Michel Frank, director al Théâtre des Champs-Elysées, a iniţiat în această lună, cu un afiş atractiv, un Festival Mozart, care ar trebui să se reia în următoarele trei stagiuni, intitulat „Mostly Mozart”, pe modelul Festivalului de la New York, cu 15 concerte dedicate ultimelor lucrări ale compozitorului, printre care şi trei opere: „Răpirea din serai”, „Frumoasa Grădinăreasă” şi „Idomeneo”, primele două în concert.
Teatrul din strada Montaigne a mai avut un asemenea festival, la începutul anilor ’80, conceput de Daniel Barenboim.
Evenimentul actual, sub direcţia artistică a dirijorului Jérémie Rhorer, s-a evidenţiat printr-o nouă punere în scenă a operei de maturitate a lui Mozart, „Idomeneo”, pe un libret de Giambattista Varesco, cântată în limba italiană, montată de Stéphane Braunschweig, cu o distribuţie de primă mână: tenorul Richard Croft în rolul titular, soprana Sophie Karthäuser, în Illia, şi solistele americane Kate Lindsey în Idamante şi Alexandra Coku, în Electra.
Corul de cameră „Les Eléments”, şi formaţia instrumentală „Le Cercle de l’harmonie” au cucerit favorurile publicului.
Jérémie Rhorer s-a lansat ca şef de orchestră mozartian la Festivalul de la Beaune, dar recunoaşterea lui internaţională s-a produs în actuala stagiune, datorită succesului repurtat la debutul său vienez cu opera „Cosi fan tutte”. Prestaţia lui în Idomeneo a fost plină de vervă.
Creată la München în 1781, la trei zile după ce compozitorul împlinise 25 de ani, „Idomeneno” este prima operă importantă a lui Mozart, în momentul în care îi rămâneau de trăit doar 10 ani. Impregnată în acelaşi timp de convenţiile rigide ale Operei, seria şi de solemnitatea tragediei lirice în stil franţuzesc, „Idomeneo” aduce o seamă de inovaţii şi dezvoltări muzicale ce o fac emoţionantă.
Un Cherubino îmbrăcat la Gucci
Decorul minimalist din Idomeneo, aplaudat și criticat în egală măsură
Montarea este probabil una foarte interesantă, dat fiind că a suscitat în egală măsură cronici entuziaste şi anihilatoare.
Capodopera mozartiană, aflată la răscrucea dintre baroc, romantism şi modernitate, se pretează la o mulţime de interpretări. Rohrer şi Braunschweig au mizat pe emoţie.
Pe scenă apare coca unei nave, cu lamele de lemn vizibile, care, după părerea unui critic, evocă mai curând somptuoasele birouri ale designerilor contemporani decât o navă. Şi dacă unii o consideră „şic şi şoc”, amintind de reprezentanţi ai artei abstracte, cum ar fi Dewasne sau, mai recent, Buren, alţii tună şi fulgeră, manifestându-şi regretul că nu au urmărit opera în concert. „Ce i-a venit regizorului Stéphane Braunschweig de a imaginat o asemenea oroare scenografică, un decor în formă de enorm val de lemn marchetat, între skateboard şi expoziţie de modele de parchet”, se întreba un alt critic, care nu ierta nici invenţiile luministice ale spectacolului şi nici costumele care, susţine el, îl transformă de Idomeneo „într-un Cherubino îmbrăcat la Gucci”. După cum se vede, montarea neconvenţională nu este încă unanim acceptată când vine vorba despre Operă.
Stéphane Braunschweig a plasat acţiunea operei în contextul unei „Mediterane cipriote şi al războaielor greco-turce din anii ’70”, axat pe trecerea puterii de la vechea ordine a părinţilor la lumea modernă.
Pe scenă, într-un univers bulversat de furtunile lui Neptun, bătrânul Idomeneo, revenit din războiul Troiei, este stăpânit de vinovăţie. Fiul lui, frumosul Idamane, este îndrăgostit de frigiana Ilia, care o are ca rivală pe impetuoasa Electra. Mezzosoprana Kate Lindsey reuşeşte un uimitor Idamante, iar Alexandra Coku subjugă publicul atât prin calităţile vocale, cât şi prin cele scenice, în Electra. Pe primul loc în aprecierea publicului şi a criticii se situează însă tenorul Richard Croft în rolul titular, cu un sunet clar şi fer, atent la fiecare nuanţă şi cu o frazare dinamică. Recitativele lui au fost extraordinar de dramatice şi aria „Fuor del mar” nu putea fi cântată cu mai multă virtuozitate. La egalitate este apreciată evoluţia sopranei Sophie Karthäuser. A impresionat audienţa coeziunea între muzicieni şi cântăreţi, într-un spirit al trupei sub semnul lui Mozart, fenomen foarte important în perspectiva următoarelor ediţii.
„A fost unul din acele rare spectacole în care totul pare să fie exact cum trebuie şi care înaintează cu mare delicateţe fără a se apropia niciodată de dulcegărie sau trivialitate. O gemă pură!”, exclama un critic.
Celelalte două opere progamate au fost „Răpirea din serai”, a cărei variantă în concert a fost cântată în limba italiană, având la pupitrul „Noii Orchestre” din München pe dirijorul Christoph Spering, iar în distribuţie pe renumnitul bas Kurt Rydl, pe tenorul elveţian François Piolino, tenorul francez Xavier Mas, pe Anna Palamina şi Eva Mei.
Pentru seara de închidere a Festivalului a fost aleasă mult mai rar abordata „Frumoasa grădinăreasă”, creată de Mozart în 1775, la München. Concertul, susţinut de „Academy of Ancient Music” din Londra, este dirijat de Richard Egarr, distribuţia fiind formată din Andrew Kennedy, Rosemary Joshua, Klara Ek, James Gilchrist, Daniela Lehner, Elizabeth Watts, Andrew Foster.
Pentru stagiunea următoare, Michel Franck anunţă două opere mozartiene în versiune scenică: „Flautul fermecat” şi „Cosi fan tutte”.
