La patru luni fără o zi de la prima sa cădere (demisia Cabinetului Ponta IV pe 4 noiembrie 2015), Gabriel Oprea iese definitiv cred de pe scena politică, în urma anunţării demisiei din fruntea artificialului partid numit pompos Uniunea Naţională pentru Progresul României. Surse credibile din mediul politic susţin că nu este vorba de o demisie din partea lui Oprea, ci de o forţare a sa, de către (foştii) „soldaţii credincioşi” de plecare din fruntea acestui partid. Izolaţi complet pe scena politică, cei peste 60 de parlamentari UNPR şi o parte a aleşilor locali au ales soluţia extremă pentru a încerca să se salveze: aruncarea peste bord a şefului lor, devenit „persona non grata”. Un trist sfârşit pentru un personaj care s-a crezut cel mai puternic om din România, om care a făcut şi a desfăcut majorităţi parlamentare, a menţinut în viaţă un guvern demis prin moţiune de cenzură (Boc) şi un şef de stat aflat în cădere libere (Traian Băsescu), a pus discret umărul la căderea unui guvern (MRU) şi a sprijinit un guvern care încă nu avea majoritatea necesară (Ponta I) şi a asigurat majoritatea guvernelor Ponta III şi Ponta IV.
Toate cele de mai sus sunt realităţi evidente şi se impune o întrebare: cum de a reuşit un personaj obscur (un simplu “ofiţer economist” între 1983 şi 1990) despre care nu se ştie nimic ce a făcut între 1993 şi 2000 (singurele informaţii sunt cele care îl dau pe Oprea ca fiind un soi de om de casă al lui Miron Cozma prin 1994 – oare ce făcea Oprea în timpul mineriadei din 1999?), să ajungă în topul politicii româneşti şi să fie ridicat la cel mai înalt grad de general al Armatei Române? Răspunsul este simplu: a ştiut să se facă util tuturor mai-marilor zilei. De la “şef al mafiei personale a lui Adrian Năstase” la “Oprea este un om reevaluat” – ambele citate sunt din Traian Băsescu – reprezintă o confirmare răspunsului identificat. Gabriel Oprea a reuşit performanţa să servească politicieni aflaţi în conflict acut şi deschis. A fost omul lui Năstase în războiul cu Traian Băsescu, a sărit în barca lui Băsescu şi l-a sprijinit în bătălia sa cu Geoană şi ulterior Ponta, l-a lăsat pe Băsescu pentru a-l susţine pe Ponta (pe care l-a făcut anterior albie de porci de la microfonul Parlamentului) în lupta contra lui Băsescu. Da, Oprea a fost foarte util tuturor celor mai sus enumeraţi. Dar automat se mai impune o întrebare: cum de a fost acceptat Oprea de către cei împotriva cărora “generalul” a luptat? Şi aici este uşor de răspuns: întotdeauna conducătorii au acceptat serviciile celor care au trădat tabăra adversă. Numai că, dacă de regulă, trădătorul după ce era folosit era scos din circuit cu un glonţ în ceafă, Oprea a constituit un caz special şi a devenit partener al celor în favoarea cărora a trădat. Şi pentru acest parteneriat există o explicaţie: Oprea a reuşit – mai cu ajutorul doctoratelor date pe bandă rulantă, mai speculând dizgraţia în care au căzut unii politicieni – să creeze o “oaste de strânsură” care a fost mană cerească ori de câte ori a fost nevoie de repararea sau menţinerea unei majorităţi parlamentare. Oprea a reuşit o performanţă unică în politica românească: în două legislaturi şi-a ridicat la guvernare un partid care nu a participat vreodată de sine stătător la alegerile parlamentare.
Dar istoria nu iartă şi exemplele sunt multiple când o ascensiune fulminantă este urmată de o cădere bruscă. Aşa s-a întâmplat şi în cazul lui Gabriel Oprea. Numai că, ironia sorţii, şi căderea lui Oprea (ca şi ascensiunea sa) a fost atipică. Începutul sfârşitului s-a datorat unor “Doreli” care au lăsat o lucrare rutieră neterminată şi nesemnalizată. Dacă nu s-ar fi înregistrat decesul poliţistului deschizător al coloanei oficiale care îl ducea acasă pe Oprea, probabil că ar fi trecut ani buni până când să se afle despre abuzurile şi repetatete încălcări ale legii de către numărul doi din guvernul Ponta IV. Gabriel Oprea a încercat disperat să rămână pe poziţie. Şi-a dat demisia din funcţia de ministru de Interne şi a crezut că sacrificarea portofoliului este suficientă. Tragedia “Colectiv” însă l-a măturat şi de la Palatul Victoria, de unde nu şi-a dat şi nici nu voia să-şi dea demisia. A sperat să se menţină în zona “caldă” a politicii şi eventual să revină la vârf după alegerile parlamentare din toamna acestui an. Pentru ca UNPR să fie remorcat din nou pe lista PSD, a acceptat să fie umilit de liderii social-democraţi şi să semneze un protocol care practic nu-i garanta mare lucru. Textul protocolului semnal la începutul lunii, atacurile pe faţă ale fostului aliat, gruparea Tăriceanu, hemoragia unor aleşi locali (reîntoarcerea unor primari UNPR la partidele din care au plecat) au reprezentat semnalele clare ale scoaterii pe uşa din dos a politicii a generalului cu 4 stele Gabriel Oprea. Spre ghinionul lui, Gabriel Oprea nu a mai găsit acum un “stăpân” căruia să-i fie util sau care să-l folosească. Apariţia unui cabinet de tehnocraţi şi răceala nemţească a lui Klaus Iohannis (căruia i-a jurat de mai multe ori credinţă) nu au fost luate în calcul de Oprea. Ce va urma. Probabil UNPR va dispărea în câteva luni la fel de repede cum a apărut. Nu este exclus ca, din calcule pur electorale, PSD să dea câteva locuri pe listele parlamentare unor UNPR-işti, după care să-i absoarbă cu partid cu tot.
