Matei autorul

În principiu, am ajuns la ultima postare din această destul de lungă vacanţă literară. În opinia mea, prin numărul de cititori unici înregistrat, prin cel al comentariilor postate la fiecare text, dar mai ales prin tonul general lipsit, cu excepţiile de rigoare, însă foarte puţine, lipsit deci de „asperităţi”, experimentul a fost o reuşită. Peste două zile, voi posta articolul d-lui profesor Nicolae Hurduc despre reforma Univeristăţii, care sper să provoace o dezbatere interesantă, poate şi utilă, apoi mai vedem, poate încep să scriu din nou comentarii „la zi”, nu neapărat numai politice, că politica (noastră) în sine mi se pare groaznic de previzibilă şi tare plicticoasă. Sau poate mai postez cîteva poveşti. Povestirea de faţă a apărut în Semnele timpului, volumul meu de debut din 1988, în reeditările acestuia „pe hîrtie” şi on line, precum şi în La Morrison Hotel. Povestiri de pînă azi în ediţie definitivă, EuroPress Group, Bucureşti, 2007.„Principiul său era că orice teorie din istoria naturii reprezintă o contribuţie la geneză, fiindcă în toate epocile spiritul omenesc concepe din nou creaţiunea şi că, în orice inter-pretare, nu trăieşte mai mult adevăr decât într-o frunză, care se desface ca să piară îndată.“ (Ernst Junger)

Mă numesc Matei şi sînt scriitor în cetatea Nur din Nordul Provinciei de la Nordul Estul Imperiului. Sînt cel mai de vază scriitor al cetăţii şi aceasta nu pentru opera mea propriu-zisă căci, deocamdată, nu am publicat nici măcar o singură plăcuţă de argilă, mai mult, pînă astăzi, nu am scris nici un rînd din Marea Operă. Celebritatea mea, celebritate pe care nu mi-o pune nimeni la îndoială, se sprijină, ca într-un baston puternic şi noduros, pe Marele Proiect. De mic copil, de cînd am învăţat ce este scrisul şi ce înseamnă o carte – o, cît îmi plăcea să privesc, pe furiş, de după perdea, munca încordată şi nobilă a scribilor tatălui meu –, mi-am propus drept ţel, drept ambiţie supremă, voinţa de a apărea în faţa cititorilor acestei lumi cu întreaga mea operă, într-o simultană desfăşurare care să uimească pe toţi şi să închidă gura tuturor cîrtitorilor. Doresc ca, pe prima plăcuţă a Marii Opere, să se etaleze, mîndre şi incontestabile, cuvintele: „Operele complete şi definitive scrise şi copiate de Matei din Nur de-a lungul încercatei sale vieţi“. Lupta mea pentru înfăptuirea Marelui Proiect nu a fost deloc uşoară şi nu pot vedea încă felul în care se va încheia, deşi o hotărîre neabătută mă împinge putrnic din urmă, nu-mi dă nici un răgaz de odihnă.

Argus al II-lea veghează asupra lucrului meu, iar piedica interioară mă apasă, parcă, cu o putere şi mai greu suportabilă. Dar eu nu dau îndărăt – căci, a expedia publicului, deodată şi în întregime, opera unei întregi vieţi, înseamnă a ajunge la definitiv, la totalitate şi omogen, înseamnă a-ţi rezolva contradicţiile propriului spirit şi pe ale acestuia cu spaţiul în care respiri. A te împăca pe tine cu tine însuţi nu este o întreprindere uşoară, a te concilia cu propriul tău timp e poate şi mai dificil, cel puţin în măsura în care ai inoculată de la origini ideea că un autor este şi un judecător al vremii sale din perspectiva unui model utopic şi îndepărtat.

Către patruzeci de ani, am priceput că o operă pentru a fi definitivă trebuie să fie foarte scurtă şi, atunci, i-am fixat limita la o mie de plăcuţe de trei palme pe două. Prin firea lucrurilor însă, această suprafaţă a scrisului nu poate cuprinde totul. M-am hotărât atunci să nu scriu totul, ci să vorbesc despre tot. Dar, despre acest tot împrăştiat şi anarhic, nu se poate vorbi decît parcelar şi împînzit de vorbărie goală sau, dimpotrivă, concentrat la înălţimea unor simboluri prestabilite şi cuprinzătoare. Pînă la cincizeci de ani, am inventariat de nouă ori nouăsutenouăzecişinouă de simboluri[1]. Iar ele,- vai, depăşeau cu mult – numai prin simpla înşiruire – suprafaţa celor o mie de plăcuţe. Le-am distrus şi am îngropat resturile în întunericul unui puţ de mină. Am meditat, apoi, pînă la împlinirea vârstei de 60 de ani, în singurătatea colibei mele din pădurea de lîngă Nur. Casa şi bunurile le-am cedat servitorilor. La un moment dat, am înţeles că vocalele sînt cele care, prin forţa lor expresivă, constituie elementele care înrădăcinează lucrurile întregului într-o limbă[2].

Am încercat deci scrierea Operei prin combinarea pură şi liberă a acestora, cînd deodată, am avut senzaţia apăsătoare că nu pot evada astfel din închisoarea lunecoasă şi insinuantă a diversităţii şi heterogenului. Am optat, pînă la urmă, pentru perfecţia infinită a semnului A, alcătuit din două semidrepte care se îndepărtează una de alta spre infinit şi dintr-o o dreaptă singuratecă şi tristă[3]. Dar, dacă un singur şi simplu semn poate fi hieroglifa lumii, lumea însăşi se dovedeşte a fi de o inutilitate, atît de evidentă încît mă cutremur de spaimă şi mă văd obligat să îndemn la aneantizarea ei deplină şi definitivă[4].

În această dimineaţă ploioasă şi mohorîtă, sculîndu-mă din aşternut, după o noapte agitată de groază şi coşmar, mi s-a relevat însă tăcerea ca hieroglifă a lumii şi plăcuţa goală, gălbuie, inexistentă ca chip al acestei tăceri. Înainte de a purcede la elaborarea operei, las această scrisoare, redactată într-o limbă pe care am cunoscut-o, drept mărturie a lungului meu drum către adevărul etern care spune că lumea vorbeşte prin însăşi tăcerea sa[5].

Septembrie 1978

Sursa: VoxPublica