Moștenirea lui Radu Călin Cristea

S-a stins prematur din viață eminentul jurnalist care a fost Radu Călin Cristea. Întrucât în asemenea profesii fiecare contează în cele din urmă prin valoarea moștenirii pe care o lasă, socotesc că cel mai bun omagiu pe care îl pot aduce personalității lui Radu Călin Cristea este să reiau ceea ce am scris despre opusul său principal, Împăratul cu șapcă. Regimul Băsescu și elitele sale, o carte fundamentală despre drama României acestor ani.

Starea justiției din România nu a fost strălucită aproape niciodată în timpul vieții noastre. Măsluirea judecării, pregătirea improvizată a juriștilor, judecători și procurori manevrați politic, legi prost formulate, adesea „originale”, nu au lipsit. Dar a fost încrederea, poate mai mult speranța, că se face un nou început în 1989. S-a adoptat o Constituție, ce părea suficientă ca punct de plecare.

Numai că lucrurile s-au stricat, iar speranțele lui 1989 s-au răcit în România de la un moment dat. Momentul, oricum am lua-o, îl formează 2004 și anii care au urmat.

Din nefericire, nu avem în România istorii demne de încredere. Nu s-a scris nici măcar istoria, bazată pe arhive, a unui secol, la Centenarul țării. De aceea, se și controversează încă, fără perspectiva dezlegărilor convingătoare, ori de câte ori se pun întrebări de felul: cum se explică derapajul anilor treizeci, după ce România îmbrățișase idealul „democrației curate”, enunțat la Alba Iulia în 1918? care a fost de fapt rolul generalului Antonescu? ce s-a întâmplat sub ocupația sovietică? ce s-a petrecut după ce au plecat trupele sovietice? cum au evoluat lucrurile sub Gheorghiu Dej și apoi sub Ceaușescu? cum s-a produs răsturnarea dictaturii și comunismului? Necercetându-se arhivele de către istorici de la fața locului, istoria se scrie de alți cunoscători.

Nu s-a scris istoria nici relativ la ceea ce s-a petrecut după 1989. Destui oameni cu capul pe umeri au perceput însă cotitura nefastă din 2004 încoace.

Nu avem istorie scrisă, dar avem relatări de încredere. Pentru o temă ca desfigurarea justiției, care se petrece din 2005 până astăzi, avem monumentala carte a lui Radu Călin Cristea, Împăratul cu șapcă. Regimul Băsescu și elitele sale (Editura Rao, București, 2017). Ea oferă o „istorie mare, politică și intelectuală la modul cel mai serios” (Paul Cernat), o „epopee a unei stupefacții, o amplă dramă a discernământului critic în acțiune publică” (Al.Cistelecan) și, în fond, „o imensă fișă de observație clinică” (Dorin Tudoran), cum spun prefațatorii și postfațatorul cărții.

Vreau să-i aduc un omagiu autorului pentru reconstituirea sa lucidă, exactă, care rămâne principala redare a cea ce s-a petrecut. Până vor apărea, în sfârșit, cărțile de istorie!

Aș spune de la început că există în România actuală oameni pe care îi susțin profesionalismul, cultura compactă, consecvența și demnitatea manifestărilor lor publice, înainte de orice. Unul dintre ei este Radu Călin Cristea.

Talent recunoscut al “optzecismului”, cu o pregătire dobândită la Universitatea din București, Radu Călin Cristea era pregătit spre examinarea dilemelor din jur într-o optică proprie. Cu o percepție mereu proaspătă a evenimentelor, el și-a dat seama repede de noutatea istorică a proceselor ce se angajează în Europa anilor optzeci-nouăzeci. Practicând o examinare precisă și onestă a evenimentelor, el a devenit unul dintre ziariștii de frunte după 1989, fiind, pe rând, primul corespondent bucureștean al “Europei Libere”, apoi titular de emisiune al acesteia la Praga, director interimar al TVR (2012) și altele.

Este de subliniat că Radu Călin Cristea a venit în jurnalistică cu o excelentă pregătire filologică și pentru cercetare și cu tropismul spre informare completă asupra subiectelor, din perspective variate. Fiecare dintre acestea au rămas rarități la noi. El a fost selectat pentru roluri publice în baza valorii, nu invers, cum s-au petrecut lucrurile cu mulți, a căror valoare s-a epuizat odată cu funcția pe care au prins-o. Până și cei de altă opinie subliniază valoarea intelectualului Radu Călin Cristea. Nimeni de bună credință nu a pus-o la îndoială vreodată.

Radu Călin Cristea are această capacitate deloc frecventă de a nu trebui să-și dea aere de imparțialitate spre a fi echitabil – el este obiectiv, căci gândește situațiile cu toate datele în față, până la capăt. El perseverează în ținuta polemică fără a o rupe de datele rareori liniare ale subiectului și se informează complet în subiect, fără a aluneca în abstinențe lașe, atât de răspândite. El are mereu ascendentul luând în serios libertățile și răspunderile, inclusiv răspunderile celor care își asumă roluri publice, pe care democrația le presupune.

Modalitatea aleasă – combinarea redării cu fidelitate a faptelor cu semnificarea lor precisă și riguroasă în contexte largi și întrevederea consecințelor – a dus la o analiză de referință. Radu Călin Cristea a căutat mereu să descrie, să explice și să înțeleagă acțiunile contemporanilor înainte de a se pronunța asupra lor. Acestea fac din scrisul său una dintre mărturiile de cea mai mare încredere ale epocii. Anvergura sa jurnalistică îi permite să concureze romanul și reconstituirea istorică, cărora le-a și luat-o înainte în multe privințe. Jurnalistica nu înlocuiește nicăieri istoria calificată, dar la Radu Călin Cristea este, până una-alta, mai elocventă decât aceasta.

Cartea sa Împăratul cu șapcă. Regimul Băsescu și elitele sale (2017) este un document reprezentativ pentru orice istorie pe care viitorul o va consacra perioadei. Ce ne spune ea în privința cotiturii pe care a făcut-o justiția română după 2004?
Șirul de observații ale autorului cu privire la schimbarea din justiție pleacă pe bună dreptate de la observația că în România persoane neadecvate au urcat în funcții de majoră importanță și au izbutit să adune în sprijin, fără să propună ceva în interes public, forțe ce s-au dovedit dăunătoare democrației. Destul de devreme s-a ajuns, după 2004, ca ideile „politice” ale unei persoane să subordoneze coaliția care a adus-o la putere și, mai mult, ca acea persoană să „joace pe degete Guvernul și Parlamentul. Președintele strică astfel spiritul ireductibil al democrației, unde cele trei mari puteri își duc veacul între hotare constituțional demarcate, pe care șeful statului ori nu le înțelege, ori refuză să le accepte. „Chezaro-crăismul” prezidențial nu miroase a bine. Pentru nasurile mai pretențioase a început chiar să duhnească” (p.50). Când mai mulți oameni și-au dat seama de derapaj, era tot mai dificil de schimbat cursul.

A fost și o caracteristică „dedublare după instalarea la Cotroceni” (p.54). De pildă, documentele Wikileaks denotă, pe observațiile ambasadei SUA, că regimul proclama independența justiției, dar făcea aranjamente pentru controlul de sus al sentințelor (p.82). Oricum, mulți au cedat aparențelor. Unii din buna credință ce alimentează speranța că nu poate veni ceva rău, alții din naivitate, iar mulți din interesul meschin de a intra în grațiile celui care decide. Prea puțini au observat că „nu s-au păstrat urme ale tentației lui Traian Băsescu de însușire a unei minimale culturi umaniste” (p.71), încât în România se înainta pe tăcute spre un regim ca la nimeni.

Dinspre regim s-a reușit, făcând cadouri în dreapta și în stânga, a coloniza instituțiile cu o abordare care era, totuși, a unei persoane preocupată nu de chestiuni de interes public, cum avea să se vadă în rezultate, ci de întărirea puterii personale. Nu numai prezentul, ci și trecutul trebuia manipulat. „Foarte grav mi se pare că majoritatea din CNSAS afiliată președintelui înclină periculos balanța deciziilor, astfel că apar rezoluții ale Consiliului luate în spiritul unor proiecte de lege aflate încă, în diferite faze în dezbaterea Parlamentului”, notează Radu Călin Cristea (I, p.58). În locul lămuririi competente, fără resturi a trecutului, ca în orice altă țară, în România instrumentarea de dosare a devenit mijlocul luptei politice. Țara s-a lăsat pradă impostorilor, care au procedat în voie.

A venit curând lovitura pentru justiție. „Băgând lama buldozerului în justiție, schimbând la grămadă legi și magistrați, Băsescu și-a câștigat o anume reputație de reformist al sistemului judiciar. Sezizați, anumiți ambasadori iau decizia – o iau pe cea mai simplă, fără a gândi consecințele. Pe scurt Taubman pariază pe un singur om în locul unei alternative incerte” (p.67). Apoi cunoscutul ambasador a pus în mișcare procurorii șefi ai momentului și „a inaugurat amestecul politicienilor în justiție” (p.67). România a fost confundată cu Burkina Faso – democrația ei, oarecum în creștere, fiind luată ca teren de intervenție.
Iar șefii serviciilor secrete din România au început să se ocupe de dosarele judecătorilor nesiguri. Aspazia Cojocaru (p.69) avea să devină simbolul profilului jalnic al judecătorului carpatic. Aparențele țin până la primul șantaj! Iar un jurist cu pregătire elementară, precum Zegreanu (p.93), a ajuns să decidă soarta țării. Prestigiul occidental al justiției s-a folosit denaturat pentru a face din acesta un semizeu (p.97) într-o democrație de mucava.

Cercul derapajului justiției s-a închis odată cu comandarea de articole în afara țării pentru a exercita presiune înăuntru (p.105). România a ajuns în situația, fără seamăn printre țările regiunii, de a plăti din greu în afară, pentru articole și declarații, și mai ales de a se lăsa manipulată de tot felul de forțe. „Redută după redută, puterea judecătorească s-a predat lui Băsescu, de obicei într-o capitulare exuberantă” (p.109).

Ca de obicei, la involuție au participat intelectuali. „Mi se pare că niciodată după căderea comunismului nu s-a umflat atâta vid între stratul intelighenței și cel al maselor. După cum nu-mi amintesc ca intelectuali cu bosă ai postcomunismului românesc să fi debitat atâtea monumentale trăsnăi precum… unele dintre mințile așa-zis luminate” (p.111).

Peste toate, s-a ajuns la o încoronare fără echivalent printre țări. „România a devenit țara europeană cu cei mai mulți generali, cu cele mai multe servicii secrete și cu agenți care i-ar surclasa numeric pe cei din FBI și MI-5… la administrația prezidențială plouă abundent și pe toată durata anului. Plouă cu întreg nomenclatorul de grade și decorații aflate la îndemâna șefului statului” (p.87). Democrația ei a intrat sub această condiționare mai mult sau mai puțin fățișă.

Aș mai adăuga analizei lui Radu Călin Cristea că asistentul american Philip Gordon putea emite ce-i trecea prin minte despre referendumul din 2012, după ce de la aeroport la Cotroceni l-au acompaniat tot felul de sfătuitori. Dar, trebuie să o spunem, nici ministrul de externe, nici primul ministru, nici președintele interimar, de atunci, nu au reacționat. Iar în lipsa reacției, ca de obicei, pe lume se impun falsuri. Oportunisme ce au dus la smulgerea unei ciorne din mâna lui Barroso, spre a justifica lașitățile guvernului de atunci, au închis un dosar plin de falsificări, poate până astăzi.

Radu Călin Cristea observă că în aceste condiții „puterea judecătorească s-a predat lui Băsescu, de obicei printr-o capitulare exuberantă. … Letală armă albă pentru zile negre, justiția a recrutat, dacă l-aș parafraza pe Eminescu, copii de suflet ai lui Băsescu și spahii” (p.109). S-a ajuns astfel la „o putere a unui regim de natură de absolutistă drapată într-un veșmânt democratic”. (p.109). Cum ar spune Thomas Piketty, la „o autocrație postdemocratică”!

Cu specificarea, desigur, că în unele țări autocrații au venit, totuși. după ceva realizări, ca relansarea economică, restabilirea dezvoltării, apărarea independenței. La noi, nefiind realizări, s-a apucat vârtos măciuca justiției și serviciilor secrete.

„Regimul Băsescu va rămâne în istoria politică a României, deceniul urii și al conflictului” (p.199). Din păcate, lucrurile nu s-au oprit la acel regim. Ceea ce în 2005 era o cotitură în raport cu normalitatea, a devenit după 2016 normalitatea de zi cu zi. Regimul actual din România duce înainte rătăcirile, doar că vrea să le dea polei cu alegeri și referendumuri grotești, cu noua Securitate și „justiția” instrumentată. (Fragment din volumul Andrei Marga, Justiția și valorile, Meteor Press, București, 2020, pp.301-306)