Dimineaţa zilei de 25 februarie a.c. a adus o ştire neaşteptată: Nicolae Herlea a încetat din viaţă! Ariile şi canţonetele lui mă însoţeau, ca pe mulţi alţii, încât nu mă mai gândeam la acest moment. Ascult, în unele perioade, zilnic şi repetat, înregistrările din “Rigoletto”, “Traviata”, “Forţa destinului”, “Don Carlos“ şi alte opere clasice, precum şi multe altele din restul repertoriului său. Încerc să ajung, prin comparaţii cu Milnes, Wixell, Nucci, Burchuladze, Fischer-Dieskau, Ruggiero Raimondi, van Dam, Prey, să descifrez timbrul unic din profunzimea vocii sale şi, cum simt că nu izbutesc, reiau la nesfârşit încercarea.
Am avut privilegiul de a fi discutat cu Nicolae Herlea. În urma unui interviu la TVR1, ca ministru al Educaţiei Naţionale, în 1998, cu neuitatul Josif Sava, poate că am surprins audienţa mărturisind că, muzical, sunt cam cu trecutul, fixându-mă pe Bellini, Chopin şi sensibilitatea lor. Nicolae Herlea m-a încurajat imediat în rolul meu public. Ulterior, ca rector al Universităţii “Babeş-Bolyai”, am organizat celebrarea celor mai mari artişti care au cântat pe scena operei clujene – de la Nicolae Herlea, Iordăchescu, Ohanezian, Lya Hubic, Lucia Stănescu, trecând prin Julia Varady, prin Ion Piso, Ion Buzea, Ionel Pantea, la Carmen Oprişanu şi Niculina Mirea – şi am avut o discuţie de neuitat, cu domnia sa, aflat în Germania. Ca preşedinte al ICR, am reluat tentativa de a-l onora cum se cuvine pe Nicolae Herlea, dar totul s-a transferat atunci timpului.
Acum, prin forţa destinului, putem face doar bilanţul. Istoricii şi criticii muzicali vor evoca fecunda sa formare iniţială (încheiată la Santa Cecilia) şi premiile internaţionale care i-au lansat cariera. Alţii vor evidenţia faptul că a cântat pe scenele ce stabilesc standardele de interpretare a repertoriului classic – Metropolitan din New York, Scala din Milano, Berlin, Bolşoi din Moscova, Viena, Boston, Paris. Elevii vor sublinia profesionalismul desăvârşit al lui Nicolae Herlea. Aş vrea să aduc acum în faţă, ca un sincer omagiu, alte trei perspective.
Prima se referă la nivelul prezenţei artistice a lui Nicolae Herlea în lumea timpului său. Este elocvent faptul că a cântat sub bagheta câtorva dintre cei mai mari dirijori din lume – von Karajan, Adler, Lorin Maazel. A fost partenerul unor soprane şi mezzosoprane de vârf – de la Joan Sutherland şi Fiorenzza Cossotto la Elena Cernei. A fost pe scenă cu cei mai mari tenori şi baritoni-başi, de la Di Stefano la Ghiaurov şi la Domingo. Este crucial pentru un profesionist să se măsoare cu vârfurile domeniului său, iar Nicolae Herlea s-a măsurat cu succes, aparţinând el însuşi vârfurilor.
A doua se referă la poziţia în istorie a interpretării sale. Nicolae Herlea a intrat în scenă pe când se prefera ca solistul să ia pe cont propriu aria (să cânte spectaculos), fie şi cu riscul de a ieşi cu ceva din rigoarea partiturii atinse de timp. El a fost sensibil, însă, în virtutea profesionalismului său fără compromis, la chemarea ce avea să-l profileze pe Richard Bonynge, de revenire necondiţionată la partituri. Îmi amintesc, de pildă, că Maria Callas îşi certa elevii că sunt prea liberi în interpretare faţă de opera aşa cum a fost compusă. Pe acest curs, de asemenea, Luciano Pavarotti era revoltat, pe bună dreptate, că “Traviata” se montează mai nou smulsă din contextul stabilit de libret şi de partitură. El spunea că este ca şi cum forţezi o piesă preţioasă de mobilă veche să se valorifice într-un spaţiu modernizat. Înregistrările lui Nicolae Herlea probează nu numai rotunjimea singulară a interpretării musicale, ci şi acurateţea în raport cu ungherele mai puţin parcurse ale partiturii.
A treia se referă la anvergura vocii de bariton a lui Nicolae Herlea. La un moment dat, acelaşi Luciano Pavarotti răspundea la întrebarea privind cele mai mari voci feminine pe care le-a cunoscut. El o socotea pe Joan Sutherland drept cea mai pregătită sub aspect tehnic dintre voci, pe Renata Tebaldi ca cea mai completă, pe colega de generaţie Mirella Freni ca una dintre vocile de referinţă, dar considera că Maria Callas rămâne cea mai expresivă voce de soprană. Desigur, se pot face variate clasamente, cu rezultate diferite, dependente fireşte şi de preferinţe. Este, însă, de discutat, cred eu, dacă nu cumva, dincoace de meritele a trei-patru generaţii de baritoni şi başi impunători, totuşi, Fischer-Dieskau, Ruggiero Raimondi, Nicolae Herlea, Manuguerra se detaşează prin expresivitatea vocii. Poate şi a interpretării. În definitiv, regele şi marchizul de Posa din “Don Carlos” nu-i putem reprezenta fără Fischer-Dieskau şi Herlea, “Don Giovanni” fără Raimondi, “Rigoletto” fără Herlea şi Manuguerra. Sunt convins că, la o comparaţie făcută cu destulă aplicare, Nicolae Herlea se aşază printre cele mai complexe voci de bariton cu care ne-a fost dat să fim contemporani. Odată cu editarea completă a înregistrărilor sale, timpul va confirma că am întâlnit în personalitatea sa unul dintre baritonii integrali.
