Mâna albă (72)

Mâna albă (72). În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Sfaturile călugărului Pafnutie erau ascultate întocmai, deși el nu uita niciodată să sublinieze că nu are cutezanța să se substituie Unicului Judecător, că nici măcar nu are înțelepciunea judecății și nici cunoașterea integrală a faptelor. El nu făcea decât să-și spună părerea, ca un păcătos ce era și el.

Prin anii 755-760, cimitirul Levantinului devenise un muzeu în aer liber. Mai toate rudele, oricât de sărace, doreau ca pe criptele familiilor lor să se afle imagini cu Iisus, cu sfinți și – în același cadru – să apară măcar miniatural și portretele decedaților stirpei. Fiindcă din Răsărit au sosit și continuau să sosească nenumărați meșteri iconari, comenzile deveniseră accesibile aproape oricui, iar oferta se adresa celor mai diverse gusturi. Unele chipuri erau pictate în maniera lipsită de perspectivă a orientalilor, altele înfățișau scene mai realiste, preferate de o altă categorie de meșteri. Difereau și tehnicile: în necropolă au apărut, alături de picturi, și mozaicuri, basoreliefuri și sculpturi. Până și în „Groapă” s-au ivit câteva morminte împodobite cu imagini: fie că unii meșteri voiau să-și facă reclamă gratuită, fie că anumiți stăpâni erau dispuși să-și răsplătească slugile cele mai devotate după moarte, fie că Pafnutie și oamenii lui, în adânca lor evlavie, plăteau pentru niște decedați săraci deosebit de pioși.

Totuși, diferențele tematice nu erau foarte evidente. Gruparea răposaților pe alei unde se aflau membri ai aproximativ acelorași categorii sociale și culturale făcea ca rânduri întregi de monumente funerare să fie împodobite aproape identic. (Dacă Pafnutie recomanda ca un anumit mormânt dintr-un șir să fie sancționat în ilustrație printr-un gest de renunțai e la un detaliu prezent la vecinii săi, familia respectivă se considera lovită de o anatemă mai concretă decât oricare alta, iar cunoștințele reacționau, fără milă, ca atare.)

Era perioada când necropola Levantinului atinsese apogeul celebrității: pe de o parte, ordinea desăvârșită – în contrast evident cu tot ce înconjura perimetrul funebru –, pe de altă parte, sutele de pietre viu pictate, împodobite cu tablouri, mozaicuri, mici arbori genealogici și statui și, nu în ultimul rând, faima stranie a locului atrăgeau numeroși vizitatori predispuși spre contemplare și rugăciune. Câteva vagi fragmente de mozaic pavimentar nu exclud supoziția că Levantinul sau Infandus ar fi intenționat să orneze locul de întâlnire a celor patru alei principale și, poate, și aleile însele cu desene din dale colorate. într-o Romă în mină, mereu agresată și supusă unor noi stricăciuni, în prezența unor localnici trăind de azi pe mâine și a unor străini barbari (cu excepția refugiaților din Orient), necropola descrisă de scrib părea într-adevăr unul dintre ultimele „orașe ale cinstei și onoarei”, o oază de ordine și decentă bunăstare.

Pafnutie, așa cum s-a arătat, era un om profund evlavios, interesat de lumea aceasta doar în măsura în care putea să-și diminueze păcatele proprii și să aline suferințele altora. Locuind în cimitir, este puțin probabil să nu fi cunoscut activitatea .nocturnă a necropolei, însă scribul n-are nici un temei să considere că Pafnutie ar fi fost membru al Mâinii Albe. El nu se găsea decât în postura unui transfug care, mai degrabă de a se fi amestecat în treburile confreriei secrete, era preocupat în cea mai mare măsură de disputa iconoclastă, dispută pentru care a și trebuit să părăsească Mănăstirea Studion, Constantinopolul și apoi întreg teritoriul unde mâna bazileilor ar fi putut să-l ajungă. Faptul că fost anatemizat de către Sinodul din anul 759 (?), alături de alți câțiva iconoduli, dovedește că refugiul său n-a rămas necunoscut în capitala lui Constantin al V-lea, că activitatea i-a fost mai intensă decât viața-i de samaritean din cimitir și că n-ar fi exclus ca legăturile sale cu ceilalți luptători pentru legitimitatea icoanelor și pentru rolul lor educativ să fi rămas vii. (Poate și lipsa de entuziasm a papilor față de călugărul disident din Răsărit s-a datorat ambiguității relațiilor dintre Roma și Constantinopol, papii nedorind să taie orice legături cu puterea armată redutabilă de la care se mai încăpățânau să spere că ar putea să-i apere de barbari. Anatemele aruncate și asupra unor împărați nu fac decât să ilustreze volutele acestui foarte important joc.)

Pafnutie a avut numeroase dispute și cu Pamati. Acesta îl acuza că minte, că înfrumusețează viața, încercând să elimine tot ceea ce este rău în favoarea unui sirop dulceag iluzoriu. Al Patruzeci și nouălea îl provoca tot mai des, cerându-i să le recomande oamenilor să-și picteze mormintele cu scene înfricoșătoare ale pedepselor ce-i așteptau, nu cu chipuri senine și impersonale. Pe vremea când Christos încă nu era reprezentat pe cruce și cu coroana de spini, Pamati, în conformitate cu concepția sa că întreaga istorie nu reprezintă decât un șir de grozăvii, binele neexistând decât în măsura în care este menit să adâncească și mai tare contrastul, Pamati era tot timpul iritat de discursul evanghelic al călugărului, de exemplul pozitiv pe care acesta se străduia să-l dea prin întreaga-i activitate.

– Tu nu faci decât să te anulezi! îl prevenea pe Pafnutie.

– O, Doamne, de aș putea, răspundea acesta.

– Nu! Nici Dumnezeu nu poate dori așa ceva. Fără a naște individualități, lucrarea Sa n-ar avea nici un sens.

– Cine ești tu ca să judeci lucrarea Lui? „Individualitățile”, cum le numești, nu fac decât să-L hulească. Uită-te la ce se întâmplă chiar acum: „individualități” netrebnice susțin că însuși Christos ar fi început sfărâmarea idolilor și acum ei, împărați sau simpli călugări sau nimeni, nu fac decât să desăvârșească munca Lui, distrugând icoanele. Ei să desăvârșescă munca Lui!

– Te avertizez! îi spuse într-o zi Pamati lui Pafnutie, te avertizez pentru ultima oară! O fac pentru că, în felul meu, îmi ești drag și pentru că m-ai învățat multe și îți sunt dator.

– Nu-mi ești dator cu nimic! Eu n-am făcut decât…

– Tu, continuă Pamati, te minți și îi minți și pe cei din jur. Nu mai pot admite așa ceva. Tu te anulezi pe tine și vrei să-i anulezi și pe cei cu care stai de vorbă. Nici așa ceva nu mai pot admite! Dar, ceea ce este mai grav, nu-ți faci datoria nici față de Dumnezeu.

– Aici sigur ai dreptate.

– Dacă ai într-adevăr convingerea că pentru slava lui Dumnezeu, cuvântul Lui întrupat trebuie să fie vizibil peste tot, de ce umpli acest cimitir cu imagini venerate, aici, unde toată lumea este de părerea ta, și de ce nu te duci să faci acest lucru Ia Constantinopol? îi lauzi pe mucenici și ți-e frică să faci ca ei.

Iar altă dată îi spunea:

– Dacă tu nu crezi decât în bine, de ce ți-e teamă de ce-ai păți dacă ți-ai propaga ideile în Imperiu?

În 760, Pafnutie plecă din cimitir. O făcu pe ascuns pentru că Infandus avea nevoie de el spre a-i educa și instrui nepotul, alături de al’Malek și Țipor. Călugărul îi lăsă o scrisoare smerită de scuze „stăpânului său”, scrisoare de un neprecupețit ajutor pentru scrib, el găsind-o cu multe secole mai târziu într-una dintre neprețuitele „Compendii epistolare” adunate și păstrate ca printr-o minune în MAREA ARHIVĂ UNIVERSALĂ.

Infandus l-ar fi putut aduce cu ușurință înapoi și scribului nu-i este deloc limpede de ce n-a făcut-o. Pafnutie nu apucă nici măcar să ajungă la Constantinopol. El a fost interceptat pe drum, judecat, se pare, la Thesalonik și pedepsit la fel ca Sfântul Maxim Mărturisitorul cu un veac înaintea sa, adică îi fu smulsă limba de la rădăcină și tăiată mâna dreaptă pentru a nu mai putea comunica nici în scris și nici prin vorbă argumentele sale iconodule.

Pamati putea fi mulțumit: dacă Pafnutie n-ar fi plecat, n-ar fi lăsat acea scrisoare către Infandus și nu ar fi terminat atât de tragic. Pafnutie n-ar fi intrat în istorie. Scribul se abține să comenteze o astfel de răsplată.

Grav mutilat, călugărul a fost trimis într-o mănăstire de pe malul răsăritean al Mării Negre – de asemenea, la fel ca și Maxim Mărturisitorul – spre a-și sfârși acolo zilele. Dar Pafnutie n-a mai îndurat acel drum și s-a stins curând după plecarea din Thesalonik. (Teoria lui Pamati se confirmă: doar întrucât a fost implicat în niște fapte cumplite, Pafnutie poate fi depistat în istorie.)

Pafnutie a murit în anul 761 și a fost adăugat la poporul său.

Al doilea fu pedepsit Țipor. Evreul părea cel mai noncon- formist dintre dascălii lui Pamati. Deși își practica riturile cu o rigurozitate la fel de severă cum își respectau și ceilalți doi mentori fiecare credința lui, în rest, Țipor era mereu dispus să discute despre ce dorea elevul, să studieze o temă sau să trăncănească despre te miri ce, chiar să-și bată joc de una sau de alta. Indiscutabil, comparativ cu tăcutul Levantin, cu evlaviosul

Pafnutie și cu elipticul ibn al’Malek, evreul era cel mai vorbăreț și avea cel mai dezvoltat simț al umorului. Era și cel mai dezordonat, și cel mai puțin sever, părând gata să chiulească oricând împreună cu Pamati. Doar că era foarte de cuvânt, unica direcție în care era sever și cu elevul său. Acesta îl prefera celorlalți dascăli, mai ales pentru că Țipor îl amuza, iar timpul petrecut cu el trecea repede și plăcut.

Mai târziu, însă, atunci când, după moartea bunicului, relațiile dintre Infandus și Pamati deveneau pe zi ce trecea tot mai încordate și tatăl nu contenea să-și dojenească fiul că nu se ține de cuvânt și nu duce până la capăt nimic din cele convenite, au început să se altereze și relațiile dintre Pamati și Țipor. Acesta din urmă, până atunci mentorul cel mai înțelegător al tânărului, continua să pretindă ca vorba dată să fie respectată și lua partea reproșurilor tatălui. Pe cât de repede s-a despărțit Al Patruzeci și nouălea de Levantinul care-l adorase, pe atât de hotărât s-a întors și împotriva fostului profesor preferat. Țipor nu numai că nu-i mai era drag, însă pur și simplu a ajuns să-l enerveze.

Evreul realiză primul că atitudinea lui Pamati față de el va duce inevitabil la un deznodământ extrem. Așa că îl căută pe Infandus și îl rugă să-l lase să plece. Vremurile s-au mai liniștit – cel puțin deocamdată, urmând ca Dumnezeu să hotărască singur cât va dura acea acalmie la Ravenna îl așteptau rămășițele deloc neglijabile ale averii familiei sale distruse. El era prea bătrân pentru a-și mai reface viața, însă avea nepoți după frați și după surori, nepoți cărora le-ar fi putut fi de folos. în afară de aceasta, zâmbea Țipor, nici el nu împlinise încă o sută de ani, iar dacă Dumnezeu ar dori, l-ar mai putea înzestra cu fii și fiice, așa cum a făcut-o și cu biblicul său bunic Avraam.

Doar că Pafnutie tocmai plecase și copiii lui Pamati creșteau și aveau nevoie de dascăli. Nemaipunând la socoteală că Infan- dus simțea că a dobândit în evreu un aliat în veșnica-i luptă cu capriciosul fiu, un ajutor la care nu dorea să renunțe. Infandus nu avea prea multă vreme pentru discuții, el era ocupat până peste cap cu problemele confreriei, pe care el a făcut-o să trăiască iarăși din plin. Infandus l-a rugat pe Țipor să rămână. Evreului îi era limpede că nu i se va oferi ocazia de a relua discuția.

Țipor nu s-a înșelat: el știa că din clipa aceea viața îi atârna de un fir.

Țipor era o fire speculativă, îi plăceau atât de mult temele abstracte încât, cu mult timp în urmă, Infandus îl acuzase că se pierde în labirinturi imaginare, fără a fi în stare a se descurca în situațiile concrete. Evreul râdea de asemenea afirmații: nu era neamul lui acuzat de veacuri, de milenii, de lipsă de idealism? Iată, s-a născut și un evreu prea idealist! însă nici Infandus și nici Țipor n-au avut de unde să bănuiască, la vremea acelei discuții, că sfârșitul dascălului va porni tocmai de la o asemenea „discuție stearpă”, „incapabilă de a mișca până și un grăunte de nisip din loc”.

Încă din copilărie, de pe vremea când abia își întrezărea ideile, Al Patruzeci și nouălea începuse să întocmească tabele care să dovedească, inițial, repetiția evenimentelor și, mai târziu, ciclicitatea matematică a nenorocirilor. Ceea ce încerca să găsească, Pamati căuta pe două căi: pe de o parte, în fapte concrete de istorie, motiv pentru care își adunase o bibliotecă extrem de bogată pentru acele vremuri și, mai ales, pentru acel loc, iar, pe de altă parte, în speculații legate de mistica numerelor.¹ Dacă în prima direcție era ajutat de numeroși prieteni gata să-i caute o informație, să-l ajute să reconstituie un arbore genealogic² sau să completeze tabelele cu anii nenorocirilor, în cea de-a doua direcție, autoritatea cea mai eminentă era Țipor. Doar că acesta nu credea că fostul său elev va reuși să descopere „formula algoritmului răului” și susținea că aceasta nici nu este necesar să fie cunoscută de către muritori. Descurajându-l pe Pamati, certurile dintre ei creșteau. Iar atunci când Al Patruzeci și nouălea a dat semne că este dispus să provoace el un rău, doar pentru a-și demonstra „algoritmul”, Țipor s-a opus pe față, atât cât îl țineau puterile.

„Tabelele răului” întocmite de Al Patruzeci și nouălea au dăinuit până prin veacul al XV-lea, chiar dacă nu în versiunea lor originară. Prin secolul al XIII-lea sau al XIV-lea, ele au început să fie interzise de Biserică, iar cei ce se foloseau de ele riscau să fie excomunicați, înscrisurile respective ajungând să fie considerate unelte ale diavolului. Când Les Pamates³ sau Los Pamatos au fost nimiciți, și lor li s-a reproșat că ar fi utilizat acele „tabele ale răului” (de unde, probabil, și-au luat numele). Ei n-au mai existat, însă tabelele le-au supraviețuit încă două-trei veacuri, bucurându-se de mare credibilitate în popor și printre conducători. Multe samavolnicii săvârșite au fost motivate de algoritmul nenorocirilor prezis de „Tabelele Les Pamaties”. Micii arbori genealogici au fost și ei interziși pentru că au apărut „specialiști” care pretindeau că pot să descifreze de pe înscrisurile aflate pe micuții copaci previziunile macabre, datorită unor formule indicând ordinea citirii literelor.

În jurul anului 765, Al Patruzeci și nouălea și-a strâns pentru prima oară concluziile studiilor în celebrele-i tabele. Multiplicate, ele au fost împrăștiate în cele patru zări. Inițial, Infandus nu s-a opus acestei preocupări a fiului său, decât în măsura în care Pamati se ocupa de altceva decât era solicitat cu adevărat să facă. Tabelele justificau, într-un fel, revigorarea Mâinii Albe și îi făceau pe oameni să accepte loviturile, asemenea unor manifestări normale ale destinului. Dar Infandus, în reorganizarea practică a confreriei, n-a putut lăsa Ia o parte nici conținutul ei moral, cel care, până la el, cam lipsise. Tocmai pentru a-și legitima acțiunile, Mâna Albă trebuia să se justifice în numele unor principii nobile. Or, tabelele (lui) Pamati nu slujeau în nici un caz drept argumente pentru suportul teoretic bazat pe Cele Zece Porunci și pe cele câteva citate din clasici. Tabelele nu se potriveau cu justificările teoretice, însă erau de un mare ajutor concret. De aceea deși nu le încuraja, Infandus le tolera.

Țipor reușise să amâne răspândirea concluziilor lui Pamati mulți ani de zile. Inițial s-a folosit de instabilitatea extremă a fostului său elev, deturnându-i de fiecare dată atenția în altă direcție. Apoi, pentru că tabelele au început să-l cucerească până la nebunie pe Al Patruzeci și nouălea, Țipor a înțeles că trebuie să intre în joc și să le submineze din interior. Astfel, el a găsit de fiecare dată câte un detaliu ce trebuia studiat mai amănunțit, un alt indiciu care nu era lămurit îndeajuns sau care putea fi contrazis. Astfel au mai trecut câțiva ani, până ce firea împrăștiată a lui Pamati a început să se coaguleze în jurul acestei preocupări ce-l acapara tot mai despotic. Lui Țipor i-a mai rămas o singură stratagemă: aceea de a-l convinge pe Al Patruzeci și nouălea că tabelele nu pot fi considerate complete decât dacă s-ar dovedi și formula matematică aptă de a le demonstra, asemenea unei teoreme. De fapt, ideea îi aparținea chiar lui Pamati și ea a reprezentat punctul de plecare al exprimării întregii teorii.

Pentru Țipor era tot mai limpede că fostul său elev a înnebunit. Privirea, modul de a vorbi, numeroase acțiuni de o cruzime extremă, calitatea argumentelor, totul pleda pentru o gravă dereglare nervoasă, dereglare ce se accentua cu fiecare zi. Cu mari eforturi, evreul reuși să mai obțină o discuție cu Infandus, să-i explice ceea ce lui i se părea cât se poate de evident. Tatăl lui Pamati nu l-a contrazis, chiar părea să aibă aceeași convingere, însă l-a rugat din nou să rămână pe lângă Al Patruzeci și nouălea, să-I supravegheze, să-l împiedice – pe cât posibil – să facă greșeli mari și să aștepte hotărârea pe care el, Infandus, o va lua, hotărâre prea importantă pentru a putea fi luată pe loc. Doar că, în ceea ce-l privea pe Țipor, acea hotărâre n-a mai venit la timp.