Ca actriţă a realizat numeroase roluri, în „Bolnavul închipuit” de Molière, „Poveste de iarnă” de Shakespeare, „Platonov” de Cehov, „Romeo şi Julieta”, „Mizantropul”, „Revizorul” de Gogol.
Muriel Mayette, care a venit de mai multe ori în România, ca actriţă, a susţinut recent, la Sala „Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra, împreună cu actorul Jean-Baptiste Lamartre, un spectacol-lectură, intitulat „Invitaţie la călătorie”. Un periplu prin timp şi spaţiu, prin intermediul scrierilor unor mari prozatori şi poeţi: Cendrars, Nerval, Flaubert, La Fontaine, Maupassant, Céline, Saint-Exupéry, Baudelaire, Lacarrière, Beckett, Désaugiers, Mallarmé, Heredia, Larbaud şi Eluard.
– Aveţi emoţii înaintea întâlnirii cu publicul român?
– Ca actriţă, anonimatul spectatorilor care se află în sală, în întuneric este foarte important. Cum să întâlneşti oameni pe care nu-i cunoşti şi să împărtăşeşti cu ei ceva invizibil, pe care poeţii încearcă să-l pună în cuvinte, dar care înseamnă emoţie, energie? Nu se întâmplă acelaşi lucru cu orice public sau în fiecare seară, şi totul este cu atât mai diferit când te întâlneşti cu publicul unei alte ţări. Există râsete, există tăceri, există o anume tradiţie a relaţiei cu sala. Publicul nu stă ceremonios să te asculte, ceea ce nici n-ar fi cel mai bun lucru. Uneori, în lipsa de concentrare a publicului, apar emoţii mai puternice. Importantă în aceste întâlniri este dimensiunea internaţională a poeziei, chiar dacă noi, artiştii, ne exprimăm în limba noastră maternă. Este întotdeauna o experienţă inedită. Am jucat de multe ori, de exemplu, „Bolnavul închipuit”. La Cairo, în Japonia, în Statele Unite. Reacţia publicului a fost de fiecare dată alta, uneori surprinzătoare, pentru că relaţia lui cu autorul era diferită, iar această experienţă m-a îmbogăţit întotdeauna.
– Organizaţi frecvent seri de poezie la Comedia Franceză?
– Nu. Sunt însă adepta serilor de lectură. Ele oferă o experienţă extraordinară actorilor. Este dificil să stai la o masă şi să citeşti, pentru că nu ai în memorie ritmul textului şi asta te obligă la o muncă cu foarte multe consecinţe. Şi apoi, mulţi actori nu ştiu să citească. Mai ales că este extrem de dificil să transmiţi dimensiunea emoţională a poeziei. Nu povesteşti o întâmplare, ci trebuie să provoci emoţie. Cred că în viaţă ne lipseşte adesea emoţia. Cred că la serile de lectură în Sala Mare a Comediei Franceze, publicul este mult mai activ decât la o reprezentaţie teatrală. Nu este distras de decor şi îşi poate imagina, în întunericul sălii, ceea ce visează în siguranţa secretă a propriei camere. Există şi un alt raport al aceluiaşi cuvânt cu noaptea, cu întunericul. Într-un fel spui în pat „te iubesc” şi altfel pe scenă, într-o piesă de teatru. Lectura oferă avantajul acestui spaţiu imaginar. Scopul este deci de a-i reauzi pe marii poeţi, care te impresionează prin muzica versurilor lor, chiar dacă nu înţelegi cuvintele. Sunt ca nişte picturi. Sunt colaje de imagini pe care poezia ţi le propune prin chiar sonoritatea sa şi în spatele cărora nu simţi întotdeauna nevoia de a înţelege despre ce se vorbeşte. Este o căutare, modestă din partea actorului, care nu are posibilitatea unei demonstraţii, dar care incită publicul la participare, la coborârea în propriile emoţii.
– Există un public numeros pentru poezie în Franţa?
– Numărul spectatorilor este în creştere. În ultimul timp se organizează din ce în ce mai des spectacole cu teme filosofice, spectacole în jurul cărţilor. Poate şi pentru că există o supralicitare a propunerilor estetice în decor oamenii au nevoie de întâlniri cu gândirea. De exemplu, „Banchetul” lui Platon a avut un succes incredibil. În primul rând pentru că spectacolul, interpretat de trei actori, este formidabil, dar mai ales pentru că, dintr-odată, te întâlneşti cu gândirea. Eu însămi, văzând spectacolul, mi-am spus: „Dacă Eros îşi caută imaginea complementară, dacă Eros îşi caută frumuseţea, atunci înseamnă că Eros e urât”. Nu făcea parte din spectacol, mi-a venit în minte cam după o oră şi am exclamat: „Dar e minunat să reflectezi!”. În mulţimea de preocupări din zilele noastre ne acordăm din ce în ce mai puţin aceste întâlniri pe care eu le numesc hoinăreli, plimbări care lasă timpul să găsească soluţii dificultăţilor cu care ne confruntăm.
„Ca să joci e nevoie de nesupunere”
– Sunteţi actriţă şi regizor. Care este relaţia dintre cele două entităţi?
– Sunt uluită cât de puţine legături există între ele. Nu înţeleg niciodată, ca actriţă, să fiu doar un element al privirii regizorului. În acelaşi timp, îl înţeleg, pentru că atunci când joci te întâlneşti mai întâi cu „instrumentul” tău, apoi cu marea contradicţie între teamă şi dorinţă, acest drog care te face să te întorci mereu pe scenă, unde viaţa este de o mie de ori mai interesantă şi mai importantă decât majoritatea celorlalte momente ale zilei. Dar este, în acelaşi timp, un joc în echipă. Aceasta beneficiază de pe urma regizorului de disciplina necesară. Este importantă dimensiunea artizanală a acestei meserii care nu este numai una artistică. Ca şi pentru muzician sau pentru dansator. Regizorul trebuie să înţeleagă că există abordări diferite pentru fiecare actor. Este vorba despre o alchimie atât de complexă şi de intimă, fondată în timp, încât nu trebuie să ceri tuturor să lucreze la fel. Dar totul se opreşte aici. Din acest motiv, eu nu mai joc prea des acum, dar continui să regizez, pentru că munca de administrator general este prea dificilă şi acaparantă. Ca să joci ai nevoie de o anumită cantitate de nesupunere.
– Ca regizor, acceptaţi această nesupunere a actorilor?
– Desigur. Nu cred că actorul este acolo pentru a fi ascultător. Asta este o catastrofă. Primul lucru pe care îl spun studenţilor mei este că, dacă actorul execută fără să reflecteze sau să înţeleagă, nu-l ajută deloc pe regizor. În acelaşi timp, un actor cu o mie de idei nu foloseşte regizorului. Idei poate avea oricine. Deci actorul trebuie să asculte, ca să înţeleagă şi să traducă intenţia prin propriul său instrument, prin propria imaginaţie. Asta nu înseamnă că sfidează regizorul. Acesta şi-a făcut jumătate din treabă când a ales distribuţia. Şi este pe scenă pentru a spune: ”Toţi veţi merge în sensul acesta”. Altfel, se creează animozităţi ale grupului. Regizorul există pentru a-şi uni echipa şi pentru a indica locul lecturii. Şi pentru ca repetiţia să poată avea loc.
„Comedia Franceză are o existenţă, şi nu o tradiţie de trei secole”
– Comedia Franceză are o tradiţie tricentenară. Se vede acest lucru în repertoriul ei?
– Are o existenţă, şi nu o tradiţie de trei secole. Are obligaţia de a înregistra un repertoriu şi de a-l îmbogăţi pentru generaţiile următoare. Este fidelă propriilor sale principii, foarte speciale în peisajul cultural francez, prin existenţa unei trupe. Este singura trupă din Franţa care nu este reunită în jurul unei personalităţi artistice. Este influenţată punctual de administratorul său, dar reuneşte actori de origini, din şcoli şi din generaţii foarte diferite. Este o mare bogăţie. Există o alternanţă a autorilor, spre deosebire de alte teatre care au obsesia unui anumit dramaturg. Apoi, repertoriul pe care îl rejoacă şi astăzi este extrem de viu. Nu se reiau montări de acum 30 de ani, ceea ce n-ar fi o oglindă corectă a intenţiilor autorului. Când am început cariera de actriţă, la 14 ani, de exemplu, am jucat în „Femeile savante”. La vremea aceea nu era la modă căsătoria. În consecinţă, când Armande îi explică Arietei că trebuie să fie fermecătoare şi blândă, să se mărite, eu, care eram Arieta, răspundeam umil, cu jumătate de voce, „da, surioară”. Astăzi, dacă punem din nou în scenă piesa, într-un moment în care căsătoria conferă mai multă stabilitate, a devenit un lucru normal şi important, răspunsul meu ar suna cu multă convingere. Din acest motiv, nu putem vorbi decât despre o tradiţie a modalităţilor de lucru, dar montările sunt vii, corespunzând momentului.
– Care este ponderea experimentului în acest teatru?
– Este foarte important întotdeauna să bazăm meseria pe ştiinţă, dar virtuozitatea poate fi şi primejdioasă. Este foarte important să încerci experienţe care par să destabilizeze, să o repună în discuţie. Uneori, publicul abonat nu înţelege, dar ca administrator impun, în fiecare an, o întâlnire care să oblige la reflecţie. Recent, i-am invitat pe flamanzi, Tg Stan, Discordia şi De Koe, care au un raport foarte special cu teatrul. O relaţie directă cu publicul. Ei au făcut un spectacol din repertoriul nostru, care a fost extrem de inteligent, care a destabilizat publicul nostru, dar a fost extraordinar pentru actori. Există, de pildă, aşa-numiţii actori de rol secundar, pe care în acest tip de spectacol i-am văzut în toată fumuseţea şi plenitudinea jocului lor şi care s-au plasat pe primul plan. A fost extraordinar, pentru că, graţie acestui experiment, au fost practic descoperiţi. Tot aşa, din când în când, facem un spectacol de marionete. Nimeni n-o ştia pe extraordinara Emilie Valantin, care mânuieşte marionete, gen teatral care obligă actorul să rămână în spate. Treptat, sunt relevate astfel de personalităţi. Toate acestea intră în misiunea noastră de a construi un repertoriu, de a-l îmbogăţi şi, din timp în timp, pentru că avem şansa să ne practicăm meseria tot anul, invit mari regizori, de teatru sau de cinema, care ne fac să vedem cu alţi ochi repertoriul nostru.
– Pentru textele moderne aveţi scriitori preferaţi?
– Am avut piese semnate de mulţi scriitori contemporani francezi la comitetul de lectură. Dorim să descoperim talente, şi nu numai să înregistrăm texte care au fost deja puse în scenă, cum a fost cazul lui Dario Fo sau Michel Vinaver. Suntem deschişi dramaturgiei europene (cum ar fi cea germană) sau celei americane, celei de limbă engleză în general. Lucrăm tot timpul în acest sens. E dificil să citeşti toate aceste texte şi ar trebui încercate piesele pentru a le descoperi importanţa sau slăbiciunile.
– Există o proporţie între dramaturgia franceză şi cea străină în repertoriu teatrului?
– Incontestabil sunt mai mulţi autori francezi. Vă daţi seama, am început să jucăm Cehov abia în 1954. Foarte târziu. Acum montăm piese ale mai multor dramaturgi ruşi. Mi-ar plăcea să intrăm mai mult în repertoriului marilor clasici europeni, Kleist, Lope de Vega, Eduardo de Filipo, dar, în mod esenţial, suntem axaţi pe repertoriul francez. Este normal.
„Trebuie să ştii să spui nu unui actor”
– Ca administrator general sunteţi desigur obligată să vă gândiţi şi la bani.
– Evident. Paradoxal, artiştii sunt foarte buni gestionari. Ştiu foarte bine că nu vor avea întotdeauna de lucru. Sunt obligaţi să-şi organizeze viitorul, pentru că acesta este atât de abstract, atât de fragil. În plus, este foarte interesant să gestionezi negestionabilul. Pentru că gestionarea creaţiei este de fapt imposibilă. Cred că trebuie să-i poţi spune întotdeauna unui artist nu. Altfel, se pirede ca un copil. Are o asemenea inventivitate încât nu se poate opri. Sau trebuie să spui da unui mare artist ca să-l ai lângă tine. În acelaşi timp poţi să-l deteşti pentru că îţi pune la pământ întregul buget. Există obligativitatea unui echilibru. Există această criză care traversează nu numai Europa, ci întreaga planetă. Reapare întrebarea: la ce serveşte arta? Personal, cred că, în marile nenorociri, arta, creaţia, actorii sunt absolut necesari, pentru a te putea detaşa într-o oarecare măsură. Există un text sublim de Charlotte Delbaud, care era asistenta lui Jouvet, şi care povesteşte cum au jucat, în lagărul de concentrare, din memorie, „Bolnavul închipuit”. Este o demonstraţie absolută a necesităţii artei în vremuri de criză. În aceste condiţii însă nu ai dreptul să risipeşti banii pe orice. Ei trebuie folosiţi pentru a apăra bogăţiile: actorii şi autorii noştri. Este o responsabilitate susţinerea acestei forţe, iar în Franţa, a unei întregi istorii, pentru că Franţa străluceşte în primul rând prin cultura sa. Eu pun accentul pe scena internaţională, pentru că Franţa are de jucat un rol politic foarte important. În acelaşi timp, am grijă să nu cer la întâmplare. Nu putem nega că există probleme de buget. Este vital să ştii unde ai nevoie de bani şi unde poţi face economii. Mi se pare normal că un actor, un organizator, un artist trebuie să se rupă din când în când de rigoare, dar obsedat de creaţie, poţi pierde legătura cu realitatea. Când eşti administrator nu-ţi poţi permite asta. Este şi acesta un motiv pentru care joc mult mai puţin acum.
– Care sunt raportuirle Comediei Franceze cu Ministerul Culturii?
– Este interlocutorul meu principal, deci mă întâlnesc frecvent cu ministrul Culturii. De când sunt administrator au fost trei miniştri, ceea ce a făcut lucrurile uneori dificile. E greu când totul se schimbă. Dar, cum la conducerea acestui minister este întotdeauna cineva apropiat de artă, cum era ministrul care m-a numit, Donnedieu de Vabre, ne putem înţelege.
– Ce ştiţi despre teatrul românesc?
– Ştiu artişti. Nu cunosc prea bine dramaturgia, dar la Comedia Franceză se citesc multe texte străine, pentru că la conducerea cercului de lectură este acum Antoine Vitez, bun cunoscător al literaturii europene. Am jucat de mai multe ori în România şi am cunoscut directori de teatru, am un elev care lucrează aici…
– Cine este doamna Mayette când nu este nici actriţă, nici regizor, nici administrator general?
– Nu prea mai există loc pentru altceva. M-am construit în jurul acestei meserii, care este extraordinară, dar pe care, uneori, trebuie s-o suporţi. Nu este o meserie la care te decizi. Nu te poţi trezi dimineaţa şi să-ţi spui: bun, voi fi actriţă. Am avut şansă. Cred că aş fi fost ameninţată de mentalitatea burgheză, iar eu sunt o persoană foarte orgoliosă şi vreau să am o viaţă interesantă. Aşa că aceasta este viaţa mea, zi de zi şi noapte de noapte. Din timp în timp, mă mai distrage grădina. Îmi rup unghiile, mă rănesc la mână, dar, de fapt, n-am altă viaţă în afara teatrului.
– Ce proiecte aveţi?
– Mai întâi să construiesc. M-am întors de la Bagdad şi de la Riad, pentru că, aşa cum spuneam, cred că avem şi un rol politic de jucat. Comedia Franceză a făcut un turneu în 1964, când Războiul Rece era forte puternic, la Moscova. Ministrul rus al Culturii de atunci, Zorin, a spus: „Când vorbesc muzele, tac armele”. La Bagdad am fost extrem de emoţionată întâlnind artişti care nu au nimic, dar care cred în arta lor. Sunt un exemplu pentru noi. Şi m-am gândit că acolo trebuie construit un teatru. A existat un teatru superb, construit de germani, în anii ’80, ajuns acum în paragină. Ar fi nevoie de un buget derizoriu pentru a-l reface. Comedia Franceză va contribui prin schimburi culturale, pentru că de 10 ani nimeni n-a ajuns acolo pentru a monta un text. Nu se discută decât despre război. Actorii au o modalitate mai puţin frontală de a vorbi despre asta şi poate s-ar putea găsi modalitatea de a fi ascultaţi. Proiectele acestea internaţionale le consider o reponsabilitate.
