Arbitrul Pavel Kralovec (Cehia) fluieră începutul meciului. Un meci aflat sub deviza care pe care. Cine-i mai dârz, mai vânjos, mai lucid, mai gata să lupte până la ultima picătură de energie. Cine-i mai tehnic, cine închide mai bine culoarele spre propria poartă. Cine găsește breșele prin care să paseze decisiv coechpierilor infiltrați în careul advers.
Se trece repede peste obișnuitele tatonări, Alibec expediază primul șut, Mățel este fultat brutal de Lilla (cot năpraznic în tâmplă), Hoban șutează puternic și Berisha respinge cu greu în față (ce bine ar fi fost să fie acolo Alibec, Adi Popa sau oportunistul B. Stancu!). Peste câteva minute Hoban este dur controlat, crampoane înfipte în spate. Ne răzbunăm cu un șut extraordinar expediat de B. Stancu, după care Alibec trimite, puternic, pe lângă vinclu. Vine și primul șut al albanezilor în min 20.
Lenjani intră prea tare la Săpunaru, acesta îi răspunde imediat cu un fault la fel de tare. Și apare și prima mare ocazie de gol, pentru albanezi, dar Sadiku trage, de la numai 10 metri peste poartă. Albanezii pun stăpânire pe joc, ai noștri sunt nicăieri, B. Stancu e mână moartă, despre N.Stanciu nu se poate spune că e pe teren, mingile nu ajung la Alibec… Hoban și Prepeliță abia fac față, gâfâind din greu, atacurilor în valuri ale albanezilor, apărarea e și hărțuită într-un hal fără hal și, cum era firesc, cade și golul în min. 43: Săpunaru alunecă, balonul ajunge pe dreapta, centrare, Tătărușan iese greșit și Sadiku trimite în gol, pe lângă Chiricheș 1-0 meritat. O tătărăşenie!
În repriza a doua intră Sânmărtean, jocul nostru se înviorează, speranțele renasc, dar cei care controlează partida sunt adversarii noștri. Alibec iese pe targă după un fault foarte dur, intră Torje în locul lui Adi Popa, dar degeaba. Minutele trec, nouă nu ne iese nimic, parcă suntem legați. Senzația este, la capătul celor trei meciuri, că orice am fi jucat, n-am fi avut nicio șansă. Am venit la Lyon cu TGV-ul și-ar treibui ca staff-ul echipei și ai FRF să plece cu bou vagonul. Sau, altfel spus, noi am rămas cu istoria, că i-am bătut și i-am tot bătut de-a lungul timpului, iar ei au preferat și au obținut victoria. Mult timp de-acum încolo fotbalul românesc va umbla în genunchi. Poate că nu întâmplător ultima imagine a fost, la televizor, cea cu N. Stanciu, în genunchi, iar pe spatele său se vedea cifra 10. Adio Europa!
