dintre cele mai profitabile. Al Treizeci și nouălea însuși era capabil să iasă (și să te scoată) din situațiile cele mai îngrozitoare.

Cele două mănăstiri nu erau decât visele lui Chlorus. De nenumăratele sale doruri se lega și sentimentul că Lerins și Ferme zu Chiuso nici nu există, că ele nu se reflectă decât în speranțele cele mai intime, că timpul petrecut acolo, în tăcere și vrajă, nu se desfășura decât în somn, într-o altă lume, într-o fractură a timpului.¹

Dar nu numai Al Treizeci și nouălea era puternic impresionat de cele două mănăstiri: și călugării erau marcați de prezența acelui personaj straniu, cu un renume atât de înspăimântător, despre care umbla vorba că ar reprezenta una dintre încarnările diavolului pe pământ, tânărul, dacă nu urât, atunci șters, înspăimântând regiuni întregi prin crimele-i oribile, prin cruzimea-i rece, prin ignorarea totală a sentimentului de milă. Și, înconjurat de acea aură tot mai constantă de ticăloșii neobișnuite chiar și într-o epocă prin excelență ticăloasă – după cum se tot repeta peste tot Chlorus venea la mănăstire, tăcea mai tot timpul, părea spășit, aducea daruri bogate. Nu se poate ca diavolul să înzestreze o ctitorie a lui Dumnezeu, își spuneau călugării și îi acordau refugiu și liniște. Cu vremea, s-au obișnuit atât de mult cu el încât, atunci când un stareț de la Ferme zu Chiuso’ află că Al Treizeci și nouălea nu s-a sfiit să atace și să prade și mănăstiri sau biserici, unele dintre obiectele jefuite adunându-le apoi în cele două locuri pe care le respecta, călugării refuzară să creadă adevărul și-l înduplecară pe superiorul lor să alunge dovezile. Abia mult mai târziu, Sfântul Isidor din Lerins va începe să-l descrie pe Chlorus în lumini negre și îi va desăvârși portretul pentru posteritate. Numeroasele descrieri contemporane Mâinii albe vor dispărea, iar el va deveni când „Fiul ciumei”, când „Sabia cu două tăișuri”, când „Solul diavolului pe lângă Ef”.

Despre „Ef”, scribul va vorbi în curând. „Sabia cu două tăișuri” provine din vremea când, negăsind un limbaj comun cu Theodoric, așa cum reușise să stabilească relații cu oamenii lui Odoacru, Al Treizeci și nouălea a părăsit Italia. O revoltă împotriva noului stăpân al Peninsulei, Chlorus nu s-a priceput să organizeze. Fiul lui Terțius a fost întotdeauna un om de execuție, nu unul de concepție. Cetele lui de tâlhari nu puteau emite pretenții împotriva uriașei armate de ostrogoți. Cele câteva încercări nereușite de asasinat n-au venit din partea lui Chlorus. Revolta și înfrângerea acestuia în fața lui Theodoric n-au avut loc decât în baladă. Al Treizeci și nouălea n-a plecat să-și caute noi teritorii de jaf decât după ce s-a asigurat că a lăsat în urmă în Peninsulă nenumărate comori ascunse și știute doar de el. Cea mai mare parte a tezaurului – așa cum am arătat – a intrat² în uitare o dată cu moartea celui ce l-a îngropat și Italia este și astăzi un seif neștiut, comorile lui Chlorus aflându-se, în mare parte, încă sub pământ.

Pe regele franc Clovis sau Clodowig se pare că Al Treizeci și nouălea l-ar fi întâlnit personal. Clovis, în incursiunile sale tot mai insistente, ar fi ajuns la Lerins, iar bagaudul l-ar fi convins să treacă la catolicism. (Dar Chlorus însuși a făcut acest pas? Iată, poate, cea mai mare enigmă a vieții lui. Puținii săi biografi nu se pot pune nici ei de acord. Clodowig – Clovis – trece în 498/499 la catolicism. Asta în vreme ce majoritatea noilor creștini din rândul barbarilor sunt arieni. Dar Chlorus, una dintre „încarnările diavolului”, nu ar face nici un serviciu Ideii dacă ar adera la ea. Legăturile personajului cu cele două mănăstiri, precum și cu noul catolic Clodowig nu par suficiente. Până să fie satanizat întru totul – câteva generații mai târziu –, Chlorus rămâne în afara oricărei credințe. Dacă există într-adevăr o logică în viața personajelor – lucru de care scribul se îndoiește profund –, atunci păstrarea lui Chlorus în indiferența lui ideologică este de înțeles, chiar lăsând la o parte necesitatea acestei situații din punctul de vedere al Bisericii. Sfântul Isidor n-a avut excomunicarea cui s-o pretindă: nu poți fi exclus dintr-un cerc în care n-ai pătruns.) Pe de altă parte, cele două mănăstiri și relațiile cu Clovis fac foarte probabilă convertirea Celui de Al Treizeci și nouălea. Aici este, însă, poate locul de a aminti un incident atribuit de Rufinus lui Chlorus, incident ce va avea două urmări. Este vorba de răspunsul pe care l-ar fi dat Al Treizeci și nouălea când a fost acuzat de cruzime până la bestialitate de către un episcop. (Desigur, cuvântul „sadism” nu exista încă, dar noțiunea da.)

– Eu omor și torturez cu un scop, ar fi răspuns brigandul, dar voi vă delectați zi de zi, fără încetare, cu imaginea unui om pe cruce, cu nenumăratele martirii pe care nu încetați să le desenați. Suferințele și schingiuirile unor bărbați și ale unor femei vă duc până la extaz.

Drept răspuns, episcopul ia în derâdere bâlbâială și sărăcia vocabularului acelui păcătos.

Prima urmare este că Ordinul Mâinii Albe, o confreerie creștină timpurie, nu va permite chipul cioplit. A doua urmare se referă la un descendent eretic al lui Chlorus, care îl va cita copios.

Oricum, rolul lui Chlorus în convertirea regelui franc nu este cu nimic dovedit, chiar dacă această convertire va avea o importanță mai mare decât își putea imagina cineva la acea oră. în schimb, e sigur că Al Treizeci și nouălea l-a urmat câțiva ani pe regele franc în toate expedițiile aceluia. Când, la cumpăna secolului al șaselea, Clodowig se îndreaptă spre Constan- tinopol, sfârșitul lumii pare să fi venit. Ceea ce nu jefuia Clovis era distrus de „haita de hiene” ce urma de fiecare dată armata francă. Chlorus oricum nu poate să transporte tot ce fură de la niște populații gata înfrânte, așa că are grijă să-i trimită lui Clovis cadouri consistente pentru a pecetlui înțelegerea dintre ei: armatele înaintează, luptă, cuceresc și jefuiesc, însă rămân de fiecare dată în urma lor suficiente avuții, chiar și în locurile cele mai prăpădite, avuții ce nu ies la iveală decât ca rezultat al activității marelui specialist al jafului, Chlorus. Acesta schin- giuiește și omoară până ce dă și de ultimul ban ascuns, de ultimul sac de grâu, de ultima bijuterie. Al Treizeci și nouălea procedează sistematic și orașele slăbite și demoralizate, după ce a trecut armata peste ele, nu mai sunt în stare să se opună și „haitelor de șacali”. Faima acestora este atât de cumplită încât numeroase porți de cetăți se deschid doar la promisiunea regelui că Al Treizeci și nouălea nu va trece și el peste înfrânți.

Armin Greenfeeld, bun cunoscător al epocii și biograf al lui Clovis, se întreabă, pe bună dreptate, dacă și drumul expediției francilor împotriva Constantinopolului este presărat cu comori ascunse. Fiindcă, dacă e să luăm de bune legendele după care Mâna Albă ar fi îngropat în Italia atâtea și atâtea bunuri jefuite, este de crezut că și în vremea cumplitului marș în urma armatei france ar fi continuat același obicei. Folosindu-se de itinerarul lui Clovis spre Orient, Greenfeeld a încercat să scoată la iveală asemenea comori ascunse (în special drept argumente ale justeței reconstituirii drumului francilor). Dar, până la urmă, ceea ce a dezgropat s-a dovedit a proveni din cu totul alte perioade istorice, chiar dacă arheologul a pretins că obiectele mai vechi decât cele din secolul al cincilea nu erau decât tot prăzi ascunse de Chlorus.

Anastasius a fost cel care a făcut din Constantinopol cetatea cea mai fortificată cunoscută până la el. Zidurile erau mai multe, mai late și mai compacte. La o adică, intrarea în cetate nu era decât un sistem bine gândit de obstacole. Tot la nevoie, se puteau folosi galerii secrete, apte de a permite ieșiri surprinzătoare dintr-un asediu, astfel încât o armată întreagă să poată apărea, în mod inopinat, în spatele forjelor de împresurare. Alte coridoare subterane mărunte erau predestinate ieșirii unor soli sau a unor iscoade și revenirii lor în mod la fel de tainic. Gurile acestor galerii erau bine camuflate și nu erau cunoscute decât de foarte puțini inițiați. Un labirint întreg se întindea pe sub cetate și își desfăcea brațele până hăt, departe. Chiar dacă ar fi reușit cineva să descopere o intrare externă, fără o hartă bună a galeriilor n-ar fi reușit să mai iasă la suprafață. Plăcerile unor asemenea căi depășeau simpla lor utilitate și deveniseră parte a unei științe oculte, mereu uitată și mereu redescoperită. în Egipt, constructorii au plătit de cele mai multe ori cu viața păstrarea secretului, deși erau puțini și meseria lor nu era știută decât de o minoritate. Mai târziu, jocurile acestea au fost redescoperite și de la pythagoreieni, de la Zamolxis și chiar și de la tradițiile cetății minoice. Primii creștini au preluat și ei satisfacțiile aspre și îmbătătoare ale labirinturilor. Redescoperirile sunt întotdeauna parțial fidele. Când n-au mai avut nevoie să se ascundă în catacombe, întotdeauna au mai existat și secte interzise sau dornice de a nu ieși la suprafață. Creștinii, la fel ca și evreii, au început să clădească labirinturi ezoterice. Evreii s-au înconjurat de rafturi de biblioteci și de discuții, creștinii de etajere de natură. Totul devenise un peisaj înșelător, și osifica- rea acestor lumi va dura multe secole. Plăcerea lui Anastasius de a-și fortifica la nesfârșit cetatea provenea indiscutabil și din necesitate și prudență, însă s-a concretizat în aceeași măsură și în bucuria labirinturilor. Planurile nu i se mai terminau. în principiu, furia zidurilor, a canalelor, a galeriilor și a podurilor, a turnurilor și a meterezelor se înfăptuia prin acapararea unei armate uriașe, armată ce lucra și avea ce mânca, nu era ocupată cu tâlhăriile și era gata oricând să se folosească de cele realizate pentru a apăra cetatea. De acest lucru avea să se convingă și Clodowig: dacă marșul său spre Orient nu s-a lovit de nici un obstacol cât de cât serios, drumul i s-a terminat la Constantinopol. Aici francii n-au reușit să intre.

Chlorus, aflat mereu în urma lui Clovis, a ajuns și el, până la urmă, sub zidurile cetății lui Anastasius.³ Dar cetele lui nu se simțeau bine alături de o armată strunită de un conducător decis. Așa s-a întâmplat în încercarea eșuată de a se apropia de oastea lui Theodoric, așa s-a întâmplat și cu francii. Conflictele continue dintre bagauzi și soldați s-au terminat prin dispariția celor dintâi: fie că Mâna Albă a intrat în cetate singur, trădân-du-și ortacii, fie că a pătruns în Constantinopol împreună cu oamenii săi, trădându-l pe Clovis. încă înainte de ridicarea asediului, îl găsim pe Al Treizeci și nouălea lucrând la consolidarea unor metereze. Ce s-a întâmplat cu ceilalți bagauzi nu vom mai afla niciodată. Singur Țipor reapărând peste ani, în preajma bătăliei de la Vouille. De altfel, întreaga ședere a lui Chlorus la Constantinopol rămâne o altă perioadă controversată din viața lui. Cert este – sau cel puțin așa se pretinde – că la Constantinopol Al Treizeci și nouălea ar fi lucrat el însuși la fortificații, pentru prima oară în viață angajându-se la o „muncă onorabilă și cinstită”. în general, vorbindu-se despre trecerea lui Chlorus împreună cu Clovis la creștinism cu doar puțini ani înainte,

efectul acestui act s-ar fi dovedit purificator asupra Celui de Al Treizeci și nouălea. Ceea ce nu este în nici un caz credibil, dacă ne amintim doar de grozăviile săvârșite de oamenii Mâinii Albe în timpul expediției lui Clodowig în Orient. Și nici ceea ce va face Al Treizeci și nouălea în continuare nu va diferi prea mult. Nu s-a schimbat nimic, ne aflăm doar într-o altă etapă. Mai mult chiar, dacă e să confruntăm tabelele cronologice, regele franc s-a botezat cu puțin înainte de a porni marșul de jaf. Convertirea meșteșugită a lui Chlorus la o viață „onorabilă și cinstită” trebuie căutată altundeva. (Nici ipoteza după care ar fi trebuit să se ascundă, fiind căutat și de o tabără și de alta, nu i se pare scribului suficientă.) Al Treizeci și nouălea lucra de dimineața până noaptea la zidurile Constantinopolului împresurat, era șters și cuminte, era fericit, la fel ca toți tovarășii lui de muncă, atunci când își primea porția de mâncare. Nimeni n-ar fi putut bănui în figura aceea spălăcită pe cel ce a băgat spaima în jumătate din Imperiul de Apus, nimeni n-ar fi putut bănui că omul acela, ce trudea din greu pentru o bucată de pâine, era mai bogat decât un rege, că avea îngropate în locuri doar de el știute comori ce au aparținut odată atât patricienilor cât și căpeteniilor barbare, negustorilor sirieni sau hangiilor armeni, că revendicase de mai multe ori insignele tronului Occidentului. Sigur, Chlorus spera și pe mai departe să-și satisfacă ambițiile, însă nu reușea să ajungă la Anastasius. Pe de altă parte, nici nu era atât de prost să se expună, precum solii trimiși, care nu s-au mai întors niciodată. Chlorus aștepta o ocazie. (Răbdarea aceasta ni-l dovedește, totuși, altfel decât a fost descris: impulsiv, incapabil de a se reține, de a sta la pândă. Dimpotrivă, Al Treizeci și nouălea a fost o fire calculată și rece: el era apt de a-și pregăti cu migală, vreme îndelungată, acțiunile.)

Chlorus aștepta o ocazie și, până atunci, după ce-și termina treaba, scruta valea cuprinsă de întunericul nopții, apa aceea mare ce nu i se părea diferită de cea care se vedea de la fereastra chiliei sale de pe Insula Lerins. Nimic nu e altfel într-un loc ca într-altul. Nici un om nu e diferit de ceilalți. Fiecare reacționează elementar în fața fricii, fiecare vrea să mănânce, să iubească, să-l supună pe un altul. Oamenii și seamănă între ei, ca animalele. Cât fusese copil și păscuse vite și oi, reușise să deosebească mai bine un berbec de altul decât adulții între ei. în aceeași turmă găsea mai multe nuanțe de culoare decât la locuitorii unui sat. Aceștia au (aproape) toți doi ochi, nas, două urechi, o gură cu mai mulți sau mai puțini dinți. Se deosebeau doar schilozii: cei fără un picior, cei fără un deget, cei fără dinți. Cei ce n-aveau ceva. Ici-colo, cei ce aveau ceva în plus: de exemplu, o femeie cu trei mâini, dusă din bâlci în bâlci. Sau corciturile între specii. Dar astea erau destul de rare. Pe oameni aproape că nu ai cum să-i deosebești. Toți sunt la fel. Și peisajele sunt toate la fel. Nu există decât ei și eu. Eu trebuie să trăiesc și vreau s-o duc cât mai bine. Ca să se întâmple asta, mă opun lor. în clipa când mă aliniez între ei, mă opun mie. Asta e clar: eu nu trebuie să fiu niciodată dispus să îi înțeleg, în clipa aceea mă anulez pe mine, fiindcă și ei sunt împotriva mea. Adică eu împotriva mea. Așa ceva nu se poate. Așa ceva nu se poate accepta. Așa ceva nu e omenesc, se sugestiona. Toți oamenii seamănă între ei, poți să-i și confunzi. Pe mine nu mă confund nici în vis cu ei. Și, atunci, cum să mă pun în pielea lor? Și de ce? Treburile astea i se păreau lui Chlorus absolut clare. Doar la Ferme zu Chiuso dusese, în limba sa imposibilă, interminabile discuții cu starețul, apt de a-i pricepe spusele. Acela îi explica încăpățânat că tocmai de la înțelegerea că eu sunt ei începe creștinismul. Este sigur că pe vremea aceea Chlorus nu era încă botezat, dar oricum nu pricepea ceea ce voia să explice sfântul. Al Treizeci și nouălea era incult, vorbea foarte rău, căra peste tot după el două cărți pe care nu știa să Ie citească, era lipsit de înțelepciunea lecturilor, însă văzuse și trăise multe. Inteligența-i era pragmatică, tot ceea ce nu se putea aplica imediat în favoarea cuiva i se părea o prostie. Excepție făceau doar lucrurile care puteau să-ți trezească melancolia: cărțile ca obiecte, furia mării, luxul unei reședințe princiare. (Nu mobila, nu obiectele, ci atmosfera unei asemenea locuințe.) Religia nu făcea, pentru el, parte din ceva ce-i putea zgândări melancolia. Viața și moartea trebuiau rezolvate cu sabia în mână. Probleme eschatologice Mâna Albă nu știa să aibă. Și în nici un caz nu aștepta rezolvarea lor de la religie. în timpul Marii Schisme, Mâna Albă și-a mai amplificat apelativul: „Sabia cu două tăișuri”. Asta pentru că el lovea și în catolici, și în arieni. în numele unor deosebiri pe care nici nu le înțelegea, dar care nici nu-l interesau. Chlorus ucidea și prăda când într-o parte, când în cealaltă. Pentru el, orice pretext era bun spre a mai putea organiza un jaf, iar schisma îi oferea și ea prilejuri nesfârșite.