Cunoscutul oraş de pe Coasta de Azur, aproape de graniţa cu Italia şi de Monaco, a inaugurat, la începutul acestei luni, „Muzeul Jean Cocteau”.
Cu exact 100 de ani în urmă, tânărul Cocteau descoperea Coasta de Azur, la Roquebrune-Cap-Martin, în compania prietenului său Lucien Daudet, fiul lui Alphonse Daudet. Acesta a organizat o întâlnire cu împărăteasa Eugenia la vila sa, „Cyrnos”. În 1911, „femeia cea mai emoţionantă şi cea mai depeizată a secolului” i-a oferit tânărului de 22 de ani o floare. Câţiva ani mai târziu, Coco Chanel cumpăra, tot aici, vila Pausa, unde Cocteau i-a întâlnit pe prinţul Kutuzov, pe Dali, pe Auric, Lifar…
De-a lungul întregii vieţi, această impresionantă personalitate creatoare a revenit regulat în zonă.
Menton a devenit acum „oraşul lui Cocteau”. Poetul putea fi văzut adesea la Teatrul în aer liber de la Cap-d’Ail, la capela din Villefranche-sur-Mer sau la cea din Fréjus, pe care a decorat-o, la vila „Santo Sospir” a Francinei Weisweiller de la Saint-Jean-Cap-Ferrat şi la terasa „Golfe de Naples” din Menton.
În 1957 şi 1958 a pictat o frescă în Sala Căsătoriilor a Primăriei din oraş şi „împins de grija de a-şi transmite opera, pe care o califica drept obiect dificil de adunat”, a transformat fortul din secolul al XVII-lea, părăsit, într-un mic muzeu, lăsând acolo o colecţie de desene, fotografii şi picturi”.
Cocteau nu iubea muzeele, dar, ca şi Picasso la Rochefort, îşi avea astfel, propria citadelă. Această construcţie, datând dintr-o epocă militară, l-a fermecat. Pentru podele a compus un mozaic, în nişe a plasat piese de ceramică, iar pe simeză a expus „Innamorati”, multicolorele sale guaşe. Ansamblul mărturisea pasiunea lui pentru zona mediteraneană, născută odată cu descoperirea, în tinereţe, a Greciei. Aici a creat „Şopârla”, a cărui copie exactă, formată din fragmente înfipte vertical în pământ unul câte unul, decorează esplanada noului muzeu.
Intrarea în muzeu
Cocteau fusese fascinat de şopârle pentru lenea lor, dar, mai ales, pentru năpârlirea lor, simbol al atâtor renaşteri.
Poet, romancier, dramaturg, desenator, cineast, avea el însuşi mai multe vieţi.
Un celebru orlogier, Wunderman, a fost pasionat întreaga viaţă de personalitatea lui Cocteau. Şi-a alcătuit o colecţie care număra 1.800 de piese, dintre care 990, semnate de Cocteau, şi şi-a exprimat dorinţa de a le dona oraşului Menton. Primarul oraşului, Jean-Claude Guibal, s-a hotărât să construiască un muzeu. Aşa a apărut o construcţie semănând cu un animal marin, ce pare a fi ieşit din scrierile poetului, ridicată din stâncă pe picioare de sticlă. Colecţionarul a murit cu câteva luni înainte de începerea construcţiei. Vestitul fotograf Lucien Clergue a donat şi el muzeului 200 de fotografii legate de Cocteau şi de anturajul lui.
Un edificiu futurist
Din cele cinci proiecte selecţionate în urma concursului pentru construirea muzeului, în 2007, a fost reţinut cel propus de arhitectul Rudy Riccotti, deşi era cel mai puţin conform cu caietul de sarcini. Laureatul viitorului stadion „Jean-Bouin” şi al „Muzeului Civilizaţiilor Europei şi Mediteranei” de la Marsilia şi-a plasat îndrăzneţ edificiul cu siluetă enigmatică în faţa mării, aproape de fortul ale cărui lucrări de restaurare au fost conduse de Cocteau.
Originalitatea construcţiei de 2.700 de metri pătraţi, în formă de triunghi, constă într-un nivel subteran, ceea ce scade înălţimea clădirii lăsând să se vadă oraşul vechi cu halele sale datând din 1888. Înalt de 4,5 metri, edificiul, cu aspect futurist, a fost gândit să se integreze perfect în ordinea existentă: albastrul coastei de o parte, galbenul cascadei, ocrul şi roşul vechiului oraş. El se pliază pe forma terenului, cu o esplanadă magnifică într-un mozaic în formă de şopârlă, aşa cum dorea poetul într-una dintre scrierile sale din 1961, care creează legătura înte oraş şi mare.
Colonada care face trecerea de la exterior la interior
Lucrările au durat 3 ani. „Nu l-am recitit pe Cocteau din copilărie, mărturisea arhitectul, dar îmi amintesc de «Frumoasa şi Bestia»”.
Construit din 3.700 de metri cubi de beton alb şi din 226 de tone de oţel, edificiul, lipsit de orice ornamentaţie a faţadei, prezintă volume organice ritmate de falii adânci, a căror tăietură în formă de flacără servesc de deschideri în zid. Aceste falii lasă să intre lumina naturală în interior şi oferă o largă privelişte către exterior. Ferestrele sunt din sticlă fumurie pentru a asigura condiţiile de conservare a exponatelor pe hârtie, care cer puţină lumină. La interior, ai impresia de luminozitate datorită deschiderilor către mare. Acoperişul înaintează cu 1,5 metri, susţinut de colonadă de zidărie, cu o grosime de 50 de centimetri, ce formează o trecere treptată de la exterior către interior.
Amenajate de studioul arhitectei Elisebth de Portzamparc, sălile de expunere, cu simeze modulabile, pot fi întrezărite de la intrare printr-un perete de sticlă. Cu o suprafaţă de 700 de metri pătraţi, pentru colecţiile permanente, ele adăpostesc şapte secvenţe muzeografice. Totul într-o ambianţă albă, de la sol până la plafon, astfel încât vizitatorul are impresia că se află într-o „bulă poetică”, rezonând cu universal lui Cocteau.
Imagine din timpul amenajării expunerii
2.000 de piese refac opera şi universul spiritual al poetului. În „Teatrul de cameră”, micul Jean, rupt de lumea exterioară, visează la Sarah Bernard, care i-a inoculat „răul roşu şi aur”, ce-l va trimite către Baletele Ruse ale lui Diaghilev. El a scris „Thomas Impostorul”, romanul său de război, la 14 ani, punându-şi întrebări despre propria identitate. La Paris a frecventat „Grupul celor Şase” şi boema Montparnasse-ului, împrietenindu-se cu Picasso, Modigliani, Kiesling, Foujita… A semnat scenariul pentru „Parada”, pentru Baletele Ruse, salutat de Apollinaire cu calificativul „suprarealist”. A urmat „Les Mariés de la tour Eiffel”. În 1918 l-a întâlnit pe Raymond Radiguet, autorul celebrului roman „Diable au corps”, dragostea vieţii sale. La moartea acestuia, în 1923, Cocteau se închide în hotelul din Villefranche şi, ameţit de opium, încearcă să descopere misterul propriei figuri într-o oglindă. Desenele de atunci fac parte din seria „Jean l’Oiseleur”.
Tot în timpul acestui doliu se identifică cu Orfeu, este poetul care face legătura dintre morţi şi vii şi îşi regăseşte iubitul în oglindă. Charles de Noailles finanţează „Sângele poetului” (1930), primul mediumetraj al lui Cocteau, film de avangardă. Pentru el cinematograful a fost, ca şi desenul, o altă modalitate de a scrie cu „cerneală pe lumină”.
Îşi aproprie şi figura lui Oedipe. Punctul central de interes al muzeului îl constituie două săli, una dedicată misterelor, cu lungmetrajele sale şi cu minunatele desene ale Unicornului, cealaltă „Testamentului lui Orfeu”, cu fotografiile lui Lucien Clergue făcute în timpul filmărilor în cariele de la Val d’Enfer în Baux-de-Provence.
Costume burleşti create de Cocteau pentru baletul Parada
Muzeul, o reuşită, fără a corespunde normelor HQE (Înalta calitate a normelor ecologice), a costat 13,8 milioane de euro, iar numărul estimat de vizitatori este de 120.000 pe an.
Cine ajunge la Menton îl găseşte pe Cocteau şi în Sala Căsătoriilor, cu covorul de leopard, cu scaune „trubadur”, tapiţate cu catifea rubinie, şi fresce, concepută de el pentru primăria oraşului, unde ghizii japonezi veneau să se căsătorească. În fundal, un cuplu născut din soare şi din mare. Ea, cu soarele aşezat pe pălărie, el, cu ochiul în formă de peşte. La stânga, Orfeu şi Euridice, la dreapta o scenă de nuntă. O ţigăncuşă, copiată după o fotografie de Lucien Clergue, urmăreşte scena. Stilul este inspirat de grafismul unui labirint cretan, pe care-l văzuse la Cnosos. Oglinzi, în care se multiplică la nesfârşit Marianne. Şi un text: „Trebuie să-ţi urmezi soţul”. Destul de puţin versat în problemele dragostei ce respectă codul civil, poetul n-a găsit de cuviinţă să scrie un text mai lung.
O viaţă dedicată lui Cocteau
Grupaj de fotografii cu Jean Cocteau expuse în muzeu
Ceasornicarul Séverin Wunderman a avut o adevărată pasiune pentru Cocteau. La 19 ani a cumpărat primul său desen, o gravură după „Copiii teribili”, pe care a dat întregul lui salariu de ucenic. Aşa a început alcătuirea unei colecţii donate în 2005 oraşului Menton şi estimate atunci la opt milioane de euro. Wunderman a cumpărat de-a lungul timpului tot ce era legat de Cocteau, fie de la ultimul partener al acestuia, Édouard Dermit, fie în licitaţii sau de la alţi colecţionari. În California a deschis, în 1985, propriul muzeu lângă Los Angeles.
Acest personaj cu aparenţă fragilă, ras în cap, îmbrăcat într-un costum negru şi purtând la butonieră un cap de mort cu diamante, era fiul unui administrator din armata lui Troţki, de origine evreiască. La 10 ani a plecat singur în Statele Unite pentru a-şi întâlni o parte a familiei. Stabilit la Los Angeles, a început să se ocupe de un grup de vânzători de ziare, iar noaptea de un parking. La 20 de ani a intrat în orologerie, dar a dat faliment. În 1972, căutând de lucru, se duce la Casa Gucci din Florenţa, unde are şansa să-l întâlnească personal pe Gucci şi îi propune acestuia să creeze primul „ceas de modă”. O revoluţie în orologerie. Wunderman îi vinde licenţa sa lui Gucci, în 1997, pentru a cumpăra „Corum”, pe care-l salvează.
Lucrare de Cocteau expusă la fort
Estet nonconformist, extrem de elegant, era obiectul cronicilor ziarelor din Basel pentru expoziţiile sale, având ca subiect fie „Memento mori”, fie şerpii exotici monstruoşi cu care-şi decora vitrinele.
Donaţia către Menton a fost destul de dificilă. Pentru a scăpa de taxe, o trecuse în testament ca moştenire lăsată unui fond caritabil. Aducerea ei în Franţa l-a obligat la plata taxelor către statul Nevada, sediul social al Fundaţiei. De asemenea, a trebuit să scoată din colecţie nişte falsuri. Specialista în opera lui Cocteau, Annie Guédras, a descoperit 30 de desene false printre cele 623 existente în colecţie. Ele au făcut obiectul unui proces cu Pierre Bergé, deţinătorul drepturilor morale ale artistului. S-au efectuat trei expertize pentru a clarifica problema. Cocteau însuşi, de altfel, în anii 1950-1960, îşi copia cu calc vechile lucrări.
