Situată între râul Adour, care se varsă în Bayonne, şi Ebro, Ţara Bascilor pare prea verde ca să fie Spania şi prea aridă ca să fie confundată cu Franţa. Întreaga zonă are o suprafaţă de doar 8.218 km2. Din cele şapte provincii basce, patru se află în Spania şi trei în Franţa. Preţuită pentru peisajele sale mirifice şi pentru specificul culturii sale, regiunea este renumită şi pentru separatiştii săi, nu o dată violenţi.
Castel pentru o orgă
Lăsând însă deoparte politica, o călătorie în acest ţinut, în care s-au născut, de exemplu, scriitorul Miguel de Unamuno (1846-1936) şi fondatorul Ordinului iezuiţilor, Ignatius de Loyola, canonizat în 1622, prilejuieşte întâlnirea cu excentricităţi şi sărbători fără egal în Europa.
O dezvoltare arhitecturală uimitoare s-a produs aici începând cu ultimul sfert al secolului al XIX-lea, după căderea lui Napoleon al III-lea. Tonul fusese dat însă chiar de împărat, care a construit aici, în 1854, un palat pentru soţia sa, Eugenia. Dar frenezia a început cam pe la 1880. Toate stilurile au fost revizitate, primind prefixul „neo”: Neo-Renaştere, neo-maur, neo-spaniol, neo-gotic, neo-normand. În 1906, Edmond Rostand va crea chiar stilul neo-basc, în vila sa, Arnaga, de la Cambo les Bains, care la exterior este o casă tradiţională bască, interiorul având toate amenajările unei reşedinţe burgheze.
Cel mai excentric rămâne însă baronul Albert de l’Epée, care a cumpărat, în 1893, o mare suprafaţă de teren în landa sălbatică a colinei Ilbarritz, la Bidart, construind un castel pentru orga sa cu 5.000 de tuburi, la care îi plăcea să cânte în faţa oceanului. Scriitorul Alexandre de La Cerda, din Biarritz, povesteşte că „în jurul castelului a construit 15 vile în cele mai extravagante stiluri, legate între ele prin 3 kilometri de alei acoperite, care transformau colina într-un furnicar”. În aceste vile, baronul îşi întâlnea amantele, îmbrăcat ca un nabab şi transportat de servitori într-o lectică. Extrem de gelos, el a montat deasupra castelului un puternic proiector a cărui lumină o îndrepta în timpul nopţii către camera amantelor sale. Într-o seară, lumina proiectorului a orbit caii unui echipaj care s-a răsturnat într-o groapă. În trăsură se afla regina Nathalie a Serbiei. Din întreaga aşezare a rămas în zilele noastre numai castelul.
Interesul pentru clădirile frumoase a determinat îndrăzneţe iniţiative. În 1908, industriaşul Félix Labat a scos la licitaţie vila sa de la Biarritz. În locul ei urma să se construiască un elegant hotel. Patronul cazinoului „Bellevue”, Alfred Boulant, nu s-a îndurat însă să dărâme această minunată vilă stil Art Nouveau, combinat cu gotic. El a cumpărat locuinţa, cu parchetul, plafoanele şi tapiseriile sale. În mai puţin de trei luni, muncitorii au demontat vila Labat şi au remontat-o, piatră cu piatră, la numai câţiva metri distanţă pe aceeaşi stradă. Alfred Boulant şi-a numit vila „Cyrano”, ca un omagiu adus lui Edmond Rostand, al cărui fervent admirator era.
Biarritz, Vila Cyrano
De la surf la „balul secolului”
Nenumărate personaje istorice sau mondene au frecventat regiunea, fiecare cu excentricităţile sale. În secolul nostru, personajul cel mai excentric, după părerea bascilor, a fost scenaristul american Peter Viertel, care a înfruntat pentru prima dată, în 1956, valurile pe o placă, determinând apariţia surfului ca sport naţional al regiunii. De altfel, în golful St Jean de Luz se află şi fantasma tuturor surferilor din lume, monstruosul val Belharra. Uriaş, el porneşte din Ocean, în dreptul localităţii Socoa. Când mareea este joasă, hula puternică şi vântul suflă dinspre Est, el capătă dimensiuni gigantice, iar senzaţiile pe care le provoacă sunt pe măsură. Pentru a ajunge la el, surferii trrebuie să fie tractaţi de un jet-ski. Monstruosul Belharra a fost învins pentru prima dată în 2002. Puţini au îndrăznit să-l înfrunte. Să zbori cu 40 de kilometri pe oră, pe un munte de apă înalt de 20 de metri, este o experienţă pe care nu toţi surferii se simt capabili s-o trăiască. Primul învingător a fost Vincent Lartizien.
Giganticul Belharra
Sărbătorile sunt şi ele o virtute a zonei. Începutul l-a făcut împărăteasa Eugenia, care oferea, în palatul său, serate memorabile, cu seri de spiritism. În timpul Anilor Nebuni, marchizul Pierre d’Arcangues a organizat numeroase recepţii fastuoase. Celebru rămâne balul Petruşka, în onoarea lui Diaghilev şi a Baletelor Ruse, organizat în 1922 în vechiul palat al Eugeniei, devenit, între timp, un hotel prestigios. În anii ’50, hotelul-palat a fost locul preferat al starurilor hollywoodiene. Se povesteşte încă amuzanta întâmplare cu Frank Sinatra, care s-a lăsat tuns, pe malul piscinei, de către marchizul d’Arcangues. „Marchizul spusese că în lagărul de prizonieri în care fusese închis în Germania i se dăduse sarcina de frizer”, povesteşte Jean-Louis Limbacher, directorul hotelului. Alţi invitaţi de marcă ai hotelului au fost o maimuţă a moştenitoarei unei celebre dinastii circasiene şi un leu. Experienţele nu sunt întotdeauna simple pentru hotelier. De mai multe ori, o delegaţie saudită a rezervat 30 de camere şi apartamente pentru două săptămâni, creând probleme fie prin hotărârea de a mai sta încă două, fie decizia bruscă de a pleca după două zile. La jumătatea anilor ’70, Mobutu Sese Seko şi-a trimis copiii la Biarritz. Dar cum nu dorea ca aceştia să întrerupă şcoala în timpul vilegiaturii, a trebuit descoperită o şcoală care să-i primească timp de 15 zile. Beneficiul a fost reciproc. Cei mici şi-au făcut prieteni, iar şcoala a primit o generoasă donaţie de la „Leopardul din Kinshasa”.
Balul secolului a avut însă loc la Angelet, în golful Chiberta, invadat, în seara zilei de 1 septembrie 1953, de 3.000 de persoane, la invitaţia marchizului de Cuevas, proprietarul Baletelor din Monte Carlo. Acest aristocrat excentric s-a decis să organizeze o serbare pe tema secolului al XVIII-lea.
Prim-balerina Rosella Highttower
Clubul din golf a fost transformat, cu această ocazie, în palat regal. Printre mai multe sute de lachei îmbrăcaţi în purpură se aflau şi poliţişti, meniţi să supravegheze bijuteriile doamnelor. La începutul serii primii invitaţi au coborât din limuzinele ce înlocuiau vechile caleşti. Toreadorul Luis Miguel Dominguin s-a costumat în Casanova. Artistele Merle Oberon şi Gabrielle Dorziat întruchipau o zână şi o curtezană. Celebrul manechin al epocii, Bettina, a devenit o adorabilă preoteasă inca. Nu mai puţin celebra Zizi Jeanmaire, balerina renumită pentru extravaganţele sale, a făcut senzaţie sosind pe spatele unei cămile, cu un bikini din pietre preţioase. Cât despre marchizul de Cuevas, el a devenit Zeul Grădinilor, domnind asupra unui nor de prinţese, ducese, sultani şi granzi ai Europei. La un moment dat, a răsunat muzica din „Lacul lebedelor”. Pe lacul Chiberta a apărut o corabie pe care se afla compania de balet a gazdei, în frunte cu legendara Rosella Hightower. Toată distracţia a costat 40 de milioane de franci vechi. O picătură în oceanul averii marchizului de Cuevas, soţul unei descendente Rockefeller.
Sărbătorile de la Bayonne
Festivalul Filmului Blestemat
Oraşul Bayonne trebuie trecut şi el pe harta veseliei. În 1932, municipalitatea a acceptat cererea unui grup de rugbişti locali de a organiza serbări asemănătoare celor din învecinata Pamplona. Aşa s-au născut „Serbările de la Bayonne”, care au loc în fiecare an începând din miercurea premergătoare primului weekend al lunii august. Oraşul se îmbracă în costume albe (pantaloni sau fuste, cămăşi sau T-shirt) cu accesorii roşii (centură şi fular). Sosesc sute de turişti francezi sau din alte părţi. Programul prevede predarea simbolică a cheii oraşului cetăţenilor lui, dansuri şi cântece populare, coride, turnee de pelotă, baluri publice, focuri de artificii, ce durează până la apropierea zorilor. Bayonne se mândreşte însă şi cu Muzeul Bonnat, al cărui cabinet de desene cuprinde peste 2.000 de piese. Este cea mai prestigioasă colecţie de grafică din Hexagon, după cea a Muzeului Luvru. Toate marile nume ale istoriei artei se regăsesc aici, de la Botticelli la Delacroix, trecând prin Dürer, Rafael, Michelangelo, Tizian, Rembrandt, Watteau, Fragonard. Nici cel mai blazat amator de artă nu poate rezista desenelor lui Ingres, ca să nu mai vorbim de schiţele lui Leonardo da Vinci. Majoritatea acestor desene au aparţinut colecţiei pictorului din Bayonne, Léon Bonnat, care a donat-o în întregime oraşului său natal în 1901.
Coridă pe străzile din Bayonne
Cât despre Biarritz, el rămâne locul naşterii unui festival de film cu două ediţii. Între 29 iulie şi 5 august 1949 au putut fi întâlniţi aici Jean Cocteau, Juliette Greco, René Clément, Jean Marais şi Nicole Courcel, reuniţi la primul festival al filmului „blestemat”. La originea acestei inedite manifestări a fost Jean Cocteau, susţinut de marchizul d’Arcangues. Evenimentul era menit să cucerească o nouă audienţă creatorilor din avangardă. Cocteau a selecţionat filme noi sau pe nedrept ignorate de critică. Timp de o săptămână, publicul a putut vedea „L’Atalante” de Jean Vigo, „Les dames du Bois de Boulogne”, de Robert Bresson, „Les amants diaboliques” de Visconti sau „The Long Voyage Home” de John Ford. Fiecare proiecţie era urmată de o serbare de proporţii. Printre spectatori figurau tineri ale căror nume urmau să facă vâlvă: François Truffaut, Maurice Schérer – viitorul Eric Rohmer -, Jacques Rivette, Alain Resnais. Acolo s-a născut ideea viitoarelor „Cahiers du cinema” şi s-ar putea spune că la Biarritz s-a născut Noul Val al cinematografului francez. Dar Festivalul Filmului Blestemat n-a fost reluat decât o singură dată, în 1950. Trei ani mai târziu, Jean Cocteau prezida juriul Festivalului de la Cannes.
Scenă din filmul „The Long Voyage Home” de John Ford
Onoare, independenţă şi vicisitudini istorice
Mândria bascilor este ilustrată şi de o poveste din timpul lui Napoleon. În 1808, împăratul soseşte la Bayonne, al cărui port este blocat de o escadrilă engleză. Trebuind să trimită urgent o depeşă guvernatorului Antilelor, el se adresează lui Darribeau, căpitanul unei corăbii de corsari, „Amiral-Martin”. Imediat după ridicarea ancorei, acesta este vânat de englezi şi se salvează aruncându-şi artileria în mare. După 58 de zile, corabia revine la Bayonne, forţând blocada inamică. Împăratul refuză să creadă că piratul şi-a îndeplinit misiunea atât de repede. Darribeau îi înmânează însă răspunsul guvernatorului. Stupefiat, Napoleon vrea să-l recompenseze, dar căpitanul, jignit că a fost bănuit, a refuzat să-şi exprime vreo dorinţă. O dovadă că printre virtuţile cardinale ale bascilor onoarea ocupă un loc de frunte.
Auberge Ostape al lui Ducasse
Nici istoria cea mai recentă nu duce lipsă de evenimente în Ţara Bascilor. Celebrul „Chef” francez Ducasse s-a decis să construiască pe colina înverzită a Navarrei un hotel de patru stele. Pe o suprafaţă de 45 de hectare se aflau o fermă din secolul al XVII-lea, restaurată, şi cinci vile cu persiene roşii şi faţade văruite în alb, în stil neo-basc. Ideea lui Ducasse nu surâde tuturor. Şantierul a început în 2003 şi, la puţin timp, a fost descoperită o bombă. Experienţa s-a repetat în anul următor. Celălalt han al lui Ducasse, „Iparla”, de la Bidarray, a fost şi el locul unei tentative de atentat. Cine îi poartă pică? După părerea poliţiei, luptătorii pentru independenţă. Dar nu există nicio probă. Calmul se reinstalează, hotelul-restaurant numit „Ostape” se deschide, dar clienţii nu sosesc. Catherine Péré-Vergé, moştenitoarea fabricii de cristaluri de la Arques, susţine afacerea cu sume consistente. Dar în iunie 2006, două bombe explodează în camere din fericire goale. Sunt sparte câteva geamuri şi sunt înnegriţi pereţii. În apropiere, jandarmii descoperă într-un hangar o a treia bombă artizanală. Clienţii sunt evacuaţi şi găzduiţi în altă parte în timpul nopţii. Săptămânalul independentist „Elaitza” primeşte un comunicat nesemnat, care denunţă „dispreţul politic şi colonizarea întreprinse de Franţa în Ţara Bascilor”. Alain Ducasse aruncă prosopul. O parte a echipei lui Ducasse preia afacerea.
